Ocazia deosebită a acestui discurs, alături de problema practică cea mai importantă cu care economiștii se confruntă în ziua de azi, au făcut alegerea temei discursului aproape inevitabilă. Pe de o parte, instituirea încă recentă a Premiului Nobel pentru Științe Economice marchează un pas semnificativ în procesul prin care științei economice i-a fost recunoscută, de către opinia publică, o parte din demnitatea și prestigiul științelor fizice. Pe de altă parte, economiștii sunt chemați acum să-și spună părerea despre cum se poate salva o lume liberă de amenințarea gravă a inflației accelerante care, trebuie să admitem, a fost creată prin politicile recomandate sau chiar impuse guvernelor de către majoritatea economiștilor. În acest moment avem, într-adevăr, foarte puține motive de mândrie: ca și profesie, am creat un dezastru. Consider că eșecul economiștilor de a ghida cu mai mult succes politicile economice se află în strânsă legătură cu tendința lor de a imita îndeaproape procedurile utilizate cu foarte mare succes de științele fizice – o încercare ce, în domeniul nostru, poate conduce la erori imediate. Această abordare a ajuns să fie descrisă drept atitudine „scientistă” – o atitudine care, așa cum am și definit-o acum treizeci de ani, „este incontestabil neștiințifică în adevăratul sens al cuvântului din moment ce presupune o aplicare mecanică și necritică a unor moduri de gândire în anumite domenii, altele decât cele în cadrul cărora au fost dezvoltate.”[1] Aș vrea să încep astăzi prin a explica maniera în care unele dintre cele mai grave greșeli ale politicilor economice recente sunt o consecință directă a acestei erori scientiste.

Teoria care a ghidat politicile financiare și monetare de-a lungul ultimilor treizeci de ani și care, așa cum susțin, este în mare parte produsul unei astfel de concepții greșite asupra procedurii științifice adecvate, constă în afirmația conform căreia există o corelație pozitivă între ocuparea totală a forței de muncă și dimensiunea cererii agregate pentru bunuri și servicii; aceasta conduce la convingerea că putem asigura în permanență ocuparea deplină a forței de muncă menținând cheltuielile totale la un nivel adecvat. Dintre diversele teorii avansate pentru a explica șomajul extins, aceasta este probabil singura care poate fi susținută prin dovezi cantitative solide. Cu toate acestea însă, o consider fundamental falsă și, precum resimțim astăzi, cu o influență dăunătoare.

Aceasta mă aduce în fața problemei cruciale. Spre deosebire de poziția care există în științele fizice, în economie, la fel ca și în alte discipline ce tratează fenomene complexe, aspectele evenimentelor care trebuie explicate și despre care putem obține date cantitative sunt în mod necesar limitate și s-ar putea să nu le includă tocmai pe cele mai importante. În timp ce în științele fizice se presupune, în general, probabil cu un motiv întemeiat, că orice factor important care determină evenimentele observate va fi, în sine, observabil și măsurabil direct, în studiul unor fenomene atât de complexe precum piața, care depind de acțiunile atât de multor indivizi, toate circumstanțele care vor determina rezultatul unui proces vor fi cu greu cunoscute sau măsurate vreodată pe deplin, din motive pe care le voi explica mai târziu. Și, în timp ce în științele fizice cercetătorul va fi capabil să măsoare ceea ce va considera important în baza unei teorii la prima vedere, în științele sociale este deseori considerat important ceea ce se întâmplă să poată fi măsurat. Acest aspect este uneori dus până în punctul în care se cere ca teoriile noastre să fie în mod necesar formulate în termeni care se referă doar la mărimi măsurabile.

Poate fi cu greu negat faptul că o asemenea cerință limitează într-un mod oarecum arbitrar aspectele ce pot fi considerate posibile cauze ale evenimentelor care se petrec în lumea reală. Acest punct de vedere, deseori acceptat cu naivitate ca fiind o cerință a demersului științific, are unele consecințe mai degrabă paradoxale. Cunoaștem cu siguranță, în ceea ce privește mecanismul pieței și alte structuri sociale similare, un mare număr de aspecte pe care nu le putem măsura și despre care avem, într-adevăr, doar câteva informații imprecise și generale. Și pentru că efectul acestor aspecte în orice situație particulară nu poate fi confirmat prin dovezi cantitative, ele vor fi pur și simplu ignorate de către cei deciși să admită doar ceea ce vor considera ca fiind o dovadă științifică; drept urmare, ei continuă fericiți să creadă într-o idee fictivă, conform căreia doar ceea ce poate fi măsurat este relevant.

De exemplu, corelația dintre cererea agregată și ocuparea totală a forței de muncă poate fi doar aproximată, însă, întrucât este singura pentru care dispunem de date cantitative, aceasta este acceptată ca fiind unica legătură de cauzalitate care contează. Urmând acest model, s-ar putea așadar să existe dovezi „științifice” mai bune în favoarea unei teorii false, ce vor fi acceptate pentru că sunt mai „științifice” decât o explicație validă, respinsă din cauza lipsei evidenței cantitative care să o susțină.  

Permiteți-mi să ilustrez această idee printr-o scurtă schiță a ceea ce eu consider ca fiind cea mai importantă cauză reală a șomajului extins – o descriere ce va explica și motivul pentru care șomajul nu poate fi în permanență combătut prin politicile inflaționiste recomandate de teoriile aflate acum la modă. Consider că explicația corectă o reprezintă existența unor discrepanțe între distribuția cererii pentru diferite bunuri și servicii și alocarea forței de muncă și a altor resurse pentru producția acestora. Dispunem de o „cunoaștere” cantitativă destul de bună a forțelor ce determină o anumită corespondență între cerere și ofertă în diferite sectoare ale economiei, a condițiilor în care această corespondență va fi atinsă și a factorilor ce ar putea să prevină o astfel de ajustare. Pașii separați ai explicării acestui proces se bazează pe aspecte ale experienței cotidiene, iar puțini dintre cei care vor urma un astfel de raționament vor pune la îndoială validitatea ipotezelor factuale sau corectitudinea logică a concluziilor desprinse. Într-adevăr, avem motive întemeiate pentru a crede că șomajul indică o distorsiune a structurii prețurilor relative și a salariilor (de obicei prin fixarea monopolistică sau guvernamentală a prețurilor) și că, pentru a restabili echilibrul dintre cererea și oferta de muncă în toate sectoarele, vor fi necesare schimbări ale prețurilor relative și transferuri ale forței de muncă.

Însă, atunci când ni se cer dovezi cantitative pentru o anumită structură a prețurilor și salariilor ce ar asigura o vânzare continuă a bunurilor și serviciilor oferite, trebuie să admitem că nu dispunem de astfel de informații. Cu alte cuvinte, cunoaștem condițiile generale în care se va stabili ceea ce numim – uneori înșelător – o stare de echilibru, însă nu cunoaștem prețurile și salariile care ar exista dacă mecanismul pieței ar determina un astfel de echilibru. Putem spune doar care sunt condițiile în care ne vom aștepta ca piața să stabilească prețurile și salariile pentru care cererea va fi egală cu oferta. Dar nu vom putea niciodată produce informații statistice care să arate cât de mult se abat prețurile și salariile predominante de la valorile care ar asigura o vânzare continuă a ofertei de muncă existentă în prezent. Deși această teorie cu privire la cauzele șomajului este una empirică, în sensul că ea ar putea fi infirmată (de exemplu, dacă, în condițiile unei oferte constante de bani, o creștere generală a salariilor nu ar conduce la șomaj), nu este cu siguranță genul de teorie pe care am putea-o folosi pentru a obține previziuni numerice specifice cu privire la rata salariilor sau la distribuția forței de muncă.

Cu toate acestea, de ce ar trebui ca noi, în știința economică, să fim nevoiți să ignorăm acei factori pentru care, în cazul teoriei fizice, se va aștepta cu siguranță ca un om de știință să ofere informații precise? Faptul că cei impresionați de exemplul științelor fizice vor găsi această situație drept una profund nesatisfăcătoare și vor insista asupra criteriilor de verificare pe care le întâlnesc în cadrul acestor științe nu este, probabil, un lucru surprinzător. Cauza acestei stări de fapt – la care deja am făcut referire în mod succint – este că științele sociale, precum biologia, în opoziție însă cu științele fizice, tratează structuri de o complexitate esențială, adică structuri ale căror proprietăți caracteristice pot fi expuse doar prin modele ce cuprind un număr relativ mare de variabile. Concurența este, de exemplu, un proces care va genera anumite rezultate doar dacă implică un număr destul de mare de actori economici.

În unele domenii, în special acolo unde apar probleme asemănătoare cu cele din științele fizice, dificultățile pot fi depășite prin utilizarea datelor despre frecvența relativă sau a probabilității de apariție a diverselor proprietăți distincte ale elementelor, în schimbul folosirii informațiilor specifice despre elementele individuale. Dar acest lucru este adevărat doar atunci când avem de a face cu ceea ce Dr. Warren Weaver (fost membru al Rockefeller Foundation) numea, folosind o expresie ce trebuie înțeleasă într-un sens mult mai larg, „fenomene de o complexitate neorganizată”, spre deosebire de acele „fenomene de o complexitate organizată” cu care avem de-a face în științele sociale.[2] Complexitatea organizată sugerează aici dependența caracterului structurilor de modul în care elementele individuale sunt interconectate, nu doar de proprietățile elementelor individuale și de frecvența relativă cu care acestea apar. Pentru explicarea modului de funcționare al unor astfel de structuri nu putem, tocmai din acest motiv, să înlocuim informațiile despre elementele individuale cu informații statistice. Este nevoie de informații complete despre fiecare element dacă teoria pe care o formulăm ne va conduce la obținerea unor previziuni specifice despre elemente individuale. Fără astfel de informații specifice despre elementele individuale vom fi limitați la ceea ce am numit, cu o altă ocazie, simple predicții configurative – predicții despre unele dintre atributele generale ale structurilor care se vor forma de la sine, dar care nu conțin afirmații specifice despre elementele individuale ce vor compune acele structuri.[3]

Acest lucru este adevărat în special pentru teoriile noastre care explică determinarea sistemului de prețuri și salarii relative ce se vor forma în cadrul unei piețe corect funcționabile. În determinarea acestor prețuri și salarii vor fi incluse informațiile particulare deținute de fiecare dintre participanții la procesele care au loc în cadrul pieței – o sumă de elemente care nu vor putea fi cunoscute în totalitate de către omul de știință și pe care o singură minte umană nu le va putea cuprinde. Aceasta este, într-adevăr, sursa superiorității ordinii pieței și motivul pentru care, atunci când nu este suprimată de puterea guvernului, ea înlocuiește alte tipuri de ordine: în procesul de alocare a resurselor ce rezultă din această ordine vor fi utilizate mai multe informații concrete, informații ce sunt dispersate în rândul a nenumărate persoane și pe care o singură persoană nu le-ar putea deține. Însă, pentru că noi, oamenii de știință, nu putem niciodată cunoaște toți factorii care determină o astfel de ordine și, în consecință, nu putem ști nici pentru ce structură de prețuri și salarii cererea va fi egală cu oferta, nu vom putea măsura abaterile de la acea ordine sau testa teoria noastră conform căreia abaterile de la acel sistem de prețuri și salarii „de echilibru” fac imposibilă vânzarea unor bunuri și servicii la prețurile la care au fost oferite.

Înainte de a continua cu prezentarea a ceea ce mă îngrijorează în viitorul apropiat, adică efectele acestei probleme asupra politicilor de ocupare a forței de muncă promovate în prezent, permiteți-mi să definesc într-un mod mai specific limitele inerente ale cunoașterii noastre cantitative, atât de des trecute cu vederea. Fac acest lucru deoarece nu vreau să las impresia că resping în mod general folosirea metodelor matematice în economie. În fapt, consider că acesta este marele avantaj al tehnicilor matematice care ne permit să descriem, prin intermediul ecuațiilor algebrice, caracterul general al unui model standard, deși ignorăm valorile numerice care vor descrie manifestarea sa particulară. Fără această metodă algebrică abia am fi putut obține acea imagine cuprinzătoare a interdependențelor reciproce dintre diferitele elemente ale pieței. Totuși, ne-a fost creată iluzia că putem folosi această tehnică pentru determinarea și previzionarea valorilor numerice ale acelor mărimi, ceea ce a condus la o căutare zadarnică a constantelor cantitative sau numerice. Aceasta s-a întâmplat în ciuda faptului că fondatorii moderni ai economiei matematice nu au crezut într-o astfel de iluzie. Este adevărat că sistemele lor de ecuații care descriu modelul echilibrului pieței sunt concepute în așa fel încât, dacă am putea umple golurile formulelor abstracte – adică dacă am cunoaște toți parametrii acestor ecuații – am putea calcula prețurile și cantitățile tuturor mărufilor și serviciilor vândute pe piață. Dar precum și Vilferdo Pareto, unul dintre fondatorii acestei teorii, afirma în mod explicit, scopul teoriei nu poate fi cel de „a se ajunge la un calcul numeric al prețurilor” întrucât ar fi „absurd” să presupunem că am putea cunoaște toate datele.[4] Într-adevăr, cea mai importantă idee fusese deja întrevăzută de către reprezentanții Școlii Spaniole din secolul al XVI-lea, care au accentuat faptul că ceea ce ei numeau pretium mathematicum, adică prețul matematic, era dependent de atât de multe circumstanțe particulare încât nu ar fi putut fi niciodată cunoscut de om, ci doar de Dumnezeu.[5] Îmi doresc uneori ca economiștii susținători ai matematicii să fi luat în serios acest aspect. Trebuie să mărturisesc faptul că încă nu sunt sigur dacă această încercare de a găsi mărimi măsurabile a adus contribuții semnificative înțelegerii noastre teoretice despre fenomenelor economice – în plus față de valoarea acestora în cazul descrierii unor situații particulare. De asemenea, nu pot nici să accept scuza că această ramură a cercetării este încă una foarte nouă: Sir William Petty, fondatorul econometriei, a fost la urma urmei colegul mai vârstnic al lui Sir Isaac Newton în cadrul Royal Society!

S-ar putea să existe câteva situații în care prejudecata conform căreia doar mărimile măsurabile sunt importante să fi reprezentat un rău binevenit în domeniul economic, însă inflația actuală și problemele din domeniul ocupării forței de muncă sunt un aspect negativ foarte serios. Ca urmare a acestei prejudecăți, ceea ce probabil reprezintă cauza reală a șomajului extins a fost neglijată de majoritatea oamenilor de știință economiști deoarece efectele sale nu au putut fi confirmate prin relații direct observabile dintre mărimi măsurabile, iar o concentrare aproape exclusivă asupra fenomenelor de suprafață, măsurbile cantitativ, a produs politici care au înrăutățit lucrurile și mai tare.

Desigur, trebuie să acceptăm imediat că acea teorie pe care eu o consider explicația adevărată a șomajului este o teorie cu un conținut oarecum limitat, întrucât ne permite să facem doar previziuni foarte generale despre tipul evenimentelor pe care trebuie să le așteptăm într-o situație dată. Însă efectele construcțiilor mai ambițioase asupra politicilor nu au fost foarte favorabile și mărturisesc faptul că prefer o cunoaștere adevărată dar imperfectă, deși aceasta lasă multe aspecte nedeterminate și neprevăzute, în detrimentul pretenției unei cunoașteri exacte dar, foarte probabil, false. Aprecierile obținute pentru aparenta conformarea cu standardele științifice recunoscute în cazul unor teorii simple dar false ar putea avea grave consecințe, după cum o arată și situația existentă în prezent.

De fapt, în cazul discutat, tocmai acele măsuri pe care teoria „macroeconomică” dominantă le-a recomandat drept remediu al șomajului, și anume creșterea cererii agregate, au devenit cauza unei foarte extinse alocări greșite a resurselor care, mai târziu, va genera inevitabil apariția șomajului la scară largă. Injectarea continuă a unor sume suplimentare de bani în anumite puncte ale sistemului economic, mai exact acolo unde creează o cerere temporară ce dispare dacă suplimentarea cantității de bani este oprită sau încetinită, alături de preconizarea unei creșteri continue a prețurilor, generează implicarea forței de muncă și a altor resurse în activități ce sunt desfășurate doar atât timp cât creșterea cantității de bani este continuată în același ritm – sau, poate, doar atât timp cât această creștere este accelerată cu un anumit ritm. Această politică nu a creat un nivel al ocupării forței de muncă imposibil de atins în alte moduri, ci o distribuție a forței de muncă ce nu poate fi menținută la nesfârșit și care, după o anumită perioadă, poate fi susținută doar printr-o rată a inflației ce ar conduce rapid la dezorganizarea întregii activități economice. Problema este că, printr-o viziune teoretică greșită, am fost conduși într-o poziție precară în care nu putem preveni reapariția șomajului de masă; nu pentru că șomajul ar fi creat în mod deliberat cu scopul de a combate inflația, așa cum rezultă din interpretările greșite ale acestui punct de vedere, ci pentru că acum șomajul apare imediat ce inflația nu mai este accelerată, ca o consecință profund regretabilă, dar inevitabilă, a politicilor economice eronate din trecut.

Voi trece însă peste aceste probleme de importanță practică imediată, pe care le-am detaliat în special pentru a ilustra consecințele extrem de importante ale erorilor cu privire la problemele abstracte ale filozofiei științelor. Există la fel de multe motive pentru a ne teme de pericolele pe termen lung create într-un domeniu mult mai larg de acceptarea necritică a afirmațiilor ce par științifice, precum există cu privire la problemele tocmai prezentate. Ceea ce am vrut să scot în evidență prin exemplul de mai sus este că, în mod cert în domeniul meu dar cred că și în cazul celorlalte științe sociale, o procedură aparent foarte științifică este deseori lipsită de caracter științific și, mai mult decât atât, că rezultatele pe care le putem obține cu ajutorul științei au limite bine definite. Aceasta înseamnă că a cere științei – sau unui control care urmează în mod deliberat principiile științifice – mai mult decât poate fi realizat cu ajutorul metodelor științifice va avea efecte deplorabile. Progresul științelor naturale din vremurile moderne a depășit atât de mult așteptările încât orice aluzie cu privire la existența anumitor limite va ridica în mod cert suspiciuni. Cei care vor refuza să înțeleagă acest lucru sunt în special cei care au sperat că puterea din ce în ce mai crescută de previziune și control pe care o exercităm asupra proceselor sociale, privită în general drept rezultatul caracteristic al progresului științific, ne va permite în curând să modelăm societatea după bunul nostru plac. Este adevărat că, în comparație cu entuziasmul pe care descoperirile din domeniul științelor fizice tind să-l genereze, intuițiile pe care le obținem prin studiul societății ne reduc deseori aspirațiile; și probabil nu este surprinzător că economiștii mai tineri și mai impetuoși nu sunt întotdeauna pregătiți să accepte acest lucru. Totuși, încrederea în puterile nelimitate ale științei se bazează prea des pe o credință falsă conform căreia metodele științifice înseamnă aplicarea unei tehnici „de-a gata” sau imitarea formei și nu a substanței procedurii științifice, de parcă cineva ar trebui doar să urmeze o rețetă pentru a rezolva toate problemele sociale. Uneori, se pare că tehnicile științifice au fost învățate mai ușor chiar decât modul de gândire ce ne arată care sunt problemele și cum trebuie să le abordăm.

Conflictul dintre ceea ce publicul larg așteaptă de la știință și ceea ce se află cu adevărat în puterea științei este o problemă serioasă; cu toate că adevărații oameni de știință ar trebui să recunoască în unanimitate limitele a ceea ce poate fi studiat în domeniul științelor sociale, atât timp cât publicul va aștepta mai mult, vor exista întotdeauna câțiva care vor pretinde și, poate, chiar vor crede sincer, că pot face mai mult decât ceea ce le stă cu adevărat în puteri pentru a îndeplini așteptările. Deseori, este dificil pentru un expert și, cu siguranță, imposibil pentru omul de rând să distingă între afirmațiile legitime și cele ilegitime, avansate în numele științei. Publicitatea extinsă făcută recent de mass-media unui raport științific despre Limitele creșterii economice și tăcerea aceleiași mass-media atunci când raportul a primit critici devastatoare din partea experților[6] ar trebui să ne facă să privim oarecum reticienți situațiile în care este invocat prestigiul științei. Dar domeniul economiei nu este nici pe departe singurul în care există astfel de pretenții exagerate cu privire la adoptarea unor direcții mai științifice pentru toate activităților umane și înlocuirea proceselor spontane cu un „control uman conștient”. Dacă nu greșesc, psihologia, psihiatria și unele ramuri ale sociologiei, asta ca să nu mai vorbim despre așa-numita filozofie a istoriei, sunt chiar mai afectate de acest prejudiciu științific, după cum l-am numit, și de afirmațiile înșelătoare despre ceea ce poate fi realizat cu ajutorul științei.[7]

Dacă vrem să protejăm reputația științei și să prevenim însușirea unei cunoașteri bazate pe o similaritate superficială cu procedurile științelor fizice, trebuie să depunem un efort mai mare îndreptat spre demascarea acestor presupuneri, dintre care unele au devenit chiar expresia intereselor unor renumite departamente universitare. Nu putem fi îndeajuns de recunoscători unor filozofi moderni ai științei, precum Sir Karl Popper, pentru că ne-au oferit un test care ne ajută să distingem între ceea ce poate și ceea ce nu poate fi acceptat ca fiind științific - un test pe care unele doctrine larg acceptate drept științifice cu siguranță că nu l-ar trece. Totuși, în legătură cu aceste fenomene complexe cum sunt structurile sociale există câteva probleme speciale care mă determină să reformulez, în concluzie, în termeni mai generali, motivele pentru care în aceste domenii nu numai că există obstacole absolute în previziunea unor evenimente specifice, ci a ne comporta ca și cum am deține cunoașterea științifică necesară pentru a depăși aceste obstacole poate deveni în sine un obstacol serios în calea progresului intelectului uman.

Ideea esențială pe care trebuie să ne-o amintim este că progresul rapid și semnificativ al științelor fizice a avut loc în domenii în care explicațiile și previziunile se pot baza, pentru fenomenele observate, pe legi constituite sub forma unor funcții ce depind doar de puține variabile – fie de anumite fapte, fie de frecvența relativă a evenimentelor. Acesta poate fi chiar motivul principal al separării domeniilor „fizice” de celelalte structuri, mult mai bine organizate, pe care le-am denumit aici fenomene de o complexitate esențială. Nu există niciun motiv pentru care atitudinea noastră ar trebui să fie aceeași în ambele arii. Dificultățile cu care ne confruntăm în cea de-a doua arie nu sunt, așa cum unii ar putea crede la o primă vedere, dificultăți în formularea teoriilor menite să explice evenimentele observate – deși ne creează dificultăți speciale în testarea explicațiilor propuse și, deci, în excluderea teoriilor incorecte. Acestea sunt rezultatul celei mai importante probleme care apare atunci când ne aplicăm teoriile în orice situație particulară din lumea reală. O teorie a unui fenomen de o complexitate esențială trebuie să ia în considerare un număr amplu de factori particulari; iar pentru a o putea testa, sau pentru a putea formula previziuni cu ajutorul acestei teorii, trebuie să descoperim toți acești factori particulari. Odată ce reușim acest lucru, nu ar trebui să existe nicio altă dificultate specială în formularea unor previziuni testabile – cu ajutorul computerelor moderne ar trebui să fie suficient de ușor să introducem date în spațiile libere ale formulei teoretice și să derivăm de aici o anumită previziune. Adevărata problemă, la a cărei soluționare știința poate contribui doar într-o mică măsură și care uneori este cu adevărat imposibil de rezolvat, o reprezintă stabilirea factorilor particulari.  

Un simplu exemplu va ilustra natura acestei dificultăți. Haideți să luăm în considerare un joc cu mingea la care participă câțiva oameni care au aproximativ aceleași abilități. Dacă am cunoaște și unele detalii particulare în plus față de cunoașterea generală despre abilitățile jucătorilor, precum atenția, percepțiile, starea de sănătate a plămânilor, a mușchilor sau a inimii lor în fiecare moment al jocului, am putea probabil să prezicem rezultatul final al acestuia. Într-adevăr, dacă am fi familiari atât cu jocul cât și cu echipele, am avea probabil o idee destul de clară asupra aspectelor de care va depinde rezultatul. Dar bineînțeles că nu vom putea cunoaște cu siguranță acei factori și, în consecință, rezultatul jocului nu va putea fi prevăzut în mod științific oricât de bine am ști ce efecte ar avea evenimentele particulare asupra rezultatului jocului. Aceasta nu înseamnă că nu putem face niciun fel de previziune asupra cursului unui astfel de joc. Dacă știm care sunt regulile mai multor jocuri diferite vom putea, doar urmărindu-l, să ne dăm seama foarte repede ce joc de joacă, la ce fel de acțiuni să ne așteptăm și la ce fel de acțiuni să nu ne așteptăm. Însă capacitatea noastră de previziune va fi limitată la astfel de caracteristici generale ale evenimentelor și nu va include capacitatea de a previziona anumite evenimente individuale.

Aceasta corespunde simplelor previziuni configuraționale, după cum le-am numit mai devreme,  care ne limitează din ce în ce mai mult pe măsură ce trecem din domeniile guvernate de legi relativ simple într-o arie a fenomenelor caracterizate de domnia complexității organizate. Cu cât avansăm mai mult, cu atât ne dăm seama din ce în ce mai des că putem cunoaște cu certitudine doar unele circumstanțe particulare care determină rezultatul unui anumit proces; și, în consecință, suntem capabili să previzionăm doar câteva dintre proprietățile rezultatului așteptat. Deseori, tot ceea ce vom putea anticipa vor fi doar unele caracteristici abstracte ale modelului care va apărea – relații dintre anumite tipuri de elemente despre care, individual, cunoaștem foarte puține. Țin însă să repet că vom obține în continuare previziuni care pot fi falsificate și care au, deci, o semnificație empirică.

Bineînțeles, în comparație cu previziunile precise pe care ne-am obișnuit să le așteptăm în cazul științelor fizice, acest fel de predicții configuraționale sunt a doua cea mai bună alternativă cu care nimeni nu vrea să se mulțumească. Cu toate acestea, pericolul asupra căruia vreau să vă avertizez este întocmai convingerea că, pentru ca o afirmație să fie științifică, trebuie să facem mai mult. Acest mod este mai mult decât necinstit. A acționa crezând că deținem cunoașterea și puterea care ne permit să modelăm procesele sociale după bunul nostru plac, o cunoaștere pe care de fapt nu o avem, ne va determina să facem și mai mult rău. În științele fizice se poate să existe mai puține obiecții la adresa încercărilor de a face ceea ce este imposibil; unii s-ar putea chiar să considere că cei foarte încrezători nu trebuie descurajați deoarece experimentele lor ar putea în cele din urmă să genereze noi moduri de a privi lucrurile. Dar în domeniul social, convingerea eronată că exercitarea puterii va avea consecințe benefice s-ar putea să conducă la crearea unei noi puteri de coerciție conferită unei anumite autorități. Chiar dacă această putere nu este, în sine, una negativă, exercitarea ei va împiedica funcționarea acelor forțe ale ordinii spontane prin care, fără a le înțelege, oamenii sunt într-o măsură atât de mare ajutați să-și îndeplinească scopurile. Noi abia începem să înțelegem că funcționarea unei societăți industriale avansate se bazează pe pe un sistem de comunicare atât de subtil – un sistem de comunicare pe care îl numim piață și care se dovedește a fi un mecanism mai eficient pentru asimilarea informațiilor dispersate decât oricare alt mecanism creat în mod deliberat de om.

Dacă oamenii nu vor să facă mai mult rău decât bine în eforturile lor de a îmbunătăți ordinea socială, atunci ei trebuie să învețe că în acest domeniu, la fel ca și în alte domenii în care primează organizarea de o complexitate esențială, nu vor putea atinge cunoașterea deplină care face posibil controlul tuturor evenimentelor. Ei vor trebui să se folosească de cunoașterea pe care o pot dobândi, nu pentru a modela rezultatele precum un artizan modelează lucrarea mâinilor sale, ci pentru a cultiva creșterea prin asigurarea unui mediu adecvat, așa cum face un grădinar pentru plantele lui. Sentimentul exuberant al puterii din ce în ce mai mare pe care progresul științelor fizice l-a generat îi face pe oameni să fie tentați să încerce, „amețiți de succes”, ca să folosesc o frază caracteristică a comunismului timpuriu, să supună controlului voinței umane nu doar mediul nostru natural ci și cel uman. Recunoașterea limitelor insurmontabile ale cunoașterii ar trebui să fie, pentru oricine studiază societatea, o lecție de umilință care l-ar feri să devină un complice în lupta fatală a oamenilor de a controla societatea – o luptă care îl va transforma nu doar într-un tiran față de semenii săi, ci l în distrugătorul unei civilizații pe care nicio minte umană nu a creat-o, dar care s-a dezvoltat prin eforturile libere ale milioanelor de indivizi.

 

Acest text reprezintă discursul susținut de F. A. von Hayek în anul 1974, cu ocazia ceremoniei de decernare a Premiului Nobel pentru Științe Economice. Varianta originală a textului poate fi consultată aici.