Care este cel mai lung experiment socialist? Care a fost succesul aplicării lui? În cazul în care cineva îţi cere să susţii ideea conform căreia socialismul a eşuat, ce exemplu ai oferi? Unde a apărut socialismul modern? În America. Aşa este: pe tărâmul libertăţii şi în casa celor curajoşi. În rezervaţiile indiene. Acesta a apărut pentru a controla războinicii adulţi. Scopul era ţinerea populaţiei indigene în sărăcie şi neputinţă. A funcţionat sistemul? Cu siguranţă. A eşuat experimentul? Din contră, a fost un succes. Când ai auzit ultima dată de reuşita unei revolte a indienilor? Sunt oamenii [indienii, n.t.] săraci? Cei mai săraci din America. Primesc ajutor de şomaj? Bineînţeles. Anul trecut, ministerul agriculturii al SUA a alocat douăzeci şi unu de milioane de dolari pentru a subvenţiona cheltuielile cu electricitatea pentru rezidenţi ale căror case se aflau la o mare distanţă de slujbe şi de facilităţi. Puteţi citi despre acest subiect aici. Acestea îi vor menţine săraci. Puterea tribală înseamnă neputinţă. Triburile sunt dependente şi vor rămâne aşa. Pentru acest lucru a fost conceput programul.

Din anumite motive, cărţile nu oferă detalii despre corupţie, birocraţie şi sărăcia generalizată create de socialismul tribal. Aici s-au desfăşurat o serie de experimente sociale conduse de guvern. Cât de reuşite au fost?

Paradisul muncitorilor

Uniunea sovietică a fost un paradis socialist al muncitorilor din 1917 până în 1991. Ca un rezultat direct al experimentului, cel puţin treizeci de milioane de ruşi au murit. E posibil să fi fost de două ori mai mulţi. Experimentul chinez a fost mai scurt: din 1949 până în 1978. Probabil şaizeci de milioane de chinezi au murit.

Sistemul a eşuat în a oferi bunurile promise. Nu pot să mă gândesc la un subiect mai potrivit pentru un curs de economie decât discuţia despre eşecul socialismului. De asemenea, ideea este valabilă şi în cazul unui curs despre istoria modernă a lumii. Un curs despre ştiinţe politice ar acoperi acest subiect în întregime.

Însă, desigur, nu se întâmplă aşa. Ele [cursurile, n.t.] nu debutează cu provocarea fundamentală a teoriei economice, eseul lui Ludwig von Mises din 1920, Economic Calculation in the Socialist Commonwealth. De ce nu? Pentru că majoritatea sociologilor, economiştilor şi istoricilor nu au auzit despre el. În rândul oamenilor de peste cincizeci de ani, puţinii care au auzit despre acesta, îl ştiu de la vreun prosocialist sau susţinător al keynesianismului, care a scris ce i s-a spus în facultate în anii ’60, mai exact că articolul a fost respins în totalitate de Oskar Lange în 1936. Lor nu li s-a spus niciodată că, atunci când Lange, un comunist, s-a întors în Polonia în 1947 pentru a ocupa multe posturi înalte, guvernul comunist nu l-a invitat să îşi implementeze marea sa teorie a „pieţei socialiste”. Nicio altă naţiune socialistă nu a făcut-o.

Timp de cincizeci de ani, cărţile, dacă l-au menţionat pe Mises în vreun fel, au susţinut doar faptul că Lange a respins în totalitate teoria acestuia. „Establishmentul” academic l-a aruncat pe Mises în „gaura memoriei”[1] lui Orwell.

În data de 10 septembrie 1990, economistul socialist multimilionar, Robert Heilbroner, a publicat un articol în „New Yorker”, intitulat "After Communism."  URSS-ul se destrăma vizibil. În acesta, el a evidenţiat modul în care teoria lui Mises fusese respinsă. În facultate, el şi amicii săi au fost învăţaţi că Lange a respins ideea lui Mises. Apoi acesta a anunţat, „Mises avea dreptate”. Totuşi, în bestsellerul despre istoria gândirii economice, The Worldly Philosophers, nu l-a menţionat niciodată pe Mises.

Eşecurile vizbile

Eşecul universal al socialismului din sec al XX-lea a început odată cu preluarea Rusiei de către Lenin. Poducţia a scăzut brusc. Acesta a iniţiat o reformă marginal capitalistă în 1920, Noua politică economică (NPE, [n.t.]), care a împiedicat prăbuşirea regimului, însă NPE-ul a fost abolit de către Stalin. Deceniu după deceniu, Stalin a ucis oameni. Estimarea minimă este de douăzeci milioane. Acest lucru a fost negat practic de aproape toţi intelectualii vestici. Totuşi, în 1968 Robert Conquest a publicat munumentala sa carte, The Great Terror, iar din estimările sale reies aprope treizeci de milioane de victime. Cartea sa a fost criticată. Expunerea acesteia de pe Wikipedia este limpede.

Publicată în timpul războiului din Vietnam şi în perioada în care sentimentul revoluţionar marxist căpăta amploare în universităţile din vest şi în cercurile intelectualilor („The Sixties”), „The Great Terror”  nu a fost bine primită.

Ostilitatea la adresa abordării lui Conquest privind crimele comise a fost alimentată de o serie de factori. Primul este cel legat de refuzul de a accepta afirmaţia făcută de Nichita Hruşciov, şi susţinută de mulţi adepţi ai politicii de stânga din Vest, şi anume că Stalin şi crimele sale au fost o deviere de la idealurile Revoluţiei şi că au fost contrare principiilor leniniste. Conquest a argumentat faptul că Stalinismul a fost consecinţa naturală a sistemului stabilit de Lenin, deşi el a recunoscut că trăsăturile de caracter ale lui Stalin au determinat ororile de la sfârşitul anilor ’30. Neal Ascherson afirma: „toată lumea îşi dădea seama de caracterul imoral şi diabolic al lui Stalin, însa tot ne doream să credem în Lenin; şi Conquest a afirmat că Lenin era la fel de rău şi că Stalin nu făcea decât să continue programul lui Lenin”. Cel de-al doilea factor (1918) era critica tăioasă a autorului cu privire la intelectualii vestici şi la lipsa de interes pentru realităţile din Uniunea Sovietică, atât în anii ’30 şi, în unele cazuri, chiar şi în anii ’60. Personalităţi ca Beatrice şi Sidney Webb, George Bernard Shaw, Jean-Paul Sartre, Walter Duranty, Sir Bernard Pares, Harold Laski, D.N. Pritt, Theodore Dreiser si Romain Rolland au fost acuzaţi pentru susţinerea lui Stalin şi pentru încercarile de a nega, a găsi scuze sau a justifica diverse aspecte ale crimelor.

Adepţii doctrinei de stânga sunt încă împotriva cărţii şi încearcă să explice de ce afirmaţiile sunt exagerate.

A apărut apoi The Black Book of Communism (1999) în care se estimează numărul celor executaţi de către comunişti la minimum optzeci şi cinci milioane, probabil chiar o sută de milioane sau mai mult de atât.

Cartea a fost publicată de către Harvard University Press, deci nu putea fi trecută cu vederea şi considerată o exagerare a susţinătorilor de dreapta. Adepţii doctrinei de stânga încearcă să o ignore.

Cacealmaua orbilor

Răspunsul mediului academic a fost acela de a ignora întregul experiment, considerându-l eronat. Costul vieţilor sacrificate este rareori menţionat. Înainte de 1991, acesta era chiar şi mai rar amintit. Înainte de publicarea cărţii Gulag Archipelago a lui Soljeniţin în 1973, era considerată o încălcare a etichetei ca mediul academic să vorbească despre aceste detalii mai mult decât în treacăt, aceasta limitându-se la executările ordonate de Partidul Comunist în anii ’30 şi omiţând aproape în totalitate să vorbească despre înfometarea forţată ca metodă folosită în politica publică. „Ucraina? Nu am auzit niciodată de ea.” „Gulag-uri? Ce sunt Gulag-urile?”

Nu se vorbeşte nici despre starea degradată a statelor cu economie socialistă. Mai mult, criticii occidentali nu fac nicio referire la aceste economii la scară largă, aceste „ Potemkin villages” – oraşe false create de guvern pentru a induce în eroare adepţii doctrinei de stânga care veniseră să vadă viitorul. Aceştia s-au întors acasă cu conturi impresionante. Există o carte despre aceste suflete naive şi încrezatoare, care au fost complet induse în eroare (Political Pilgrims: Travels of Western Intellectuals to the Soviet Union, China, and Cuba, 1928–1978, scrisă de Paul Hollander). A fost publicată de Oxford Univerity Press în 1981, însă a fost ignorată de către intelectuali timp de un deceniu.

Cea mai bună descriere pe care am citit-o vreodată despre aceşti oameni este scrisă de Malcolm Muggeridge, care şi-a petrecut începutul anilor ’30 ca reporter pentru „The Guardian” în Moscova. Tot ce a scris a fost cenzurat înainte de a fi trimis în Anglia. El ştia acest lucru. Nu putea spune adevărul, iar dacă ar fi făcut-o, ziarul nu l-ar fi publicat. Aceasta [expunerea de mai jos, n.t.] este din primul volum al autobiografiei sale, Chronicles of Wasted Time.

Pentru jurnaliştii străini din Moscova, sosirea distinşilor vizitatori era de asemenea un eveniment de gală, pentru alt motiv. Ei ne-au furnizat cel mai bun –aproape unic - moment de amuzament. Spre exemplu, când l-am auzit pe [George Bernard] Shaw, acompaniat de Lady Asor (care a fost surprinsă tăiandu-şi părul), declarând că a fost încântat să afle că nu există foamete în URSS. Sau [Harold] Laski cântând rugăciunile noii Constituţii Sovietice ale lui Stalin... Nu am uitat niciodată aceşti vizitatori şi nu am încetat să admir modul în care şi-au consolidat puterea, continuând să ne lumineze şi să ne ghideze, sfătuindu-ne şi instruindu-ne; uneori ruşinat, dar întotdeauna gata să se ridice şi să îşi pună coifurile de carton, încălecând pe Rosinanta şi gata de a porni spre o altă incursiune de partea celor discriminaţi şi asupriţi. Acestea sunt, fără îndoială, unele dintre minunile acelei perioade, iar eu voi preţui până la moarte amintirea lor călătorind cu un optimism radiant prin zonele sărace de la marginea oraşului, vorbind despre sărăcie, oraşe supra-aglomerate, ascultând cu încredere de nezdruncinat sporovăiala prostească a ghizilor atent instruiţi şi îndoctrinaţi, repetând ca nişte scolari tabla înmulţirii, statistici false şi slogane iraţionale, intonate la nesfârşit. Acolo, aş crede, şeful dedicat al unui departament în cadrul unei filiale locale a Societăţii Naţiunilor Unite, un Quaker credincios care odată şi-a băut ceaiul alături de Ghandi, înveterat împotriva asistenţei sociale şi a legilor blasfemiei, un susţinător credincios al discursului liber şi al drepturilor omului, luptător convins împotriva cruzimii asupra animalelor; veterani terifiaţi ai sutelor de bătălii pentru încredere, liberate şi justiţie – toţi, toţi preaslăvind rugăciunile lui Stalin şi ale Dictaturii sale. Era la fel de dur ca imaginea unei societăţi vegetariene care tânjeşte după canibalism sau ca şi cum Hitler ar fi fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru Pace.

Acest fenomen nu s-a încheiat în perioada 1930, ci a continuat până la ultima răsuflare a mascaradei economice a sistemului sovietic. Pe termen lung, falimentul moral şi intelectual al liderilor vestici a fost, în final, expus în 1991 prin acceptarea falimentului economic şi tiraniei regimului marxist pe care Vestul îl accesptase ca fiind o variantă viabilă a capitalismului.

În acest sens, nu există un exemplu mai bun de auto-amăgire decât cel al profesorului de economie de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, Paul Samuelson, primul câştigător american al unui Premiu Nobel în economie (1970) şi autorul celei mai influente cărţi de economie din perioada postbelică (1948-prezent): cel puţin trei milioane de copii, traduse în treizeci şi unu de limbi. Acesta a anunţat în ediţia din 1989 a cărţii: „Economia Uniunii Sovietice este dovada că, în pofida scepticismului format anterior, o economie socialistă poate funcţiona şi chiar evolua.”

Mark Skousen a descoperit această comoară. Totodată, a considerat-o ca fiind una de condamnat.

Experimentul Sovietic

Felix Somary menţionează, în autobiografia sa, o discuţie pe care a avut-o cu economistul Joseph Schumpeter şi sociologul Max Weber în 1918. Schumpeter era un economist austriac care nu studiase în scolile economice austriece. El este cel care a scris, mai târziu, cea mai influentă monografie despre istoria gândirii economice. Weber era cel mai prestigios sociolog din lume până la moartea sa din 1920.

Schumpeter şi-a exprimat bucuria referitoare la revoluţia rusească. URSS-ul ar fi un test pentru socialism. Weber a atras atenţia că acesta ar atrage nespus de multă nefericire, însă Schumpeter a răspuns: „ este posibil, însă acesta ar fi un experiment reuşit”. Weber a plusat: „un experiment încununat de cadavre!” Schumpeter a răspuns ironic: „fiecare curs de anatomie înseamnă acelaşi lucru”[2].

Schumpeter a fost un monstru moral. Permiteţi-mi să fiu sincer. Acesta era un om sofisticat, însă, în realitate era un mostru moral. Orice om care vreodată ar putea să treacă cu vederea moartea a milioane de oameni în felul acesta, poate fi considerat un mostru moral. În acel moment Weber a părăsit indignat încăperea, iar eu nu-l condamn pentru aceasta.

Weber a murit în 1920. Acela a fost anul în care a apărut eseul lui Misses: Economic Calculation in the Socialist Commonwealth. Weber a menţionat într-o notă de subsol în capodopera Economy and Society (p. 107), publicată după moartea acestuia. Weber i-a înţeles importanţa de îndată ce a citit-o, însă nu putem spune acelaşi lucru şi despre alţi economişti. Chiar şi în prezent există puţine menţiuni referitoare la aceasta.

Mises explică de ce sistemul socialist este iraţional: lipsa pieţelor de capital. Nimeni nu ştie care ar trebui să fie preţul bunurilor. El spunea că sistemele [socialiste, n.t.] fie ar încălca angajamentul planificării totale, fie ar eşua în totalitate. Pentru această încălcare a etichetei, nu a fost niciodată iertat: el a avut dreptate, iar intelectualii nu. Sistemul socialist s-a prăbuşit peste tot, mai puţin în Coreea de Nord şi în Cuba. Mai rău, el a avut dreptate în ceea ce priveşte teoria pieţei simple pe care o poate înţelege oricine. Acel articol era o declaraţie pentru intelectualii vestici: „nu este nimeni mai orb decât acela care refuză să vadă”.

Pentru a testa ceva, trebuie să experimentezi tu însuţi

Mises credea că rezultatul unui test constă în reţeta folosită. Dacă adaugi sare în loc de zahăr, aceasta [budinca[3], n.t.] nu va fi dulce. Mediul academic însă, este de partea empirismului. Se crede că statisticile ar trebui să confirme teoria. Dar s-au făcut teste timp de zeci de ani. Economiile socialiste au dat greş în acest sens şi apoi au publicat statistici false. Chiar şi aşa, vesticii au insistat că idealul socialist era unul moral şi că rezultatele vor confirma teoria. În acest sens, este faimoasă replica lui Nichita Hruşciov, adresată lui Nixon în 1959 în celebra „dezbatere din bucătărie”. El a fost un birocrat care a supravieţuit perioadei staliniste, participând la moartea a zeci de mii de oameni în Ucraina. Acesta i-a spus lui Nixon: „noi te vom îngropa”. S-a înşelat.

Studenţii nu sunt informaţi cu privire la teoria socialismului sau dimensiunea eşecurilor sale economice si demografice. În perioada de dinaintea anului 1991, acest lucru era mai uşor de făcut decât azi. Intelectualii ar fi nevoiţi să admită că sistemul capitalist este mai productiv decât cel socialist.  Aşa că, astăzi, tactica aplicată este de a spune că acesta este imoral sau că ignoră ecologia. Aceasta era strategia recomandată de Heilbroner, prezentată în articolul său din 1990. El spunea că socialiştii ar trebui să nu mai acuze capitalismul de ineficienţă sau risipă, ci să îl acuze pentru distrugerea mediului înconjurător.

Concluzia

Natura complexă a eşecului socialismului nu este menţionată în cărţile universitare. Subiectul era evitat în orice circumstanţă. Era mai uşor să impui sancţiuni împotriva oricui din lumea academică sau a jurnalismului înainte de 1991.

În 1978, Deng Xiaoping a publicat interpretarea Noii Politici Economice a lui Lenin, însă nu a avut parte de prea multă publicitate.

În 1991, Humpty Dumpty a căzut şi acoliţii săi nu au reuşit să îl ridice. Gorbaciov a prezidat în perioada ultimei suflări a sistemului în 1991. A primit, în 1990, titlul de „omul deceniului”, din partea revistei „Time”. În 1991, el a devenit un fost dictator angajat. Socialismul a eşuat - în totalitate, dar intelectualitatea încă refuză să îmbrăţişeze filosofia socială a pieţei libere susţinută de Mises, omul care e prevăzut eşecul socialismului şi cel care a adus argumente în sprijinul prăbuşirii sale.

Acesta este motivul pentru care este recomandat să prevezi declinul politicilor economice neinspirate şi să expui motivele pe baza cărora ţi-ai conturat teoria. „Ţi-am spus că aşa va fi şi ţi-am spus de ce” este mult mai bine decât „ ţi-am spus că aşa va fi”.