China pare să fi trecut prin criza economică mondială mai bine decât multe alte ţări. Admiratorii ei pretind că, sub „capitalismul de stat”, planificatorii au condus marile companii ale statului în mod raţional şi înţelept pe drumul spinos al economiei mondiale. Partidul Comunist Chinez (P.C.C.) planifică, supraveghează şi administrează reţeaua complexă de bănci de stat, companii aeriene, de cale ferată, utilităţi, companii petroliere şi mari producători, toate acestea formând „culmile supreme” ale economiei (ca să-l citez pe Lenin) . În timp ce Europa şi Statele Unite sunt în declin, P.C.C. demarează cu repeziciune proiecte de infrastructură sau transferă milioane de muncitori imigranţi dintr-o localitate în alta. Nu există nicio democraţie în dezordine care să strice lucrurile. Thomas Friedman, editorialist la The New York Times susţine: „Un sistem cu un partid unic poate impune măsuri dificile din punct de vedere politic, dar de o importanţă critică, necesare pentru a face o societate să progreseze în secolul XXI”[1].

Dar, Ludwig von Mises în anii 1920 şi F. A. Hayek în anii 1930 au discreditat ideea conform căreia planificatorii pot controla o întreagă economie. Hayek puncta faptul că planificatorilor centrali le lipseşte „cunoaşterea cu privire la circumstanţe particulare de timp şi spaţiu”.[2] Deoarece planificatorii nu deţin informaţiile care depind de sute de mii de companii şi milioane de consumatori, planificarea dă greş, aşa cum a făcut-o într-un mod spectaculos în Uniunea Sovietică. Interesant, chiar şi economistul socialist Robert Heilbroner a recunoscut cam aceleaşi lucruri.[3] China nu este o excepţie. Creşterea ei economică s-a produs în ciuda planificării economice a guvernului şi datorită sectorului său privat, mare şi dinamic.

Creşterea economică a Chinei

După cum arată figura 1, produsul intern brut al Chinei a crescut din 1979 până în prezent, în medie, cu puţin peste 8,5 procente pe an. Cu toate că Japonia şi cei patru Tigri Asiatici (Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan) au înregistrat aceeaşi rată de creştere în diferite momente din trecut, mai mult de treizeci de ani de asemenea mare creştere reprezintă un aspect unic. P.C.C. ar vrea ca noi să credem faptul că dezvoltarea sa se datorează tipului său specific de socialism cu chip chinezesc. În realitate, ceea ce merită recunoştinţă este spiritul antreprenorial al chinezilor.

Figura 1. Rata de creştere a PIB în China, 1983-2011

Povestea oficială

Povestea oficială a unui P.C.C. strălucit pune în lumină pretenţiile de „planificare ştiinţifică” ale Uniunii Sovietice. Susţinătorii poveştii oficiale se referă la P.C.C. ca la ceva „mai strălucit” şi „deschis către cunoaştere” şi susţin că erorile sale majore (Marele Salt Înainte, Revoluţia Culturală) aparţin trecutului. Să concurezi la nivelul economiei mondiale este dificil, dar economia Chinei, spun ei, este condusă de lideri de partid care sunt „foarte inteligenţi, extrem de bine educaţi şi au o vastă experienţă”. Ei sunt „unii dintre cei mai capabili lideri din lume”. Democraţia prematură este periculoasă pentru că ea „sacrifică dezvoltarea economică pe termen lung în schimbul libertăţii politice pe termen scurt, şi prin urmare nu aduce cel mai mare beneficiu celui mai mare număr de oameni”[4]

Unii economişti înghit povestea potrivit căreia domnia unui partid unic le permite ţărilor sărace să ia decizii dificile pe care democraţiile „dezordonate” nu le pot lua.[5]

Cea mai dezvoltată linie de argumentare vine de la laureatul premiului Nobel, Eric Maskin şi co-autorii săi chinezi care menţionează competiţia regională între oficiali ca fiind cheia către succesul chinezesc.[6] În loc să controleze la nivel micro întreaga economie, scriu ei, P.C.C. numeşte şi supraveghează şefi care conduc provinciile, oraşele şi municipiile. Datorită dimensiunii Chinei, regiunile sunt deseori echivalentul unor ţări de dimensiune medie. Primari regionali, guvernatori şi lideri de partid locali conduc regiuni relativ independente şi de sine stătătoare. Aproape 70% din totalul cheltuielilor guvernamentale în China sunt efectuate la nivel sub-naţional.[7]

Cu toate acestea, P.C.C. controlează îndeaproape numirile în funcţie, promovările, retrogradările şi concedierile. Maskin şi ceilalţi susţin că P.C.C. organizează concursuri între conducătorii regionali pentru a-i promova pe cei care realizează rate ridicate de creştere economică, obţin rate scăzute ale şomajului sau atrag investiţii străine directe.[8] Într-adevăr, studii empirice atestă faptul că promovarea oficialilor regionali depinde de creşterea relativă şi de crearea de locuri de muncă.

Această poveste despre un P.C.C. „eficient” este falsă din mai multe motive. Zvonuri despre corupţia sinistră şi excesele prinţişorilor (copii ai primei generaţii de lideri P.C.C.)[9] contrazic imaginea unui P.C.C. binevoitor. Faptul că, încă săracă, China are mai mulţi miliardari decât oricare altă ţară cu excepţia Statelor Unite ridică şi mai multe suspiciuni.[10] Economiştii au demonstrat mult timp că dictaturile „binevoitoare” sunt distruse de probleme de tipul principal-agent, lăcomie, comportament oportunist şi corupţie. De ce ar fi China o excepţie?

Concurenţa între liderii de la nivel regional şi între liderii de partid s-a dovedit dezastruoasă în cazul economiei planificate sovietice. Competitorii au descoperit că trişatul este cea mai bună formă de a câştiga. În final, economia sovietică a generat mai multă informaţie falsă decât s-ar fi aşteptat chiar şi Hayek. Conducătorii regionali chinezi au învăţat, de asemenea, să manipuleze creşterea economică prin intermediul investiţiilor publice sau mai simplu, prin falsificarea registrelor contabile, după cum au dezvăluit recente investigaţii făcute unui prinţişor necinstit.[11]

Încă o bilă neagră pentru capitalismul de stat al Chinei este faptul că drepturile de proprietate slab promovate, corupţia şi absenţa unei domnii a legii şi a libertăţii economice pun China la un loc cu cele mai slab dezvoltate ţări din lume. China se află pe locul 75 la indicele de corupţie al Transparency International[12] şi pe locul 138 la Indicele Libertăţii Economice, chiar între Guyana şi Siria.[13] Experienţa mondială arată că instituţiile slabe sunt incompatibile cu creşterea economică. Economia planificată a Chinei abundă în astfel de impedimente în calea creşterii. Cu toate acestea, ea creşte. Acesta este puzzle-ul.

China s-a dezvoltat datorită întreprinderilor private

Reformele în cadrul sectorului privat în China au început iniţial în agricultură în 1978 şi s-au răspândit de acolo. Agricultura constituia cea mai mare parte a producţiei chinezeşti şi concentra cea mai mare parte a forţei de muncă când a murit Mao, în 1976, şi perioada reformelor a putut începe. Liberalizarea agriculturii din fermele colective este cea mai importantă parte nespusă din povestea dezvoltării Chinei.

Reformele din agricultură au început în mod spontan, chiar înainte de Congresul Partidului numit „Reforma” din 1978 în urma căruia reformatorul Deng Xiaoping a ajuns la putere. Un oficial reformator chinez a recunoscut mai târziu: „De fapt, nu s-a discutat despre reformă. Reforma nu era trecută pe agendă, nici nu era menţionată în rapoartele de muncă”.[14] Ceea ce a devenit cunoscut ca „sistemul de răspundere contractuală [pe gospodării, (n.t.)]” a fost declanşat în mod spontan de optsprezece ţărani din satul Xiaogang în provincia Anhui. Ei au împărţit, în secret, pământul aflat în proprietate comună, în noiembrie 1978 şi au căzut de acord să-şi îngrijească loturile pe cont propriu, fiecare realizând partea lui din cota stabilită de către stat. Statul primea partea lui şi ţăranii păstrau pentru ei ce rămânea. Separarea pământului de proprietatea comună făcută de ţărani era ilegală, extrem de periculoasă şi efectuată fără aprobarea oficialilor regionali. De ce au riscat ei ?

Kate Zhou explică faptul că ţăranii îşi văzuseră părinţii şi copiii murind în timpul foametei din 1958-1961 în perioada Marelui Salt Înainte. Ei au înţeles că trebuie să aibă grijă de ei înşişi. Sistemul de răspundere contractuală pe gospodării s-a răspândit precum un incendiu de vegetaţie din sat în sat şi din provincie în provincie, de remarcat, fără aprobare sau susţinere din partea autorităţilor regionale sau naţionale.[15]

Pe măsură ce producţia agricolă creştea, Deng Xiaoping şi P.C.C.-ul său realizau faptul că nu ar trebui să se împotrivească la ceva ce are succes. Până în 1982, peste 90% din locuitorii din mediul rural lucrau în sistemul de răspundere contractuală pe gospodării, dar li se permiteau numai contracte de la unul până la trei ani pentru pământul lor. Abia în 2003 statul a aprobat contracte de arendare cu termen mai îndelungat.[16]

Reformele spontane din agricultură au însemnat faptul că noi oferte de produse alimentare aveau nevoie de pieţe de desfacere şi că pieţele aveau nevoie de infrastructură. Locuitorii din mediul rural au creat o reţea comercială privată şi, într-un an, cele mai multe magazine alimentare de stat erau falimentate. Întreprinzătorii din mediul rural au creat apoi noi afaceri cum ar fi hoteluri, servicii, restaurante private, fabrici de dimensiune redusă, cu ajutorul PFN[17] (prieteni, familie şi naivi[18]). Ei au dat mită oficialilor regionali pentru a înregistra companiile lor ca „întreprinderi din comune şi sate”. Au creat întreprinderi false de tip « pălărie roşie »[19] adică întreprinderi private prezentate ca fiind firme de stat şi întreprinderi colective fictive ori s-au folosit de întreprinderile de stat ca să emită facturi şi să deschidă conturi bancare. Mari fabrici private s-au dezvoltat iniţial în provincii predominant agricole. Cea mai mare afacere agricolă a Chinei a fost înfiinţată de fraţi care au plecat de la oraş pentru a-şi înfiinţa compania în zona rurală Sichuan. Întreprinzători din mediul rural au creat cele mai mari companii de aparate frigorifice şi aer condiţionat din China.

China la răscruce de drumuri: extinderea statului, retragerea mediului privat ?

China constă, de fapt, în două economii distincte: cea privată şi cea publică. Economia „privată” include companii mixte deţinute împreună cu întreprinzători din Hong Kong şi Taiwan, întreprinderi mici şi mijlocii şi afaceri din servicii, fabrici de prelucrare a alimentelor şi aproape orice altceva. Cele mai de succes companii private sunt listate la bursele chinezeşti. Faptul că au acţionari le oferă protecţie suplimentară faţă de acţiunea arbitrară a statului. Oficialii statului se gândesc de două ori înainte să se pună rău cu sute de acţionari faţă de situaţia în care ar fi doar câţiva proprietari. Economia privată a funcţionat într-un mediu obscur de semi-legalitate şi a trebuit să supravieţuiască pe propriul merit. A trebuit să aştepte până în 2007 pentru ca legislaţia chineză să recunoască legitimitatea proprietăţii private.

Sectorul public al „campionilor naţionali” condus de P.C.C. sau de pesoane apropiate acestuia, reprezintă cea de-a doua economie a Chinei. Există peste 150.000 de companii de stat, după eliminarea companiilor de stat neprofitabile din timpul politicii de tip „sprijină-l pe cel puternic şi lasă-l pe cel slab”, începută în 1998.[20] S-a decis ca guvernul să controleze cele mai mari şi mai importante companii dar să le lase pe cele mici să se descurce singure. Aceste 150.000 de companii reprezintă doar 3% din numărul total de companii de stat şi private, dar mai mult de 90% din valoarea de piaţă a companiilor chinezeşti listate la bursă.

Multe firme private operează în mod formal sub protecţia legală a firmelor de stat sau colective. Prin urmare, este dificil de calculat ponderea economiei publice şi a celei private. În linii mari, economia publică reprezintă, cel mult, jumătate.[21] China astăzi, este împărţită, aproximativ egal între economia publică şi cea privată.

Nu dispunem de ratele relative de creştere ale economiei publice şi private, dar economia privată, cu o rată medie de creştere de aproape 9% din 1980 până în prezent, a crescut mult mai repede decât sectorul public. În 1978, companiile de stat şi comunele din mediul rural asigurau întreg PIB-ul Chinei. Până în 2004, existau peste 3 milioane de companii private ce aveau peste 47 de milioane de angajaţi.[22] Până în 2011 erau peste 52 milioane de companii private ce aveau 160 milioande de angajaţi.[23] Fără îndoială, cea mai mare parte a creşterii economice în China a venit din iniţiativa privată.

Economia privată dă rezultate mai bune decât economia publică. Un studiu al O.C.D.E. arată ca productivitatea totală a factorilor în cazul firmelor private este dublă faţă de cea a firmelor de stat[24] (productivitatea totală a factorilor este cantitatea de output obţinută de fiecare unitate de input de muncă şi capital, (n.a.)). Companiile private obţin profituri mai ridicate iar companiile de stat obţin o rentabilitate a capitalului de 4%, faţă de rate mult mai ridicate în cazul companiilor private.[25] Dacă ratele medii ale profitului pentru companiile de stat sunt de 4%, atunci, de fiecare dată când inflaţia depăşeşte 4%, rata reală a profitului lor este negativă. Companiile private se împrumută pe pieţele private la rate de până la 18%. Ele trebuie să obţină rate ale profitului mai mari de-atât dacă vor să rămână pe piaţă.[26]

Creşterea economică în sectorul privat a fost posibilă în ciuda multor obstacole şi dezavantaje. Politica P.C.C. din ultimele decenii este cuprinsă în sloganul „Statul avansează, sectorul privat se retrage”. Un oficial chinez caracterizează această politică astfel: „sectorul privat este lăsat să adune firimiturile în timp ce companiile de stat mănâncă mâncarea”.[27] Discriminarea faţă de sectorul privat reiese din taxele mai ridicate aplicate acestuia, reglementarea mai strictă şi hăţişul birocratic. Companiile de stat se folosesc de avantajele lor pentru a elimina competitorii privaţi, aşa cum au facut-o cei trei transportatori aerieni de stat când au eliminat de pe piaţă şapte din cei opt competitori privaţi.[28] Cea mai ostentativă formă de discriminare este practicată de băncile de stat, care oferă doar 4% din credite către afacerile private. Acestea trebuie să se împrumute pe pieţe ale creditului neoficiale, ceea ce poate fi considerat o infracţiune şi este pedepsită cu ani mulţi de închisoare sau mai rău.[29]

Piaţa creditului în China este o „piaţă politică”, care oferă împrumuturi în funcţie de relaţii şi intervenţii ale guvernului şi nu pe criterii comerciale. Piaţa capitalurilor pentru o naţiune este un factor principal pentru performanţa economică a acesteia. Dacă creditul împuţinat merge către proiecte cu randamente scăzute, iar proiectele cu randamente ridicate sunt ignorate, creşterea economică şi eficienţa au de suferit. Aceasta este o lege universală a economiei. China pare să irosească o mare parte a economiilor realizate de gospodăriile sale pe drumuri şi poduri pe nicăieri, clădiri ale operei în oraşe în care nu există operă şi trenuri de mare viteză goale.

În timp ce eu scriu acest material, Congresul National al Partidului Comunist Chinez este pregătit să aleagă noi lideri care să conducă partidul şi statul pentru următorul deceniu. Un astfel de proces de selecţie dezvăluie rupturi serioase în interiorul partidului. O fisură importantă există între cei care susţin continuarea reformei şi cei care tânjesc după glorioasele zile revoluţionare ale lui Mao.

Banca Mondială şi Centrul pentru Cercetare-Dezvoltare, un think tank influent de stat din China au prezentat împreună raportul „China 2030” prin care recomandau noi reforme.[30] Ei propun ca China să-şi reducă sectorul public şi sugerează ca statul să se limiteze la elaborarea politicilor şi supraveghere şi să nu intervină în treburile companiilor de stat. Companiile deţinute de stat vor fi conduse de manageri profesionişti şi vor fi privatizate şi divizate dacă vor deţine putere de monopol. Raportul „China 2030” avertizează asupra faptului că interese naţionale puternice se vor împotrivi reformei, dar implementarea acesteia va aduce îmbunătăţiri vitale performanţei economice.

P.C.C. se află, aşadar, la o răscruce de drumuri. Până azi, el a jucat „rolul de lider” în politică, în economie şi în viaţa civică. Dacă oamenilor le este permis să facă propriile alegeri în pieţe relativ libere, P.C.C. va pierde mult din rolul său de lider. Controlul resurselor economice este ceea ce le dă putere şi bogăţie liderilor de partid. Un expert în finanţele Chinei caracterizează piaţa creditului ca fiind: “o sursă bogată de resurse politice […] Enorma cantitate de economii din sectorul bancar au făcut-o o politică indispensabilă şi un instrument politic.”[31]

P.C.C. trebuie să decidă dacă vrea control sau performanţă economică. Creşterea economică, ce provine în mare parte din economia privată, i-a permis P.C.C.-ului să amâne această decizie. Modul în care acesta va decide va afecta performanţa politică şi economică a următoarelor decenii. După cum scria în The Economist: “China este deseori oferită ca un exemplu practic despre capitalismul condus de stat. Cu toate acestea, dinamismul ei economic se datorează în mare parte celor din afara sferei guvernamentale.”[32]

Trăsătura remarcabilă a Chinei este aceea că, în ciuda dezavantajelor sectorului privat în privinţa pieţei creditului, acesta a avansat şi a depăşit sectorul public privilegiat. Poate, într-o zi, vom vedea de ce e el în stare în condiţii de luptă egale.

Paul Gregory este cercetător la Hoover Institution, Stanford şi professor Cullen de economie la Universitatea din Houston. Cea mai recentă carte a sa este un thriller non-ficţiune intitulat Politică, crimă şi iubire în Kremlin-ul lui Stalin: Povestea lui Nikolai Bukharin şi a Annei Larina.

 

Acest articol a apărut iniţial în secţiunea Articole a site-ului econlib.org la data de 6.08.2012.