În scopul documentării pentru cursul meu de la Academia Mises, curs intitulat “Keynes, Krugman şi criza”, am citit secţiuni vaste din “Teoria Generală”. În cadrul capodoperei sale, Keynes ridică un impresionant cadru de analiză pentru o supoziţie crucială: lasată să se manifeste prin propriile mecanisme, piaţa liberă se poate bloca într-un echilibru caracterizat prin şomaj foarte ridicat. Deşi întreaga construcţie şi întreaga critică a lui Keynes în privinţa economiştilor clasici se bazează pe această premisă, el acordă surprinzător de puţin timp susţinerii acesteia. În acest articol voi arată slabiciunea viziunii sale. Dacă se ajunge la concluzia că piaţa liberă se îndreaptă în mod natural către o piaţă a muncii lipsită de şomaj, atunci întreaga “teorie generală” keynesiană se prăbuşeşte.

Teoria “generală” a lui Keynes vs. „cazul special” al economiştilor ortodocşi

Keynes a definit abordarea sa ca pe o teorie „generală” pentru a o plasa în contrast cu acel „caz special” folosit de economiştii ortodocşi ai pieţei libere (pe care Keynes avea tendinţa de a-i confunda cu economiştii clasici). Analogia, în acest caz, era legată de avansul fară precedent al fizicii, unde „Teoria relativităţii” a lui Albert Einstein explica fenomene (precum comportamentul timpului la viteze mari) care depăşeau cadrul newtonian clasic. Cu toate acestea, Einstein nu renunţa în totalitate la Isaac Newton deoarece, la viteze reduse (în comparaţie cu viteza luminii), ecuaţiile relativităţii se reduceau la mai familiara mecanică newtoniană.

Keynes susţinea că exista o situaţie similară în ştiinţa economică. Deşi era de acord că economiştii clasici (cum se poate observa în lucrările lui David Ricardo şi ale lui J.B. Say) şi discipolii lor moderni au descris cu acurateţe principiile distribuţiei veniturilor şi compromisurile dintre consum şi economisire, pentru o economie fără şomaj, Keynes oferea o teorie mai generală – una care ar putea modela economia, chiar şi atunci când opera mult sub capacitate, cu „resurse neutilizate”.

Keynsienii moderni sunt de părere că una dintre contribuţiile esenţiale ale “Teoriei Generale” a fost crearea unui cadru coerent care explica felul în care economia poate rămâne blocată mulţi ani în condiţiile unei subocupări a forţei de muncă. Economiştii “clasici“ credeau că o piaţă liberă va elimina rapid o eventuală saturaţie a pieţei muncii (o situaţie în care şomajul este ridicat), dar Keynes pare să arate că argumentele lor sunt eronate.

Citind „Teoria generală” „din scoarţă în scoarţă”, se poate observa recurenţa următoarei teme: sistemul keynesian se ocupă de caracteristica economiei de a avea niveluri variabile de şomaj. Nu va fi suficientă luarea în discuţie a ratei de echilibru între investiţii si economisire, deoarece acestea sunt variabile endogene care sunt influenţate de nivelul global al şomajului şi al veniturilor. Astfel, viziunile clasice asupra cheltuielilor guvernamentale şi asupra rolului ratelor dobânzii sunt (pretins) eronate. Economiştii clasici se concentrează în mod greşit pe cazul special si limitat al absenţei şomajului, nerealizând faptul că viziunile lor sunt eronate, în general.

Aşadar, este absolut esenţial, pentru cadrul de analiză keynesian argumentul potrivit căruia piaţa liberă poate fi blocată pentru un timp îndelungat într-o situaţie de subocupare.  În eventualitatea în care înţelepciunea clasică a lui J. B. Say şi a altora este corectă, iar economia se îndreaptă spre curăţirea pieţelor şi atingerea unui somaj ce tinde catre 0%, atunci politica keynesiană propusă va fi cea care va duce la dezastru, nu cele ortodoxe ale pieţei libere.

De ce credeau economiştii ortodocşi că şomajul este voluntar

În capitolul doi, Keynes atacă postulatele gemene ale Şcolii Clasice. Primul se referă la faptul că (în condiţii concurenţiale) rata salariului este egală cu productivitatea marginală a muncii. Keynes este de acord cu această opinie.

Cu toate acestea, cel de-al doilea postulat este cel care creează controverse. Acesta susţine ca utilitatea ratei salariului doar va balansa lipsa utilităţii muncii.

Dacă cel de-al doilea postulat este veridic, atunci şomajul este în totalitate de natură voluntară. Se poate ca lucrătorii să se afle între două slujbe (şomaj fricţional, n.t.), dar evită, în mod deliberat, să lucreze căutând oferte mai bune decât cele pe care le au la dispoziţie. Ei s-ar putea angaja la salariul predominant al pieţei, dar aleg să nu o facă. Astfel, cel de-al doilea postulat este susţinut, pentru că „dezutilitatea muncii” (luând toate aspectele în considerare, inclusiv costul de oportunitate al încheierii premature a căutării unui loc de muncă) este destul de ridicată pentru a compensa avantajul angajării şi pe cel al câştigării salariului pieţei.

Dar, să ne oprim puţin. Cu siguranţă economiştii ortodocşi ai pieţei libere ar putea să vadă că şomajul era foarte răspândit în anii ’30. Oare ei chiar erau de părere ca această perioadă a fost doar o „mare vacanţă”, aşa cum unii critici moderni ai „ciclului de afaceri real” vorbesc despre colegii lor reprezentanţi ai pieţei libere?

Keynes gândea astfel şi a explicat cum ar putea reconcilia cel de-al doilea postulat cu foarte evidentul şomaj răspândit:

„Este adevărat că acele categorii de mai sus sunt cuprinzătoare, ţinând cont de faptul ca populaţia, în general, nu depune la fel de multă muncă pe cât şi-ar dori, în condiţiile salariului nominal curent? Acest aspect se datorează faptului că presupunem existenţa unei reguli conform căreia mai multă muncă ar fi disponibilă la nivelulul salariului nominal prezent, dacă ar fi cerută. Şcoala clasică împăca acest fenomen cu cel de-al doilea postulat al lor susţinând că, deşi cererea de muncă la nivelul salariului existent poate fi satisfăcută înainte ca toţi cei care sunt dispuşi să lucreze la acest salariu să fie angajaţi, situaţia este creată de o înţelegere tacită sau deschisă între muncitori de a nu lucra pentru mai puţin, iar dacă muncitorii, în ansamblul lor, ar fi de acord cu reducerea salariilor nominale, mai multe angajări ar fi de asteptat. Dacă acesta este adevărul, un asemenea şomaj, deşi pare a fi involuntar, nu este astfel în sensul strict şi ar trebui inclus în categoria de mai sus a şomajului voluntar, în urma efectelor negocierilor colective, etc.”

Acum putem să dezbatem cât de voluntar este şomajul în cazul unei persoane fără loc de muncă ce nu se poate angaja din cauza protestatarilor sindicalişti care ameninţă cu bătaia pe orice “păduche” care s-ar apropia de fabrică. În orice caz, aspectul important este că economiştii ortodocşi considerau că şomajul extrem de răspândit era cauzat de păstrarea salariilor la un nivel peste cel al echilibrului pieţei. Dacă sindicatele ar fi de acord cu reducerea salariilor, atunci ar creşte cererea de mucă, oferta ar scădea, iar piaţa ar fi din nou la un nivel lipsit de şomaj.

Ah, dar Keynes nu credea că lucrurile sunt chiar atât de simple precum susţineau “naivii” economişti clasici.

De ce credea Keynes că piaţa muncii ar putea ramâne blocată într-un moment de suprasaturaţie?

Keynes respingea teoria conform căreia, lăsată sa se manifeste prin propriile mecanisme (şi fără intervenţie sindicală), piaţa muncii va ajunge la un nivel la care orice persoană ce ar rămâne neangajată se va afla în această situaţie datorită propriei decizii. El avea două argumente principale, unul empiric, iar altul teoretic.

În primul rând, Keynes era de părere că muncitorii erau adepţii „iluziei banilor” (deşi Keynes credea că aceştia aveau justificări raţionale pentru gândirea lor). Cu alte cuvinte, angajaţii nu răspundeau exclusiv la rata reală a salariului (ajustată la inflaţie), ci ţineau la salariile absolute (nominale) pe care le primeau:

„Acum experienţa de zi cu zi ne învaţă că, fără îndoială, o situaţie în care muncitorul prevede (în anumite limite) mai mult un salariu în bani decât unul real este departe de a fi o simplă posibilitate, ci este situaţia normală. În timp ce muncitorii se vor împotrivi la reducerea salariilor în bani, ei nu obişnuiesc să nu mai muncească atunci când cresc preţurile bunurilor achiziţionate în schimbul salariului. Uneori se spune că ar fi ilogică împotrivirea muncitorilor la reducerea salariilor nominale, dar nu si la reducerea celor reale. Din motivele expuse mai jos, această situaţie ar putea fi mai puţin ilogică decât pare la prima vedere şi, după cum vom vedea mai târziu, acesta este un aspect pozitiv. Dar, fie el logic sau ilogic, experienţa ne învaţă că acesta este modul în care se comportă lucrătorii.”

Acesta este argumentul „salariilor lipicioase” pentru inflaţia monetară: dacă salariile nominale sunt prea ridicate astfel încât avem de-a face cu un surplus al ofertei de muncă, atunci soluţia este ca salariile reale să scadă. Dar din cauza faptului că muncitorii se împotrivesc tăierilor salariilor nominale, singura soluţie este ca banca centrală să mărească cantitatea de bani, crescând preţurile mai repede decât salariile astfel încât lucrătorii sfârşesc prin a câştiga mai puţin în termeni reali.

Problema cu un asemenea diagnostic al pieţei libere constă în faptul că salariile nominale sunt „lipicioase”, în mare parte, din cauza intervenţiei guvernamentale, incluzând şi posibilitatea inflaţiei provocate de banca centrală. După cum am sesizat în cartea mea despre Marea Criză, salariile nominale medii au scăzut într-un mod foarte abrupt în timpul recesiunii din anii 1920-1921 în comparaţie cu scăderile mult mai reduse de la începuturile Marii Crize. Poate că schimbarea era provocată de puterile sporite ale sindicatelor sau de insistenţele lui Herbert Hoover de a păstra nivelul salariilor. Oricare ar fi motivul, „salariile lipicioase” din prima parte a marii crize nu erau inerente economiei de piaţă pentru că salariile fuseseră mult mai flexibile cu un deceniu în urmă.

În general, programele guvernamentale precum ajutoarele de şomaj oferă în mod evident stimulente muncitorilor pentru a aştepta oferte mai bune înainte de a se întoarce la muncă.

Ar putea accepta lucrătorii reduceri salariale chiar dacă şi le-ar dori?

În afară de observaţia sa empirică potrivit căreia salariaţii au tendinţa de a se opune tăierilor salariilor nominale, Keynes aduce o fundamentală şi teoretică obiecţie la viziunea ortodoxă ce consideră că piaţa muncii se poate întoarce rapid la o situaţie în care şomajul lipseşte, în condiţiile salariilor flexibile:

„Teoria clasică presupune că muncitorii sunt întotdeauna deschişi la reducerea salariului real prin tăierea salariului nominal. Postulatul conform căruia salariul real are tendinţa să ajungă la acelaşi nivel cu dezutilitatea muncii presupune în mod clar că lucrătorul însuşi este în poziţia de a decide salariul real pentru care este dispus să muncească, dar nu şi numărul viitor de angajări la acest salariu.

Teoria tradiţională susţine, mai pe scurt, că negocierile salariale desfăşurate între  întreprinzători şi muncitori determină salariul real astfel încât, presupunând o concurenţă liberă între angajatori şi absenţa asociaţiilor restrictive ale muncitorilor, cei din urmă pot, dacă doresc, să îşi aducă salariile reale la nivelul dezultilităţii marginale a cantităţii de muncă cerută de angajatori la acel salariu.

Presupunerea conform căreia nivelul general al salariilor reale depinde de negocierea salariilor nominale, desfăşurată între angajatori şi angajaţi, nu este în mod evident veridică. Într-adevăr, este ciudat că au avut loc atât de puţine încercări de a o dovedi sau de a o contrazice. Acest fapt este provocat de incompatibilitatea acestei presupuneri cu direcţia generală a teoriei clasice care ne-a învăţat să credem ca preţurile sunt guvernate de costul marginal primar exprimat în bani, iar salariile exprimate în bani determină, în mare parte, costul marginal primar. Astfel, dacă salariile nominale se schimbă, ne-am putea aştepta ca şcoala clasică să afirme că preţurile se vor modifica  într-o proporţie asemănătoare, lăsând şomajul şi salariul real cam la acelaşi nivel, orice mică dezvoltare sau contracţie a cantităţii de muncă realizându-se pe seama altor elemente de cost marginal care au fost lăsate nealterate.”

Înainte de a-l critica, să fim siguri că înţelegem spusele lui Keynes. Da, şomerii ar putea fi dispuşi să se angajeze în condiţiile unor venituri mult reduse (în termenii cantităţii absolute a dolarilor primiţi la salariu). Chiar şi persoanele cu locuri de muncă vor trebui să le urmeze exemplul ca nu cumva să fie concediate.

Dar nu putem presupune că totul va rămâne la fel, singura diferenţă constând în salarii nominale mai mici. Keynes arată că, în condiţiile unor costuri reduse cu mâna de lucru, firmele vor transmite economiile realizate către clienţi sub forma unor preţuri mai mici. Din cauza faptului că munca reprezintă o atât de mare parte din costurile totale, firmele ar putea observa că aproape toate economiile realizate prin salarii vor fi „compensate” prin scăderea veniturilor. Astfel, salariile reale vor continua să fie prea ridicate şi tot vor fi prea mulţi lucrători în căutare de locuri de muncă faţă de numărul de posturi pe care angajatorii sunt dispuşi să le ofere.

Există câteva probleme cu această analiză. De exemplu, costurile cu munca reprezintă o mare parte din cheltuielile totale, dar sunt departe de a le acoperi în întregime. Conform acestui articol, ponderea muncii în venitul naţional al Statelor Unite ale Americii a fost cuprinsă între 52% şi 60% în perioada postbelică.

Aşadar, chiar dacă am presupune în mod mecanic faptul că o scădere a salariilor nominale ale muncitorilor ar duce la o scădere proporţională a preţurilor de retail, munca tot ar avea capacitatea de a-şi reduce salariile reale. De exemplu, dacă salariile nominale ale lucrătorilor s-ar reduce cu 10%, atunci preţurile bunurilor pe care ei le produc ar scădea cu 5% sau 6%. Munca ar fi mai ieftină, chiar şi în termeni reali, iar angajatorii s-ar muta de-a lungul curbei cererii şi ar angaja mai mult.

Dar sunt şi alte probleme cu analiza lui Keynes. Să luăm în considerare următorul aspect: Care este adevăratul mecanism prin care costurile în scădere duc la preţuri în scădere? Începem cu un echilibru iniţial unde muncitorii câştigă (să zicem) 10 dolari pe oră, iar bunurile cu amănuntul se vând la 100 de dolari. Firmele sunt mulţumite cu numărul de angajaţi pe care îl au la dispoziţie cu 10 dolari pe oră şi de cantitatea de bunuri pe care o pot vinde la 100 de dolari bucata.

Deoarece şomajul este foarte ridicat, firmele au posibilitatea de a reduce salariile angajaţilor la 9 dolari pe oră. Toate celelalte elemente rămânând neschimbate, profiturile sunt mai mari decât în situaţia iniţială. Ce le-ar putea determina să reducă preţul de la 100 de dolari?

Răspunsul evident constă în dorinţa firmelor de a atrage o cotă de piaţă mai mare. Ele vor să vândă clienţilor o cantitate mai mare din bunurile pe care le produc. Firmele nu pot realiza acest obiectiv cu forţa de muncă iniţială. Pentru ca reducerea preţurilor să fie profitabilă, întreprinderile vor fi nevoite să angajeze mai multe persoane şi să-şi mărească ieşirile. Apoi, pentru a putea să vândă cantitatea mai mare de produse, firmele vor fi nevoite să reducă preţurile de la 100 de dolari la (să zicem) 98 de dolari. Deşi obţin un venit mai mic pe unitate, firmele realizează totuşi un profit global mai mare.

Alte firme procedează la fel, desigur, până când noul echilibru se stabilizează cu salarii de 9 dolari si preţuri de (să zicem) 95 de dolari pe unitate. Astfel, o mare parte din tăierea salariilor a fost transmisă clienţilor sub forma preţurilor mai mici. Cu toate acestea, în cadrul noului echilibru, fiecare firmă produce mai mult şi astfel dispune de mai mulţi angajaţi decât înainte de reducerea salariilor.

Un ultim argument: keynesienii ar putea contrazice analiza de mai sus spunând: „Murphy, tu ignori faptul că cererea va fi redusă pentru produsele firmei pentru că mulţi dintre clienţi sunt şi muncitori care trec prin tăieri ale salariului nominal. Dacă muncitorii au trecut de la câştigarea a 10 dolari pe oră la 9 dolari pe oră, atunci vor fi nevoiţi să îşi reducă achiziţiile de bunuri şi servicii. Aşadar, firmele vor fi nevoite să coboare preţurile nu pentru a mări cantitatea ieşirilor, ci pentru a evita prăbuşirea vânzărilor.”

Dar şi acest contraargument repetă greşeala presupunerii că toţi consumatorii câştigă salarii. După cum am văzut, muncitorii (cel puţin în perioada postbelică, în Statele Unite) câstigau doar 50%-60% din venitul total. Capitaliştii, proprietarii de terenuri şi alţii câştigă restul de 40%-50%. Deci, deşi este adevărat că cererea pentru produsele cu amănuntul din partea salariaţilor va scădea, este totodată adevărat că scăderea cererii nu va fi egală cu scăderea salariilor şi ar putea fi chiar complet compensată pentru că celelalte grupuri vor avea, iniţial, venituri în creştere.

De exemplu, să ne gândim la firme în momentul imediat următor acceptării din partea muncitorilor a reducerilor salariale de la 10 dolari la 9 dolari pe oră. Păstrând restul factorilor constanţi, acţionarii firmei obţin acum profit în plus. Dacă ei aleg să-şi cheltuiască veniturile sporite pe exact aceleaşi produse pe care salariaţii le achiziţionează în cantităţi mai reduse decât înainte, atunci nu va scădea deloc cererea.

În realitate, acţionarii firmelor îşi vor cheltui veniturile mai mari pe alte lucruri. Astfel, unele industrii (iahturi, restaurante exclusiviste, bunuri de capital, imobiliare etc.) se vor dezvolta, iar altele (cinematografe, restaurante obişnuite, industria berii) se vor contracta.

Unii ar putea să nu fie de acord cu această schimbare în distribuţia veniturilor considerând-o imorală sau nedreaptă. Totuşi, ideea este că, atunci când spunea că lucrătorii nu au puterea de a accepta salarii reale mai mici, Keynes se înşela.

Un alt aspect este cel cu privire la faptul că sunt mai mulţi muncitori care primesc salariu odată ce firmele îşi măresc ieşirile. De exemplu, dacă salariile scad de la 10 dolari la 9 dolari, dar numărul de persoane angajate creşte de la 90 de milioane la 100 de milioane, atunci munca însăşi va avea acelaşi nivel total al veniturilor ce pot fi utilizate pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi nu ne putem aştepta la colapsul veniturilor firmelor.

Concluzie

Întreaga „Teorie generală” a lui John Maynard Keynes se sprijină pe afirmaţia potrivit căreia, lăsată să se dezvolte prin propriile mecanisme, piaţa muncii ar putea fi blocată într-un echilibru caracterizat prin saturaţie de-a lungul mai multor ani, dar Keynes a alocat doar câteva pagini acestei supoziţii. Argumentele sale sunt fragile atât din punct de vedere empiric cât şi din punct de vedere teoretic. În lipsa intervenţiei guvernamentale, salariile ar ajunge la un echilibru ce ar „limpezi” piaţa muncii. În lumea reală, cu siguranţă există şomaj involuntar, dar acest fapt este provocat de distorsiunile create de guverne, sindicate şi bănci centrale.

 

Articolul original a fost publicat în Mises Daily, 18 iulie 2011.