Îmi pare nespus de rău, însă nu mă pot hotărî dacă să scriu despre „Cazul Sima” sau despre Premiul Nobel pentru economie, „în general”. Cazul Sima implică un matematician care se distrează prin economia reală; cazul Nobel implică, de multişor, varii matematicieni care se distrează prin economia teoretică, „ştiinţifică”. Voi alege, aşadar, să cheltuim câteva cuvinte despre conjuncţia dintre ştiinţa numerelor în slujba oamenilor şi despre ştiinţa oamenilor care, adesea, devin numere (cu pretenţii de valori!). Face de ceva timp moda în lumea academică de rit economist, şi, o dată cu ea, în „distilatele” ei de tipul Premiului Nobel pendinte, ca orice este „suspect” de a fi o contribuţie la mersul înainte al acestei ştiinţe să fie sau formalizabil matematic, sau „să tacă pentru totdeauna”. „Discursivii”, „literarii”, „verbaliştii” sunt îndreptaţi la clasa a II-a a trenului istoriei gândirii economice; odată cu gratificarea profesorilor Frisch şi Tinbergen, ceea ce era atunci abia pionieratul „dezvoltării economiei într-o ştiinţă formalizabilă matematic şi modelabilă cantitativ” a ajuns monoteism epistemic.

Un matematician, un fizician, un inginer care păşesc în arena teoriei sau practicii economice sunt priviţi cu sensibilă deferenţă suplimentară faţă de alde un filosof, jurist sau logician. Dreptatea vremurilor moderne este în cifre; cazierul credibilităţii este format din statistici migălos culese şi prelucrate manufacturier sau din dovada carnală a succesului personal. Principiile sociale, şi ştiinţifice, şi morale (convergente, altminteri, pe intervalul îngust accesibil raţiunii lumeşti), sunt derizorii, neprinse fiind în funcţii, corelaţii, algoritmi, scheme. Cazul „talentatului domn Sima” este… strident de banal. Pieţele de capital moderne nu mai sunt neapărat teritorii în care se întâlnesc „aşteptătorii” şi „asumatorii” de frecvenţe diferite:

capitalişti-întreprinzători, răbdând până să vadă câştiguri din dobânda naturală plus premiul pentru riscul inerent, într-un nexus orientat spre producţie. Banii ieftini au plămădit finanţele ieftine, totul în beznă dură, în ciuda accesibilităţii informaţiei; se pun pariuri pe regularităţi închipuite, pe surprize pure, pe echilibre precare, pe dezechilibre induse: lumea lui „Bet-man”.

O glumă bate la audienţă o aserţiune sobră. Şi în medie, şi în media. Este o observaţie „economică”, care în ciuda simplităţii ei face cât o funcţie matematică scrupulos articulată. Dintr-un anumit punct de vedere, dialectica Premiilor Nobel pentru economie poate fi tradusă

într-un registru bivalent, cumva şăgalnic-grav. Artefact al băncii centrale suedeze, premiul a fost instilat subtil în portofoliul Nobel, pe lângă cele cinci originare, până într-acolo încât publicul nu prea mai face astăzi vreo deosebire. Memento: cam la fel au făcut băncile centrale şi atunci când au autonomizat subtil moneda de hârtie, transformând un certificat asupra unei cantităţi de metal preţios într-un produs de sine stătător, dar ascultător „necesităţilor”. Dincolo de glumiţe pentru cunoscători, premiile sus-amintite au darul de a da un dublu mesaj: primul, că, fără instrumente sofisticate matematic în tolbă cu care să cuprindă în rit empiric şi pozitivist realitatea, economistul este un biet câine surd la vânătoare; al doilea, că piaţa este om şi mai şi greşeşte, dar guvernul, care este compus din altfel de oameni, are leac pentru ele.

Premiul de anul acesta, obţinut în tandem de americanii Alvin E. Roth şi de Lloyd S. Shapley, a fost oferit pentru „teoria alocărilor stabile şi practica designului de piaţă”. Mai simplu spus, a fost acordat pentru felul în care poţi să asociezi diferiţi agenţi în cel mai bun mod posibil. Sau altfel, a fost primit pentru „tehnica împerecherii” diverşilor participanţi la mecanismul de cooperare socială, dar nu oricum, ci mai ales atunci când preţurile nu funcţionează (sau nu sunt lăsate să funcţioneze!) pentru ca optimalitatea „potrivirii” să fie calculată în termeni cardinali monetari. Aplicaţii ale acestui concept din teoria jocurilor vizează experienţe sociale concrete de tipul… cuplării partenerilor într-un mariaj, al absolvenţilor cu locurile de muncă, al candidaţilor la educaţie cu unităţile de învăţământ, al donatorilor cu receptorii de organe etc.; este limpede, nu acesta este cazul cel mai virulent de asediu matematic în economie; avem de-a face doar cu ideea că mecanismul preţurilor libere are substituenţi de nădejde. Iar când n-are, rămâne să le jucăm cu voluptate, modelând matematic bursele, baftele şi belelele.

 

Articolul a fost publicat iniţial în revista Economistul, nr. 40 (90).