Greşeli instinctive: protejarea locurilor de muncă şi redistribuirea

Share:

Omul are unele reacţii instinctive la evenimentele care zguduie credinţa cuiva în comportamentul selectat genetic ca fiind favorabil supravieţuirii speciei. Prins în mijlocul unei furtuni, în spaţiu deschis, instinctul său este acela de a se adăposti sub un copac, lucru pe care nu ar trebui să îl facă ţinând cont de gravitatea consecinţelor. Mai degrabă s-ar uda sau ar fi lovit de fulger? Experienţa îndelungată, de milenii, ar fi trebuit să îl înveţe despre modul în care fulgerul loveşte de cele mai multe ori, dar aparent instinctele sale nu au învăţat lecţia. Mai mult decât atât: atunci când este lovit, omul are tendinţa să lovească la rândul său, deşi cea mai bună apărare a sa ar fi aceea de a îl impinge pe atacator şi de a folosi acest impuls pentru a-l prăbuşi. A spune că omul învaţă acest lucru luând lecţii de judo, în cazul în care el învaţă asta într-adevăr, este doar o parte din răspuns. Poate că selecţia genetică a comportamentului ideal pentru supravieţuire ar fi trebuit să-l înveţe timp de milenii să apeleze la judo pentru a se apăra. În timp ce instinctele individuale par să-l determine să gafeze uneori, "instinctele" guvernului conduc către acest rezultat în majoritatea timpului.

O gafă foarte gravă - denunţată în acest editorial de mai multe ori de-a lungul ultimilor câţiva ani - pe care nu o evită este aceea de a înăspri codul muncii şi de a adăuga tot mai multe măsuri draconice de protecţie a locurilor de muncă atunci când şomajul este ridicat şi pare a se menţine pe aceste poziţii.

Există două puncte de vedere opuse în legătură cu ce reprezintă o slujbă si ce ar trebui să fie. Unul este liberal şi simetric, considerând munca precum un serviciu liber cumpărat şi vândut, rezultat în urma unui contract între furnizor şi utilizator.

Celălalt este social şi consideră munca drept o relaţie particulară în care angajatorul devine responsabil pentru angajat, care, în schimb, îi datorează nişte servicii. Relaţia nu este simetrică; angajatorul are mai puţine drepturi şi mai multe responsabilităţi decât angajatul, aceasta datorându-se faptului că cele două părţi sunt inegale din punctul de vedere al resurselor şi respectiv al nevoilor.

Contractul liberal prevede realizarea unor serii de servicii repetate pentru o perioadă indefinită de timp de către o parte şi efectuarea plăţilor aferente de către cealaltă parte. Oricare dintre părţi are aceeaşi libertate de a rezilia contractul, de obicei, după anunţul în cauză.

Pentru o varietate de motive, precum paternalismul, simpatie reală pentru toţi angajaţii, dar mai ales pentru angajaţii cu vechime, ca o chestiune de practică de afaceri ce preţuieşte stimularea loialitătii şi a voinţei, angajatorul liberal va face de multe ori pentru angajaţii săi mai mult decât contractul îl obligă să facă. O asemenea generozitate este mai probabil să fie răsplătită, întrucât nu este o cerinţă contractuală, ci o expresie a decenţei şi generozităţii.

Contractul de muncă social este mai cuprinzător decât cel liberal şi impune obligaţii angajatorului, faţă de care, în temeiul contractului liberal, ar putea sau nu să se angajeze în mod voluntar. Beneficiile suplimentare fiind contractuale, acestea nu generează relaţii adecvate de loialitate şi afaceri aşa cum se întâmplă atunci când acestea sunt acordate în mod voluntar. Mai mult decât atât, reglementarea pătrunde atât de masiv în relaţia angajator-angajat încât contractul devine a treia parte. Aspectele vitale nu sunt convenite de comun acord, ci sunt stabilite de către guvern, în dorinţa sa de a proteja angajatul. Stabilirea salariului minim, a săptămânii de lucru "legale" şi a vârstei "legale" de pensionare sunt astfel de aspecte. Acestea sunt cunoscute ca fiind "juste din punct de vedere social", dar provoacă acelaşi tip de daune pentru economie ca şi fixarea prin lege a oricărui preţ. Ele dăunează într-o măsură şi mai mare, deoarece sunt printre cele mai importante dintre toate preţurile.

Totuşi, lipsa implicării guvernului în stabilirea termenilor între angajator şi angajat este la fel de distructivă pentru locurile de muncă ca şi protejarea lor. Ideea că angajatorul este oarecum responsabil pentru viitorul angajatului său - noţiunea care subliniază conceptul de angajare pe viaţă - implică faptul că angajarea şi concedierea nu sunt simetrice. Durerea şi daunele pe care concedierea le provoacă angajatului trebuie recompensate prin mijloace cum ar fi plăţile compensatorii, o perioadă lungă de preaviz şi asigurarea locurilor de muncă alternative, iar în unele legislaţii chiar supunerea concedierii la aprobarea unei instanţe de muncă. Plata concedierii poate varia foarte mult peste un minim "legal".

Potrivit unor estimări, costul concedierii unui angajat poate atinge în medie salariul pe doi ani al unui lucrător semi-calificat. Michel Sapin, ministrul muncii din noul guvern socialist al Franţei a promis recent că “va face concedierile atât de scumpe încât va fi acelaşi lucru ca şi cum le-ar interzice".

Acceptând, din dorinţa de a obţine o medie mai precisă, această valoare drept costul debarasării de responsabilitatea privind viitorul angajatului său, un angajator trebuie să ia în calcul faptul că angajarea unei persoane pentru o perioadă nedeterminată şi incertă l-ar costa salariile acestei persoane pentru orice perioadă dată, plus compensaţii de concediere egale cu salariile pe doi ani împărţite la probabilitatea necesităţii eventuale de a concedia persoana la sfârşitul perioadei în cauză. Cu cât nevoia apare mai repede, cu atât va fi mai scump să-l angajeze. Aceste cheltuieli ar fi atenuate dacă compensaţiile de concediere ar varia invers proporţional cu durata serviciilor prestate, dar, în orice caz, ar fi un obstacol pentru angajarea unui nou salariat. Inteligent ar fi să se bazeze pe toţi angajaţii vechi, până când aceştia se vor pensiona în mod voluntar, şi să nu facă noi angajări. Efectul net al protecţiei locurilor de muncă ar fi deci siguranţa locului de muncă pentru cei înrădăcinaţi în posturile pe care le deţin şi lipsa locurilor de muncă pentru aceia care se află în căutarea lor, în special tineri.

Aceasta conduce spre a explica concomitent caracteristicile cele mai deprimante ale ocupării forţei de muncă în Europa: o persistentă şi ridicată rată medie a şomajului fluctuând sub 10%, un nivel istoric extraordinar, şi, pe lângă aceasta, o rată excepţional de ridicată a şomajului în rândul tinerilor, variind de la 20% la aproape 50%, ceea ce o situează între scandalos şi incredibil şi ar trebui să conducă tinerii la disperare şi nebunie distructivă.

Din fericire, nu trebuie acordată încredere acestor rate de inactivitate forţată incredibil de ridicate. Dintr-o carte recentă[1], aflăm că, neconsiderând în categoria forţei de muncă sub 24 de ani pe cei care sunt fie la universitate, fie la cursuri de formare profesională sau de altă natură, numărul celor care întra-devăr caută un loc de muncă este raportat ca un procent al celor care fie caută, fie ar putea căuta un loc de muncă deoarece altfel nu ar avea activitate, şomajul este stabilit ca procent din grupa lor de vârstă. Astfel, cu modificările de rigoare, şomajul în rândul tinerilor, în Spania nu este de 49%, ci doar de 19% - încă scandalos, dar nu apocaliptic.

Fie ce-o fi, este destul de clar că, dacă un angajator trebuie să-şi calculeze costul estimat pentru angajarea unui lucrător suplimentar, nu salariul muncitorului şi asigurarea socială, dar, în plus, de asemenea, un factor de risc compus din plăţile compensatorii şi alte costuri ce trebuie să fie plătite la concedierea lucrătorui suplimentar, dacă ar fi nevoie să facă acest lucru, şomajul atât în rândul tinerilor cât şi al adulţilor, ar fi mai mare decât în absenţa protecţiei locului de muncă. Asigurarea costului pentru protecţia locurilor de muncă este o parte integrantă a costului aşteptat al angajărilor suplimentare. Reacţia imediată a guvernului de a intensifica protecţia locurilor de muncă atunci când şomajul creşte - o greşeală instinctuală – va determina doar majorarea în continuare a şomajului şi îl va face mai persistent.

Celaltă greşeală instinctivă majoră a guvernului se desfăşoară pe termen mai lung şi acţionează la un nivel mai profund. Atunci când inegalitatea veniturilor creşte, aşa cum s-a întâmplat în ultimele decenii când sute de milioane de est şi de sud-asiatici au fost atraşi pe piaţa muncii şi producţia obţinută de ei a fost inclusă în comerţul mondial, opinia publică a fost şocată de faptul că profiturile creşteau, în timp ce salariile muncitorilor semi-calificaţi şi necalificaţi, în cel mai bun caz, au stagnat. Reacţia imediată a guvernelor a fost aceea de a "corecta" prin intensificarea redistribuirii de la bogat la sărac, în special prin cheltuielile mai mari din domeniul educaţiei şi sănătăţii şi prin nedezamorsarea bombei cu ceas a pensiilor, care ar fi necesitat mărirea vârstei de pensionare, în conformitate cu creşterea rapidă a speranţei de viaţă.

Fără creşterea acestor beneficii diferite, profiturile nete şi veniturile cele mai ridicate “câştigate” ar fi crescut mai rapid, la fel cum s-ar fi întâmplat cu economisirea în comparaţie cu consumul. Acumularea capitalului s-ar accelera. În cele din urmă, aceasta ar depăşi creşterea forţei de muncă la nivel mondial, din cauza orientării sătenilor din Asia către fabricile din mediul urban. Pe măsură ce infrastructura din întreaga lume se îmbunătăţeşte şi capitalul per lucrător creşte, tendinţa evoluţiei venitului global va fi inversată dinspre profituri către salarii, respectiv dinspre o distribuţie foarte inegală către una mai puţin inegală. Acesta ar fi, în fond, cel mai puternic mecanism pe termen lung pentru a-i smulge pe lucrătorii necalificaţi şi pe cei semi-calificaţi din braţele sărăciei. Acesta este mecanismul spontan pe care greşeala instinctuală de redistribuire a venitului îl afectează în mod distructiv.

Aceasta este traducerea articolului publicat pe site-ul econlib în data de 3 septembrie 2012.


[1] Steven Hill, Europe's Promise: Why the European Way is the Best Hope in an Insecure Age (University of California Press, 1st edition 2010)

 

Share:

Publicat de