Lungul trend ascendent al economiei Chinei, acum intrat în cea de-a patra decadă, este un eveniment major în istoria economică a omenirii. În ultimii patruzeci de ani, China a realizat creşteri însemnate în întreaga sferă a bunăstării materiale. Nu este cunoscut în istorie un alt exemplu în care un număr aşa de mare de oameni să scape mai rapid de sărăcie. Impresionanta creştere economică din China este vizibilă pe numeroase pieţe internaţionale, de la ţesături şi jucării până la grâu, oţel şi titluri de valoare.

Comparaţia cu alte economii aflate în tranziţie subliniază şi mai mult importanţa realizărilor pe plan economic ale Chinei. Venitul pe cap de locuitor în fostele state ale Uniunii Sovietice sau în statele Europei Centrale şi de Est a avut un ritm de creştere scăzut, pentru majoritatea fiind negativ imediat după schimbarea regimului politic. În schimb, în China, venitul mediu real a crescut cu mai mult de 130% între 1978 şi 1989, ca mai apoi, între 1989 şi 2011, să crească de peste patru ori. În ciuda deficienţelor legate de aspectele statistice, contrastul este evident: cele mai puţin dezvoltate regiuni ale Chinei au depăşit cu mult în performanţă pe cele mai dinamice regiuni ale fostei Uniuni Sovietice şi chiar pe foştii vecini socialişti ai acesteia.

Reforma economiei planificate a Chinei are multe particularităţi surprinzătoare. Regimul politic comunist a rămas relativ intact. Reforma a urmărit mai degrabă reducerea graduală a controlului statului asupra economiei, decât abandonarea rapidă a planificării. Reforma iniţială a fost formată din trei componente. Prima permitea înfiinţarea de ferme familiale în zonele sărace. Această reformă s-a răspândit cu rapiditate, deoarece majoritatea fermierilor chinezi a preferat asociaţia familială în detrimentul colectivismului. Până în momentul adoptării formale a „sistemului de responsabilitate a menajelor”, iniţiativa locală a transformat majoritatea fermierilor chinezi în arendaşi cu loturi închiriate de la stat. Prin autonomia de care dispuneau şi posibilitatea vastă de decizie în organizarea fermei, familiile chineze au contribuit la revitalizarea sectorului agricol[1].

O a doua reformă a deschis economia Chinei, în mare parte autarhică, la fluxuri de comerţ şi investiţii străine. Această reformă a fost iniţial limitată la patru „Zone Economice Speciale”, în regiunea sudică a coastei chinezeşti. Suprafaţa relativ redusă şi distanţa mare de Beijing a acestor zone au făcut ca debutul „Politicii Uşii Deschise” să dea naştere la controverse puternice în sânul elitei politice chineze.

A treia reformă a vizat sectorul industrial urban. Din nou, iniţiativele au fost mici ca însemnătate şi ezitante: firmelor industriale li s-a permis să reţină o parte modestă din profituri ca un stimulent pentru a „însufleţi activele statului”.

Reformele comerciale, ca şi cele agricole, au dat rezultate peste aşteptări. Pretenţiile iniţiale erau limitate: guvernanţii zonelor speciale, spre deosebire de omologii lor din Taivan, Filipine şi Asia în general, aveau puţine cunoştinţe sau experienţă în economia internaţională. Stabilirea zonelor speciale chineze a coincis cu creşterea presiunii salariale în Taivan şi Hong Kong, în sectoarele care necesitau muncă preponderent extensivă. Combinaţia de forţă de muncă chinezească şi tehnologie, talent managerial, şi experienţă antreprenorială din Hong Kong şi Taivan a propulsat refor-mele comerciale ale Chinei cu o putere extraordinară, fapt ce a transformat China autarhică în cel mai mare destinatar al investiţiilor străine.

Dacă reformarea agriculturii a fost relativ uşoară (prin atribuirea de loturi fermierilor şi restrângerea directivelor oficiale), iar zonele speciale au fost scutite de reglementările standard, reforma urbană a fost mult mai complexă. Spre deosebire de sectorul agricol, marea parte a industriei a fost creaţia economiei comuniste, fără legătură cu mecanismele pieţei. Mai mult, reforma urbană presupunea modificarea valorilor socialismului chinez care, în ciuda esenţei rurale, şi-a îndreptat atenţia spre dezvoltarea urbană. Cum liderii chinezi au demarat procesul de reformă fără a avea obiective clare, altele decât îmbunătăţirea performanţei economice, şi cum interesele partidului şi cele birocratice au eliminat posibilitatea unei reforme radicale, transformarea economiei urbane a fost un proces mult mai îndelungat.

Reformele instituţionale în direcţia economiei de piaţă, prin care are loc creşterea gradului de libertate economică, trebuie să vizeze lărgirea oportunităţilor economice existente şi nu impunerea de restricţii suplimen-tare. Aceste reforme atrag reacţii descentralizate pe care guvernul nu le poate nici anticipa, nici controla. Declinul abrupt al controlului guvernamental în producţia naţională ilustrează importanţa generală a legii efectelor neintenţionate. Reforma se desfăşoară mai degrabă sub forma unui proces determinat de interacţiunile dintre guvern, întreprinderi, lucrători, consumatori şi nu ca secvenţă de evenimente în care statul ia deciziile şi mediul de afaceri se conformează.

Natura eterogenă a sistemului chinez dinainte de reformă a determinat un impact neuniform al reformei. Acest efect neuniform a destabilizat rezultatele economice, dar a intensificat concurenţa. Cum intensi-ficarea concurenţei tinde să reducă profiturile, întreprinderile de stat, care controlau majoritatea factorilor de producţie, au avut de suferit. Unele întreprinderi de stat au reacţionat la presiunea financiară prin dezvoltarea produsului şi scăderea costurilor. Altele, beneficiare ale monopolului de stat, au fost „recapitalizate” prin intermediul subvenţiilor. Însă agenţiilor statului, ele însele lipsite de fonduri datorită creşterii lente a încasărilor din impozitarea profiturilor, le era adesea mai uşor să răspundă prin alte reforme decât prin bani[2].

Reforma chineză a creat, astfel, un „cerc virtuos”, care a permis o schimbare instituţională importantă. Chiar şi atunci când restricţiile financiare au stimulat lobby-ul, şi nu inovaţia, răspunsul tipic din partea autorităţilor a fost adâncirea reformei.

Câteva elemente care arată cum reformele au împins China aproape de mecanismele de piaţă merită menționate (Rawski, 1999).

Pieţele sunt acum guvernate, în primul rând, de forţele cererii şi ofertei. Distorsiuni majore ale preţurilor relative, cum ar fi preţurile foarte mici pentru energie şi materiale industriale, aproape au dispărut. Chiar şi în sectoare dominate de întreprinderile de stat, vânzările, preţurile şi profitu-rile răspund trendurilor pieţelor externe. Intervenţiile guvernamentale, încă de actualitate, atrag acum opoziţii zgomotoase dinspre avocaţii pieţei libere. Când guvernul a încercat să stăpânească deflaţia, prin preţuri minime, criticii au argumentat că „adevărata primejdie” nu vine din impunerea preţurilor, ci „dinspre toate monopolurile de stat care fredonează melodii ademenitoare de genul «protejarea ordinii pieţei normale»” (Li, 1999).

Serviciile au fost reformate şi ele, în general, potrivit exigenţelor pieţei. Cheltuielile legate de locuinţă, educaţie, asigurările de sănătate, telecomunicaţii, transport, comerţul en-detail şi en-gros, serviciile bancare, asigurările, contabilitatea – toate de competenţa exclusivă a sistemelor controlate de oficiali guvernamentali şi întreprinderi de stat – au devenit din ce în ce mai mult disponibile prin reţele paralele, bazate pe mecanismele pieţei.

Piaţa muncii, mult timp văzută ca un segment al reformei rămas în urmă, s-a dezvoltat rapid la sfârşitul anilor nouăzeci. Dezvoltarea accentuată a firmelor private a facilitat absorbirea forţei de muncă urbane, afectată de disponibilizările colective, şi chiar a forţei de muncă rurale ce migra spre urban. Flexibilitatea raporturilor de muncă şi practicarea diferenţierii sala-riale sunt exemple semnificative ale penetrării principiilor economiei de piaţă[3].

Tehnologia a înregistrat progrese spectaculoase. China a făcut paşi importanţi în direcţia comercializării activităţii de cercetare-dezvoltare. Noi patente şi sisteme de mărci comerciale oferă protecţie întreprinzătorilor. În ciuda plângerilor de furt intelectual, se observă că transferurile contractuale de echipament specializat, tehnologiile patentate, schiţele şi know-how-ul au devenit o rutină a vieţii comerciale în China. Poveştile de succes asociate unor companii de genul Haier (electrocasnice), Changhong (televizoare), Lenovo (electronice, IT) şi Baosteel (oţel) demonstrează că firmele chineze pot asimila noi tehnologii şi le pot folosi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor şi pentru creşterea competitivităţii interne şi internaţionale.

Instituţiile care susţin piaţa se află, în ultimă instanţă, la baza succeselor economice din China. Ziarele şi jurnalele de ştiri chinezeşti abundă cu informaţii despre dezvoltarea instituţiilor care protejează drep-turile de proprietate şi care susţin, astfel, mecanismele pieţei. Sistemul legal ilustrează cel mai bine acest progres, chiar dacă nu este unul în întregime coerent. Legiuitorii pun adesea sub semnul întrebării şi, ocazional, resping raporturile şi propunerile executive. Tribunalele, odinioară umili destina-tari ai instrucţiunilor date de partid şi guvern, arată o independenţă în creştere[4].

Până şi pieţele de capital par a oglindi, tot mai mult, progresele capitaliste ale Chinei. Acum China se laudă cu noi burse de acţiuni şi obligaţiuni. Băncile, nu întrutotul autonome, îi tratează totuşi pe clienţi pe considerente comerciale. Elemente precum investiţii finanţate din profituri nedistribuite, emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni, transferuri între între-prinderi, subscrieri, împrumuturi sau investiţii străine sunt canalele de transmisie a unei filosofii pro-piaţă. În consecinţă, succesul chinezesc nu se datorează nicidecum planificării socialiste, ci acelor reforme economice şi schimbări instituţionale în favoarea relaţiilor de piaţă şi manifestării activităţii antreprenoriale.

Vom prezenta, în continuare, testarea empirică a corelaţiei libertate economică – prosperitate, urmărind cele cinci arii de analiză ale idicelului libertății economice[5] (ILE). Precizăm încă o dată că gradul de libertate economică este mai mare cu cât nivelul ILE este mai mare.

Libertatea economică analizată prin prisma mărimii sectorului public a crescut, însă nu suficient, menținându-se constantă în ultimii ani.

	Mărimea sectorului public
	1980	1985	1990	1995	2000	2005	2009
ILE	2,6	3,9	3,6	4,0	3,8	4,5	4,5

China nu epatează, deoarece o mare parte din economie este încă planificată, statul deţinând marile corporaţii din sectorul bancar, energetic, telecomunicaţii, siderurgie, construcţii de maşini, alimente, electrocasnice. Apoi, fiscalitatea este un alt factor care determină mărimea sectorului public. În China, cea mai ridicată rată a impozitului pe venit este de 45%, pe când cea mai ridicată rată a impozitului pe profit este de 30%.

În privinţa ariei despre sistemul juridic şi respectarea dreptului de proprietate, observăm că există, de asemenea, diferenţe notabile.

	Sistemul juridic şi protejarea drepturilor de proprietate
	1980	1985	1990	1995	2000	2005	2009
ILE	-	6,8	5,8	5,5	4,9	5,8	6,4

Sistemul juridic chinezesc este, încă, unul destul de slab. The Economist Intelligence Unit susţine că multe firme preferă arbitrajul, deoarece nu au suficientă încredere în imparţialitatea curţilor de justiţie. Sistemului legal chinezesc încă îi lipsesc transparenţa şi mecanismele de impunere. Chiar dacă a fost introdus un amendament constituţional care prevede că proprietatea privată este inviolabilă, sunt semnalate numeroase exemple contrare.

În ceea ce priveşte stabilitatea monetară, s-au cunoscut progrese semnificative de-a lungul timpului, Astfel, în China, pe toată perioada analizată inflaţia a fost sub control, cu o rată medie, între 1995 şi 2011, de aproximativ 4%.

	Stabilitatea monetară
	1980	1985	1990	1995	2000	2005	2009
ILE	6,2	6,0	6,5	5,8	8,1	8,2	8

Libertatea comerţului internaţional se menține relativ la aceleași valori din anul 2000 până în prezent, deoarece, în continuare, regimul de investiţii este netransparent şi ineficient. Statul își continuă controlul strict asupra sistemului financiar ca mijloc principal de gestionarea restului economiei. Cu toate că barierele netarifare la importuri s-au diminuat, se continuă folosirea licenţierilor şi a cotelor de import.

Referitor la reglementarea bancară, a pieţei muncii şi a mediului de afaceri constatăm o îmbunătăţire constantă și generală a situaţiei în 2009 faţă de 1980.

	Reglementări bancare, ale pieţei muncii şi ale mediului de afaceri
	1980	1985	1990	1995	2000	2005	2009
ILE	3,0	3,0	3,3	4,3	5,0	5,3	6

În 2004, aproximativ 35.000 de organizaţii financiare activau în China, între care domină patru bănci aflate în proprietatea statului. Acestea deţineau 55% din totalul activelor şi depozitelor bancare[6]. Un alt motiv pentru obţinerea unui punctaj modest îl reprezintă controlul preţurilor.

Această analiză permite desprinderea anumitor concluzii generale importante. În China, liderii politici nu aveau un plan bine stabilit atunci când au început reformele. Sistemul economic tradiţional a încercat să mobilizeze resursele ca, mai apoi, să le distribuie sectoarelor considerate prioritare. Însă eficienţa economică a fost relativ mică. Odată ce integritatea sistemului tradiţional a fost compromisă, schimbările instituţionale au avut loc în mod continuu, în vederea reformării sistemului tradiţional conform principiilor economiei de piaţă. În pofida progreselor semnificative, mai rămân multe de făcut cu privire la crearea infrastructurii instituţionale necesare economiei de piaţă. Predominarea proprietăţii statului este o piedică majoră în calea tranziţiei la sistemul pieţei libere. Este esenţială, pentru dezvoltarea viitoare, instituirea unui sistem legal transparent, care să protejeze drepturile de proprietate şi să încurajeze inovaţia, progresul tehnologic şi investiţiile străine.

Faptul că o ţară precum China ocupă locul 92 din 141 de ţări în termeni de libertate economică reflectă lipsa siguranţei drepturilor de proprietate şi o prezenţă puternică a guvernului în economie. Liderii chinezi trebuie să adopte libertatea spontană (Dorn, 2003). Frica lor de haos în absenţa unui guvern puternic condus de Partidul Comunist Chinez este greşită. Când protecţia persoanelor şi a proprietăţii este nucleul dur al guvernului şi când oamenii sunt liberi să aleagă, cu condiţia să respecte drepturile celorlalţi, atunci pieţele vor coordona deciziile economice şi vor conduce la schimburi benefice tuturor.

 

Textul de faţă, revizuit şi actualizat, este extras din volumul "Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii" (Editura ASE, 2007) şi a fost publicat recent în revista Economistul (9-22 aprilie, 2012). Ilustraţie de Claudio Munoz.