Criza a dat naştere unui mare număr de dezbateri, interogaţii şi reflecţii. Aceste demersuri răspund, desigur, nevoii de a înţelege cauzele şi efectele crizei; de asemenea, ele încearcă să găsească diverse căi de ieşire din recesiune. Însă, deşi criza este, în primul rând, una financiară, iar în al doilea rând, una economică şi socială, ea este, de asemenea, o criză a teoriei economice. Căci, criza actuală afectează nu numai o ţară în tranziţie, situată la periferia continentului european şi care realizează cu greu transformarea economiei sale planificate în economie de piaţă, ori o ţară în curs de dezvoltare, copleşită de povara datoriilor sale externe şi aflată într-un continent îndepărtat, ci se manifestă în chiar nucleul dur al finanţei internaţionale. De aceea, criza pune în cauză bazele teoriei economice dominante (mainstream economics).

În context românesc, criza a determinat revigorarea ideii intervenţiei statului în economie. Această intervenţie este susţinută, de exemplu, de unii participanţi la dezbaterile SOREC pe tema “Viitorul capitalismului: liberalism vs. etatism” (Munteanu 2010, 109-114).

Pretextul folosit pentru reîntoarcerea la stat este, desigur, criza internaţională, însă, în condiţiile specifice ale României, miza este continuarea reformelor structurale menite să instaureze economia de piaţă funcţională şi statul de drept.

Adepţii intervenţionismului reproşează reprezentanţilor liberalismului că ar susţine că pieţele libere înseamnă absenţa oricărei implicări a statului în viaţa economică. Or, nu este aşa. Analizând legătura dintre caracterul ordinii juridice şi funcţionarea sistemului pieţei, un strălucit reprezentant al Şcolii Austriece, F. Hayek, afirmă exact contrariul: libertatea nu poate exista decât într-un stat de drept (Hayek 1998, 239): „...statul de drept oferă criteriul care ne permite să facem distincţia între măsurile ce sunt şi cele ce nu sunt compatibile cu un sistem al libertăţii”.

Însă, statul de drept presupune reguli cunoscute în prealabil, adică exact opus intervenţiilor ad hoc ale guvernelor, constatate în timpul actualei crize şi preconizate de adepţii “pragmatismului intervenţionist”. Căci, în mod cert, tocmai aceste acţiuni de la caz la caz sunt cele care distrug statul de drept şi deschid calea unor noi dictaturi. Interpretată corect, criza arată în mod eclatant că dirijarea de către stat a activităţii financiare este ineficace şi că subordonarea acestei activităţi dezideratelor politicienilor mai degrabă decât criteriului profitului face ca sistemul să nu poată fi susţinut pe termen lung. Cu alte cuvinte, nu există economie viabilă fără profit, adică fără încadrarea cheltuielilor în veniturile care pot fi obţinute!

Conform argumentaţiei adepţilor intervenţionismului, criza a izbucnit din cauza incapacităţii pieţelor de a se autoregla şi autoreglementa, ceea ce constituie dovada că economia de piaţă şi-a atins limitele istorice. A susţine contrariul înseamnă “fundamentalism de piaţă”. Astfel, J. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, declară într-un interviu următoarele (Gardels 2008; trad. ns): „În această criză, vedem cum instituţiile cele mai favorabile pieţei libere, din ţările cele mai favorabile pieţei libere, au alergat să ceară ajutorul guvernului. Toată lumea spune că aceasta este sfârşitul fundamentalismului de piaţă. În acest sens, căderea zidului Wall Street este pentru fundamentalismul de piaţă ceea ce căderea zidului Berlinului a fost pentru comunism”.

În realitate, există numeroase fapte care arată că marasmul economic actual a fost creat de măsurile şi reglementările politicianiste, adoptate într-un mod care nu a ţinut deloc seama de realităţile economice. În această lucrare, ne propunem să prezentăm câteva din aceste fapte şi să le analizăm consecinţele.

1. Mecanismele economiei de piaţă

1.1 Proprietatea privată şi spiritul antreprenorial

Economia de piaţă este econo mia în care bunurile de capital sunt proprietate privată, iar producătorii individuali decid în mod descentralizat ce produse vor fabrica, precum şi cantitatea, calitatea şi preţul bunurilor respective. Variabilele fundamentale – preţuri, salarii, economisire, consum, producţie – se stabilesc pe baza raportului cerere – ofertă, prin procese care prezintă numeroase proprietăţi de autoreglare.

Astfel, cumpărătorii determină, prin fiecare unitate monetară pe care o cheltuiesc, orientarea procesului de producţie şi, deci, trăsăturile esenţiale ale tuturor activităţilor comerciale. Consumatorii sunt cei care conferă fiecărui individ o anumită poziţie şi o anumită funcţie în organismul economic. Proprietarii factorilor materiali ai producţiei sunt simplii “mandatari” sau “reprezentanţi” ai consumatorilor; dacă eşuează în încercarea lor de a servi bine consumatorii şi nu se corectează în timp util, ei îşi pierd proprietatea, fiind înlocuiţi în acest rol cu alţii mai capabili şi mai diligenţi.

Proprietatea privată trebuie dobândită din nou în fiecare zi prin punerea sa în serviciul consumatorilor. Proprietarul factorilor materiali ai producţiei este obligat să-şi ajusteze activitatea în sensul satisfacerii maxime a cererii în permanentă schimbare a consumatorilor; dacă nu face acest lucru, faptul că, eventual, a moştenit o mare avere, ori că a reuşit să o acapareze într-un mod sau altul, nu îl ajută prea mult: mai devreme sau mai târziu, această avere va trece în mâna altui individ, care s-a dovedit mai bun în relaţiile cu cumpărătorii. Şi trebuie spus că restructurarea unei întreprinderi vechi este în multe cazuri mult mai grea decât crearea unei afaceri complet noi [1].

Progresul economic al ţărilor industrializate nu se datorează acţiunii guvernelor, care, şi în aceste cazuri, au împiedicat adesea dezvoltarea economică sănătoasă pe care o produce funcţionarea regulată a mecanismelor pieţei, ci faptului că nici politicile guvernamentale şi nici lupta cetăţenilor pentru obţinerea unor avantaje sociale (loc de muncă sigur, preţuri fixe, locuinţe ieftine etc.) nu au constituit obstacole insurmontabile în calea antreprenoriatului capitalist.

1.2 Economia de piaţă şi democraţia

Adepţii intervenţionismului par a crede că abolirea proprietăţii private nu împiedică existenţa unui sistem politic democratic şi a libertăţilor cetăţeneşti (libertatea de gândire, de expresie, de asociere, libertatea presei şi a credinţei, libertatea de a nu fi arestat fără judecată, de a călători etc.). Însă, nu orice sistem economic este compatibil cu orice sistem politic, iar sistemul politic numit “democraţie reprezentativă” nu poate coexista decât cu un sistem economic bazat pe piaţă (capitalist). De la această regulă nu se cunoaşte nici o excepţie. Este adevărat că nu peste tot unde există economie de piaţă există şi democraţie, dar nu există nici un caz în care democraţia reprezentativă să fi existat într-o societate care să aibă o altfel de economie decât economie “de piaţă” (Friedman 1995).

Explicaţia acestei legături frapante între economia de piaţă şi democraţie rezidă în faptul că amândouă sunt modalităţi de organizare socială care ţin seama de voinţa majorităţii. Astfel, trăsătura caracteristică a economiei de piaţă este dependenţa necondiţionată a agenţilor economici de satisfacerea – în cel mai înalt grad posibil şi cu preţul cel mai mic – a cererii consumatorilor.

Fără îndoială, producerea oricărui bun necesită acest factor de producţie important care este munca omenească. Însă, munca luată în sine, oricât de conştiincioasă şi de competentă ar fi ea, este o simplă pierdere de timp, de materiale şi de energie umană, dacă nu este folosită pentru producerea unor bunuri şi servicii care satisfac – sub aspectul calităţii şi preţurilor – cererea consumatorilor. Patronul unei întreprinderi capitaliste nu comandă, ci serveşte; el nu domneşte peste angajaţii săi într-un mod independent de piaţă şi de clienţi, ci trebuie să câștige bunăvoinţa consumatorilor, chiar şi atunci când aceştia sunt proprii săi angajaţi; “patronul” sau “privatul” îşi pierde averea de îndată ce nu mai este în măsură să ofere clienţilor produse sau servicii mai bune sau la preţuri mai mici decât concurenţii săi.

Piaţa este, aşadar, prototipul oricărei instituţii democratice. Puterea supremă este în mâinile cumpărătorilor, iar vânzătorii reuşesc doar atunci când le satisfac în cel mai înalt grad posibil dorinţele, gusturile şi preferinţele. Însăşi proprietatea privată asupra factorilor de producţie – mai precis, riscul de a pierde această proprietate – obligă proprietarii-întreprinzători să slujească dorinţele consumatorilor. De aceea, s-a putut spune cu deplin temei şi fără intenţii peiorative că economia capitalistă este o “economie de consum” (spre deosebire de economia socialistă, care este o “economie de penurie”; Kornai 1993).

Trăsătura de unire între economia de piaţă şi democraţia politică este faptul că ambele permit manifestarea preferinţelor majorităţii. Aşa cum, în plan politic, prin modul în care votează, cetăţenii îşi manifestă suveranitatea în ceea ce priveşte treburile statului, tot aşa, în plan economic, prin modul în care îşi cheltuiesc veniturile, ei îşi manifestă suveranitatea pe piaţă. Economia de piaţă şi democraţia reprezentativă sunt produsul aceluiaşi proces istoric; ele au apărut împreună în epoca modernă, depind una de alta, au dispărut amândouă odată cu instaurarea comunismului şi au reapărut îndată ce comunismul s-a prăbuşit. De aceea, este o iluzie să se creadă că, în plan politic, poate fi prezervată democraţia, iar în economie proprietatea privată şi piaţa să fie abolite.

Privită prin prisma funcţiei sale economice, care este satisfacerea veritabilelor dorinţe şi interese ale indivizilor, piaţa este chiar mai eficace decât democraţia reprezentativă, ca instrument de guvernare. Astfel, după cum au subliniat mulţi dintre criticii săi, democraţia poate duce la tirania majorităţii, se poate dovedi incapabilă să rezolve situaţii de criză, favorizează apariţia grupurilor de presiune etc. Spre deosebire de aceasta, piaţa permite fiecărui participant la ea să-şi manifeste dorinţele şi este de presupus că nimeni nu ştie mai bine decât el însuşi care îi sunt adevăratele nevoi.

Motivul pentru care democraţia economică a pieţei este superioară, sub aspectul eficacităţii funcţionale, democraţiei politice este că, în general, este mai simplu a înţelege şi a opta între alternativele pe care le are un cumpărător, decât a lua o decizie în legătură cu complicatele treburi ale statului. Ca urmare, omul de rând se poate dovedi foarte inteligent atunci când se pune problema alegerii bunurilor de care are nevoie el sau copiii săi, dar poate fi mult mai puţin apt să-şi aleagă reprezentanţii însărcinaţi cu conceperea şi aplicarea politicilor statului în diverse domenii.

La aceasta, se adaugă încă o deosebire importantă. Piaţa permite manifestarea nevoilor şi dorinţelor nu numai ale majorităţii, ci şi ale minorităţilor semnificative. De exemplu, piaţa cărţilor asigură tipărirea de cărţi nu numai pentru gustul cititorului mediu, ci şi pentru cel al unor mici grupuri de experţi în diverse domenii; piaţa confecţiilor determină producerea de îmbrăcăminte nu numai pentru indivizii normali, ci şi pentru cei anormali ş.a.m.d. Spre deosebire de aceasta, în cazul democraţiei politice, cea care contează este exclusiv voinţa majorităţii, iar minorităţile nu au altă posibilitate decât să se supună deciziilor majorităţii, chiar dacă acestea sunt greşite sau detestabile.

1.3 Rolul statului în economia de piaţă

Existenţa statului de drept este o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru funcţionarea satisfăcătoare a unei economii libere. După cum arată F. Hayek în lucrarea deja menţionată (Hayek 1998, 238-239): „O economie de piaţă funcţională presupune anumite activităţi din partea statului; există altele, care pot ajuta la funcţionarea economiei; în fine, pot fi tolerate multe acţiuni ale statului, cu condiţia să fie compatibile cu funcţionarea pieţei. Există, însă, acţiuni contrare principiului pe care se întemeiază o societate liberă şi care trebuie excluse din principiu, pentru ca aceasta să funcţioneze”.

Astfel, o economie de piaţă funcţională are nevoie de organe administrative şi judiciare capabile să stabilească şi să impună “regulile jocului”. De asemenea, este necesar ca administraţia de stat să realizeze anumite obiective sociale, să mobilizeze resursele necesare pentru finanţarea activităţii sectorului public, să cheltuiască fondurile respective în concordanţă cu interesul public, să impună respectarea contractelor, să protejeze proprietatea şi să producă bunuri publice. Toate aceste forme de acţiune statală constituie modalităţi de a oferi un cadru favorabil pentru deciziile individuale; mai precis, ele furnizează mijloace pe care indivizii le pot folosi pentru propriile scopuri.

Economia de piaţă are nevoie, de asemenea, de legi clare şi simple, care nu lasă loc unor interpretări diferite sau abuzive.

În fine, pentru a se achita de sarcinile lor, guvernele din ţările cu economie de piaţă au nevoie de instituţii publice eficiente, conduse de persoane competente şi ghidate de stimulente adecvate. Obiectivele conducătorilor nu trebuie să se îndepărteze de cele ale instituţiilor, care, la rândul lor, trebuie să fie conforme cu interesul general.

În absenţa legilor şi instituţiilor caracteristice statului de drept, sau, adesea, chiar şi dacă aceste legi şi instituţii există, stimulentele acordate conducătorilor au efecte perverse, transformând statul într-o piedică în calea activităţii economice. Căci, dacă nu domneşte legea, unii indivizi capturează statul şi îl subordonează propriilor lor interese. Acest fenomen are loc, de obicei, într-o societate coruptă, în care anumite componente ale administraţiei publice sunt privatizate în folosul unor indivizi sau grupuri de interese (oligarhie). Un asemenea sistem face dificilă realizarea obiectivelor sociale, iar statul poate juca rolul unui prădător, de exemplu, prin faptul că agenţii săi primesc mită pentru acordarea unor licenţe şi autorizaţii.

2. Efectele intervenţionismului

2.1 "Pragmatismul intervenţionist" şi criza

Intervenţia statului în economie, indiferent de forma sa – “pragmatică” sau “reglementativă” –, interferează cu drepturile de proprietate, distorsionând comportamentele indivizilor. Aceste distorsiuni se manifestă prin erori investiţionale, creşteri artificiale ale creditului şi masei monetare, crize bancare şi, în cele din urmă, recesiuni economice şi şomaj.

Un exemplu relevant pentru ilustrarea consecinţelor negative ale intervenţiei punctuale (pragmatice) a statului în economie este cazul celor două instituţii americane, bine cunoscute deja cititorului român, care au fost cele mai puternic implicate în declanşarea crize: “Federal National Mortgage Association” (FNMA, Fannie Mae) şi “Federal Home Loan Mortgage Corporation” (FHLMC, Freddie Mac).

Fannie Mae a fost creată în 1938, ca agenţie guvernamentală cu scopul de a furniza lichidităţi pieţei creditelor şi a stimula, în modul acesta, băncile comerciale să acorde credite pentru construcţia şi cumpărarea de locuinţe. Obiectivul urmărit era unul social: dobândirea de case de către categoriile de populaţie paupere.

Principiul acţiunii sale a fost simplu: în calitate de organism de stat, agenţia avea dreptul să emită şi să plaseze pe piaţa financiară obligaţiuni cu dobândă redusă; fondurile procurate în modul acesta urmau a fi utilizate pentru refinanţarea băncilor care acordă credite cu dobânzi preferenţiale unor categorii de populaţie, care, altfel, nu ar fi avut acces la credite “normale”. Statutul de organism public al Fannie Mae garanta că plata cupoanelor aferente obligaţiunilor respective se va face chiar dacă creditele bancare aferente nu se rambursează.

Natural, această modalitate de subvenţionare a avut succes, incitând numeroase bănci să acorde credite susceptibile a fi refinanţate de Fannie Mae. La rândul său, aceasta din urmă revindea creanţele respective diverşilor investitori sub formă de obligaţiuni garantate de stat (Mortgage Backed Securities, MBS).

Montajul prezenta o singură fisură: administraţia Johnson, prinsă în războiul din Vietnam, a constatat că aceste angajamente ale statului, înscrise ca atare în bugetul federal, creează neîncredere în rândul investitorilor în titluri publice americane, diminuând capacitatea guvernului de a contracta împrumuturi publice. În consecinţă, în 1968, administraţia americană a decis privatizarea Fannie Mae. În modul acesta, dobânzile aferente creditelor imobiliare au revenit acţionarilor, însă statul a încetat să mai garanteze că va suporta eventualele pierderi rezultate din nerambursarea creditelor respective.

De fapt, această operaţie de “anulare” nu a degrevat statul american de obligaţia de garantare decât în aparenţă. Căci, pentru a putea privatiza Fannie Mae, al cărui portofoliu conţinea deja un procent ridicat de credite de calitate îndoielnică, guvernul i-a conferit statut de “întreprindere privată de stat” (Government Sponsored Enterprise, GSE). Acest statut a presupus scutirea de anumite impozite şi derogarea de la anumite reguli de audit. În schimb, instituţia a fost obligată, prin statut, să continue să refinanţeze creditelor imobiliare, în special cele acordate familiilor cu venituri modeste – celebrele credite subprime.

În 1970, pentru a crea un simulacru de concurenţă şi a acoperi toate genurile de credite destinate cumpărării sau construirii de locuinţe, administraţia Nixon a înființat o a doua “întreprindere privată de stat” – Freddie Mac –, ce urma să opereze pe aceiaşi piaţă. Natura foarte particulară a acestor două organizaţii i-a făcut pe numeroşi operatori de pe piaţa obligatară să creadă că statul va veni în ajutorul lor în caz de faliment.

În aceste condiţii, Freddie Mac şi Fannie Mae au putut continua o perioadă de timp să emită obligaţiuni cu dobânzi relativ mici şi să utilizeze fondurile colectate în modul acesta pentru refinanţarea creditele imobiliare prime (acordate beneficiarilor normal solvabili) şi subprime (acordate populaţiei considerate de bănci ca prezentând riscuri de nerambursare mai mari). În timp, însă, efectele negative s-au acumulat şi, conjugându-se cu alţi factori (politica monetară laxă dusă de Fed, titrizarea, cointeresarea agenţiilor de rating etc.), au dus la declanşarea crizei.

2.2 Privatizarea beneficiilor şi naţionalizarea pierderilor

Privatizarea FNMA şi FHLMC a dus la cea mai periculoasă combinaţie posibilă: privatizarea beneficiilor şi acoperirea pierderilor de către stat! În consecinţă, organismele respective, la fel ca oricare altele de acest gen, au devenit din ce în ce mai imprudente.

A existat totuşi un precedent, care ar fi putut să servească drept avertisment guvernului american. La sfârşitul anilor 1980, numeroase case de economii americane (Saving and Loans), implicate în acordarea de credite imobiliare speculative, au dat faliment. Or, în loc să tragă învăţămintele cuvenite şi să adopte măsurile care se impuneau, guvernul, temându-se de răspândirea panicii bancare, care l-ar fi obligat să salveze unele bănci, a acreditat ideea că, orice s-ar întâmpla, statul va susţine băncile şi ceilalţi participanţi la piaţa creditelor ipotecare, chiar dacă afacerile s-ar dovedi perdante.

În aceste condiţii, chiar dacă, precum se va dovedi ulterior, întreaga activitate a operatorilor de pe piaţa creditului ar fi dezastruoasă, majoritatea participanţilor este interesată să încheie tranzacţii aducătoare de comisioane ridicate şi să acorde credite “îndoielnice” – ştiind că, în ultimă instanţă, Fannie Mae şi Freddie Mac vor refinanţa creditele respective. Iar în caz de faliment..., problema va fi transferată contribuabilului american!

Deşi foarte grave, faptele arătate nu explică totuşi singure de ce conducătorii FNMA şi FHLMC au acceptat să expună instituţiile respective într-un grad inimaginabil pentru o bancă normală. Astfel, deşi aceste instituţii erau obligate să deţină rezerve financiare proprii în proporţie de 10% din creditele acordate (indicator prudenţial general utilizat de bănci), Fannie Mae şi Freddie Mac acopereau mai puţin de 5% din credite. De exemplu, în ajunul izbucnirii crizei, fondurile proprii ale acestor organisme erau de 81 mld. dolari, în timp ce creditele acordate şi garantate de ele erau de 5.000 mld. dolari! Cu alte cuvinte, Fannie şi Freddie, care plăteau remuneraţii copioase conducătorilor lor, dintre care majoritatea erau foşti înalţi funcţionari de stat (orice asemănare cu situaţia din România este, desigur, pur întâmplătoare!), şi-au pierdut orice dram de prudenţă, care trebuie să caracterizeze, în mod normal, un bancher.

2.3. Reglementarea: cauză a distorsiunilor

Un alt factor care a contribuit la izbucnirea crizei a fost funcţia de reglementare a statului, care, conform adepţilor “intervenţionismului reglementativ”, ar fi de natură să combată excesele pieţei şi, la rigoare, să le înlocuiască.

Astfel, în SUA, a existat un alt actor public, US Department of Housing and Urban Development (HUD), care a avut acelaşi obiectiv al promovării proprietăţii imobiliare, îndeosebi pentru populaţia mai puţin avută. Înfiinţată în 1937, HUD a fost concepută, în primul rând, ca un organism de monitorizare a reglementărilor abuzive, adoptate de statele federaţiei americane sau de municipalităţi. Căci, încă de pe atunci s-a constatat că unele reglementări pot fi impuse de anumite grupuri de interese şi că acestea pot presa în direcţia creşterii preţurilor locuinţelor.

În condiţiile unui stat federativ ca SUA, o asemenea monitorizare a fost, probabil, necesară. În realitate, organismul respectiv nu a avut nici o putere asupra statelor federaţiei americane şi municipalităţilor. De aceea, pentru a-i conferi o anumită putere, în 1992, s-a decis ca HUD să devină organism de tutelă al Fannie Mae şi Freddie Mac. Măsura a intrat în vigoare în 1993, odată cu venirea la putere a administraţiei Clinton.

Calitatea de organism de tutelă a Fannie Mae şi Freddie Mac a fost utilizată de conducătorii HUD pentru atingerea aceluiaşi obiectiv al creşterii numărului proprietarilor de locuinţe din rândul populaţiei sărace, în special al populaţie de culoare şi hispanice. Astfel, ei au obligat cele două GSE să deţină în portofoliul lor credite subprime în proporţie de peste 50%. Măsura amintită a sporit considerabil resursele disponibile pentru finanţarea acestui gen de credite, deoarece băncile au devenit interesate să acorde asemenea credite, ştiind că GSE vor răscumpăra creanţele respective. Însă, această măsură a determinat, evident, băncile mai puţin scrupuloase să acorde credite subprime oricui şi în orice condiţii.

Au existat unii observatori (experţi, asociaţii de consumatori etc.) care au sesizat pericolul şi au cerut ca GSE să poată refuza creditele acordate în mod vizibil unor debitori dubioşi. Însă, unul din conducătorii importanţi din ultima perioadă ai HUD, fiul unui fost guvernator al statului New York (o coincidenţă, desigur!), a reuşit să împiedice adoptarea unei asemenea măsuri, care ar fi compromis sloganul accesului la proprietate, de care şi-a legat cariera politică. În consecinţă, reglementând acordarea de credite în favoarea claselor dezavantajate, statul reglementator a determinat băncile să încalce principiile tradiţionale ale activităţii de creditare, ceea ce, pe termen lung, a avut efecte dezastruoase. Totodată, a impus publicarea unor indicatori referitori la accesul la proprietate favorabili din punctul de vedere al unor politicieni.

Susţinătorii intervenţionismului consideră că faptele de acest gen constituie dovada irefutabilă că agenţilor privaţi ai pieţei nu li se poate acorda nici o încredere şi că, “lăsaţi de capul lor”, aceştia nu fac decât rău. Parţial ei au dreptate, numai că ar trebui să adauge că aceşti actori s-au simţit protejaţi de o plasă de siguranţă statală faţă de eventuala înrăutăţire a situaţiei lor financiare. Pe o piaţă privată, oferirea unei garanţii de stat pentru anumite investiţii constituie o adevărată instigare pentru un comportament nesăbuit. Dacă această garanţie nu există, agenţii economici trebuie să fie mult mai prudenţi şi mai vigilenţi.

Aceste politici riscante, impuse FNMA şi FHLMC, au fost exacerbate de alte câteva decizii ale conducerii HUD, care a refuzat să ceară celor două GSE respectarea regulilor generale de audit, care ar fi putut arăta că politicile de afaceri pe care le aplică nu sunt “sustenabile”. Cu alte cuvinte, politicienii, deveniţi înalţi funcţionari de stat, au obligat Fannie Mae şi Freddie Mac să refinanţeze un volum mare de credite cu grad ridicat de risc, încercând totodată să ascundă pericolele rezultate de aici (Barrett 2008).

2.4. Costul intervenţionismului

Rezultatul acestei iresponsabilităţi este absolut dezolant: pe de o parte, milioane de debitori aflaţi în incapacitate de plată şi împovăraţi de împrumuturi restante care depăşesc cu mult valoarea de piaţă a caselor lor; pe de altă parte, guvernul american, care nu a învăţat nimic şi care a venit din nou în ajutorul Fannie Mae şi Freddie Mac, prin adoptarea, în iulie 2008, a unei legi care prevede ca statul să acorde un ajutor de 25 mld. dolari debitorilor rău platnici prin cumpărarea de obligaţiuni emise de cele două organisme şi folosirea fondurilor respective pentru recuperarea creditelor restante. Totodată, pentru a recompensa, probabil, HUD pentru politica sa “înţeleaptă”, legea amintită i-a conferit puteri şi mai mari de supraveghere a celor două GSE!

De fapt, salvarea Fannie Mae şi Freddie Mac a costat contribuabilul american mult mai mult (Isidore 2008).

Într-adevăr, planul votat în iulie 2008 a prevăzut ca guvernul american să subvenţioneze debitorii a căror situaţie financiară îndeplinea anumite criterii. De asemenea, “planul Paulson”, denumit astfel după numele secretarului trezoreriei americane, a determinat includerea în legea de salvare a Fannie Mae şi Freddie Mac creşterea limitei datoriei publice a SUA la... 800 mld. dolari, din care 16% reprezintă valoarea totală a creditelor acordate sau refinanţate de cele două GSE.

Însă, şi mai grav este că aceste modalităţi de salvare deschid calea următoarei catastrofe financiare, despre care nu se ştie dacă va avea loc peste 1, 5 sau 15 ani, dar care, cu siguranţă, se va produce. Căci, actorii pieţei financiare au înţeles foarte bine că amicii lor politici (înainte de a fi ministru de finanţe, H. Paulson a fost membru în consiliul de administraţie al băncii Goldman Sachs) nu îi vor lăsa să se prăbuşească, chiar dacă fac greşeli dezastruoase.

Este discutabil dacă – precum se afirmă adesea – dispariţia Fannie Mae şi Freddie Mac ar fi provocat falimentul în lanţ al băncilor americane. Însă, chiar dacă ar fi fost aşa, orice plan de salvare a celor două GSE prin acoperirea de către stat a pierderilor lor ar fi trebuit urmat de revânzarea rapidă a activelor lor vandabile sectorului privat, care, spre deosebire de “întreprinderile private de stat”, este supus legii falimentului. De asemenea, pentru a evita repetarea malversaţiunilor, planul respectiv ar fi trebuit să prevadă desfiinţarea Fannie Mae şi Freddie Mac. În loc de aceasta, cele două organisme, cosmetizate şi aflate sub supravegherea “competentă” a HUD, continuă să acţioneze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Este interesant de notat că un senator american, mai avizat decât alţii, a cerut ca în legea de salvare a celor două GSE să fie inclusă o prevedere care să interzică plata unor dividende acţionarilor până la restabilirea echilibrului financiar. O prevedere care, pentru două firme salvate de contribuabili, este absolut justificată. Cu toate acestea, majoritatea congresmenilor americani a votat împotriva acestui amendament! În pofida celor peste 12 mld. dolari pierderi (înregistrate de fiecare), Fannie Mae şi Freddie Mac au continuat să achite, cu banii contribuabililor, dividende acţionarilor lor!

A susţine, după toate acestea, că “fundamentalismul de piaţă” este cauza crizei arată neînţelegerea fie a modului în care funcţionează pieţele libere, fie a înlănţuirii de fapte care a dus la declanşarea crizei. Este clar că sectorul financiar al celei mai puternice ţări din lume a fost grav destabilizat de intervenţia statului şi că această intervenţie a fost susţinută de anumite interese particulare. În definitiv, trebuie spus cât se poate de răspicat: criza este efectul intervenţiei statului american la toate nivelurile pieţei imobiliare şi financiare.

Concluzii

Criza arată în mod eclatant nu “ineficienţa pieţelor”, ci pericolele majore pe care le incumbă reglementarea de către stat a activităţii financiare. Această reglementare este ineficace, iar subordonarea operei legislative dezideratelor politicienilor mai degrabă decât necesităţii de a obţine profit face ca sistemul să nu poată fi susţinut pe termen lung.

Băncile trebuie, deci, lăsate să acorde credite clienţilor în funcţie de criteriile prudenţiale obişnuite (garanţii disponibile, capacitatea de rambursare etc.), fără ca diverse considerente politice să le constrângă sau să le incite să încalce principiile tradiţionale ale activităţii de creditare. Este posibil ca, lăsând pieţele să funcţioneze liber, anumite obiective politice sau sociale să nu fie atinse aşa de repede cum ar dori unii politicieni, însă situaţia economică va fi, cu siguranţă, mult mai sănătoasă, ceea ce constituie o bază solidă pentru realizarea în viitor a unor deziderate sociale şi umanitare.

În pofida crizei, statul trebuie, deci, să se limiteze la asigurarea unui cadru stabil pentru tranzacţiile efectuate pe piaţă. După numeroase experienţe etatiste dezastruoase, este necesară conştientizarea, în sfârşit, a costurile sociale cerute de înlocuirea “mâinii invizibile” a pieţei cu “mâna vizibilă”, grea şi părtinitoare, a statului (Balcerowicz 2001, 150).

 

Acest articol a apărut iniţial în revista Oeconomica, nr.1/2011

 

Bibliografie

Balcerowicz, L. 2001. Libertate şi dezvoltare. Economia pieţei libere. Bucureşti: Compania.

Barrett, W., Andrew Cuomo şi Fannie and Freddie. 2008. August 05. http://www.villagevoice.com/content/printVersion/541234/.

Friedman, M. 1995. Capitalism şi libertate. Bucureşti: Editura Enciclopedică.

Hayek, F. 1998. Constituţia libertăţii. Iaşi: Institutul European.

Isidore, C. 2008. Fannie, Freddie rescue won't be cheap. CNN Money. July 30. http://money.cnn.com/2008/07/30/news/economy/fanniefreddie_rescue/index.htm.

Kornay, J. 1992. The Socialist System: A Political Economy of Communism. Princeton, N J: Princeton University Press.

*** Nathan Gardels interviews Joseph Stiglitz about Wall Street meltdown. http://www.factsandarts.com/articles/nathan-gardels-interviews-joseph-stiglitz/.