Originile statului

Share:

Mulţi oameni consideră că statul este responsabil pentru tot. Potrivit lui Cass Sunstein, profesor de drept la Universitatea Harvard şi administrator al Biroului de Informaţii şi Reglementare, “Guvernul este „implicat”  în orice deţin oamenii...dacă oamenii bogaţi au sume mari de bani, este pentru că guvernul oferă un sistem în care ei sunt îndreptăţiţi să obţină şi să păstreze acei bani.” Aceasta este formularea academică a unei idei care a fost reformulată recent într-o formă cunoscută. “Dacă ai avut succes, nu ai realizat acest lucru de unul singur...dacă ai avut succes, pe parcursul drumului, cineva ţi-a oferit ajutor....Cineva a contribuit la crearea acestui sistem american incredibil pe care îl avem, care ţi-a permis să prosperi. Cineva a investit în drumuri şi poduri. Dacă ai o afacere – nu ai creat-o tu. Altcineva a făcut posibil acest lucru.” Aceasta a fost afirmaţia şefului lui Sunstein, preşedintele Obama. Chiar şi o interpretare îngăduitoare a observaţiilor preşedintelui, arată faptul că el nu înţelege conceptul de contribuţie marginală la producţie, de exemplu, a valorii adăugate de o oră suplimentară de muncă. El nu înţelege cum se produce avuţia.

Sunstein şi colegii săi sunt de părere că din moment ce avuţia se datorează statului, acesta are dreptul să şi-o însuşească, iar cei care se consideră, în mod naiv, producători, nu au niciun drept asupra ei.

Ce este, de fapt, statul? Interpretarea potrivită a fost oferită de Max Weber, care a definit statul ca fiind “acea comunitate umană care (cu succes) revendică monopolul asupra violenţei fizice legitime în cadrul unui anumit teritoriu."

De fapt, nu se poate pune problema că toată averea se datorează statului. De-a lungul timpului, existenţa aparatului de stat, a necesitat, în primul rând, un surplus pre-existent care să-l susţină. Statul, altfel spus, nu ar exista fără ca avuţia să fie produsă înainte de apariţia lui. Să analizăm acest lucru puţin mai amănunţit.

De ce au oamenii avere? Charles Dunoyer, un sociolog libertarian, a explicat faptul că “în lume, există doar două mari partide; cel al oamenilor care preferă să trăiască din producţia muncii sau a proprietăţii lor, şi cel al oamenilor care preferă să trăiască de pe urma muncii sau a proprietăţii altora.” Mai simplu spus, producătorii realizează avuţie, în timp ce beneficiarii şi-o însuşesc.

În cartea sa importantă, Statul, sociologul Franz Oppenheimer face distincţia între ceea ce el numeşte mijloace economice şi mijloace politice de a realiza avuţia, adică între “muncă şi furt”. “Statul,” încheie el, “este o organizaţie ce utilizează mijloace politice ”.

Mijloacele economice trebuie să le preceadă pe cele politice. Touşi, nu orice tip de muncă produce surplusuri suficiente pentru a susţine statul. Nu găseşti state în rândul vânătorilor, de exemplu, pentru că ei nu produc un surplus suficient pentru a susţine o clasă prădătoare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru societăţile agricole primitive. Este nevoie de o agricultură stabilă care să producă un surplus suficient, pentru a atrage atenţia prădătorilor şi pentru a-i susţine. Astfel de societăţi sunt de regulă cucerite de către nomazi – în special de către cei cu cai, care erau capabili să supună agricultorii sedentari.Vedem cum acest lucru s-a repetat iar şi iar, după ce nomazii au venit din Asia Centrală, cu mult timp în urmă.

Există o amintire a acelui conflict străvechi, păstrată în Cartea Genezei, care vorbeşte despre povestea fratricidă a lui Cain şi Abel. Este important faptul că “Abel deţinea turma de oi, iar Cain era plugar”, o evocare a conflictului dintre agricultorii stabili şi păstorii nomazi.

Formarea statului reprezintă o transformare din “tâlhari rătăcitori” în “tâlhari statornici”. După cum scria economistul Mancur Olson, “dacă liderul unei bande de tâlhari rătăcitori care găseşte numai prăzi uşoare este destul de puternic încât să pună stăpânire pe un teritoriu şi să ţină alţi tâlhari la distanţă, el poate deţine monopolul asupra infracţiunilor în zona respectivă – poate deveni un tâlhar statornic”. Acesta este un amănunt important cu privire la dezvoltarea asociaţiilor politice umane.

Statul este, în esenţă, o instituţie prădătoare. Totuşi, în unele moduri, el reprezintă de asemenea, o evoluţie, inclusiv pentru cei care sunt jefuiţi. Când alegerea este între tâlharii rătăcitori – care fură, agresează, incendiază ce nu pot lua şi apoi se întorc anul următor – sau între tâlharii statornici – care se stabilesc într-o zonă şi fură puţin câte puţin, pe tot parcursul anului – alegerea e clară. Este mai puţin probabil ca tâlharii statornici să omoare şi să distrugă tot pentru că ei te jefuiesc şi împiedică atacurile tâlharilor rivali. Acesta reprezintă un fel de progres – chiar şi din punctul de vedere al celor jefuiţi.       

Statele au apărut ca organizaţii care extrag surplusurile de la cei care au produs avuţia. În cartea sa, The Art of Not Being Governed, antropologul şi politologul James C. Scott de la Universitatea Yale studiază regiunile lumii care nu au fost niciodată supuse cu succes de către state. Un concept central în lucrarea sa este “fricţiunea puterii”: puterea nu ajunge cu uşurinţă sus. Când valurile de cuceritori traversau o zona, ei subjugau văile, în timp ce oamenii care scăpau se mutau în zonele mai puţin accesibile din munţi. Scott evidenţiază faptul că refugiaţii dezvoltau instituţii legale, sociale şi religioase care i-au făcut să fie greu de cucerit. Este adevărat mai ales pentru oamenii din munţi şi pentru cei din zonele mlăştinoase. (Este păcat că diverşi lideri nu au citit cartea lui Scott înainte de a ocupa Afganistanul şi a încerca să promoveze acolo „formarea statului”.)

Care sunt stimulentele conducătorilor? Modelele foarte simpliste susţin că cei care conduc doresc să maximizeze avuţia, sau Produsul Intern Brut. Scott, însă, consideră că obiectivul conducătorului nu este acela de a maximiza PIB-ul ci  “PAS-ul” producţia accesibilă statului, înţeleasă ca fiind acea producţie care este uşor de identificat, supravegheat, enumerat şi de confiscat prin taxare: “Conducătorul...maximizează producţia accesibilă statului, dacă este nevoie, în detrimentul întregii averi a teritoriului şi a locuitorilor lui”.

Priviţi (un conducător ar spune „luaţi”) spre exemplu, agricultura. Conducătorii din Asia au suprimat cultivarea rădăcinilor şi tuberculilor, care “erau blestemul tuturor întemeietorilor de state, antici sau moderni”, în favoarea culturilor de orez. Această măsură este greu de înţeles. De ce le-ar păsa aşa mult conducătorilor ce culturi sunt plantate? Motivul, explică Scott, este că nu poţi să impozitezi cu succes plantele care cresc sub pământ. Cultivatorii le recoltează când vor. Altfel, rămân în pământ. Culturile de orez, pe de altă parte, trebuie recoltate într-o anumită perioadă, de către mulţi oameni, deci este mai uşor pentru conducători atât să supravegheze şi să impoziteze recolta, cât şi să selecteze muncitorii în cadrul armatelor lor. Motivaţiile conducătorilor au efecte sistemice asupra multor practici şi se infiltrează în societăţile noastre.

Sistemele statale de control social – de la recrutarea militară până la sistemul educaţional obligatoriu – au pătruns adânc în conştiinţa noastră. Luaţi ca exemplu paşaportul. Nu poţi călători în ziua de azi în jurul lumii fără un document emis de stat. De fapt, nu mai poţi călători nici în interiorul Statelor Unite fără un document emis de stat. Timp de mii de ani oamenii au călătorit oriunde au dorit fără permisiune din partea statului.

Pe peretele din biroul meu este un afiş publicitar dintr-o revistă germană veche care prezintă un cuplu, într-un compartiment de tren, cărora un oficial de la graniţă le spune „Paşapoartele, vă rog!” Afişul publicitar arată ce minunate sunt paşapoartele pentru că permit accesul în întreaga lume. Asta este, desigur, absurd. Paşapoartele restricţionează libertatea. Nu ai voie să călătoreşti fără permisiune, însă am devenit atât de sătui de ideologia statului - şi am internalizat-o atât de adânc – încât mulţi consideră că paşaportul oferă libertate, în loc să o reducă. Am fost întrebat odată, după o prelegere, dacă sunt în favoarea certificatelor de naştere emise de stat. După un moment, am spus că nu văd niciun motiv convingător pentru asta, şi întrucât şi alte instituţii le pot emite, răspunsul a fost “nu”. Cel care m-a întrebat, m-a repezit: “Cum ai putea să ştii cine eşti?” Se pare că şi identitatea personală este conferită tot de stat.

Statele moderne pretind, de asemenea, că ele sunt singura sursă a legii. Însă de-a lungul timpului, statele au înlocuit, în principiu, cutumele cu legile impuse. Există o mulţime de legi în jurul nostru care nu reprezintă produsul statului, întrucât legile sunt un produs al interacţiunii voluntare. După cum spunea marele jurist Bruno Leoni: „Indivizii creează legea în măsura în care ei au cerinţe potrivite”. Persoanele private care realizează contracte sunt de fapt cele care realizează legea.

În secolul al XVI-lea, marele gânditor Jean Bodin s-a axat pe ideea de suveranitate, pe care el o definea ca fiind “cea mai mare, absolută şi continuă putere asupra cetăţenilor şi a subiecţilor într-un teritoriu.” El a făcut diferenţa între “puterea indivizibilă” şi un alt tip de ordine socială, cunoscută ca lege cutumiară, pe care el o respinge pentru că, spune el, “obiceiurile se dezvoltă treptat, cu acordul tuturor sau al majorităţii, în mulţi ani, în timp ce legea apare brusc şi îşi ia forţa de la o singură persoană care are puterea de a conduce totul”. Cu alte cuvinte, Bodin a recunoscut faptul că obiceiurile creează ordinea socială, însă a definit legea ca necesitând impunerea ierarhică a  forţei, care necesită, la rândul ei, un suveran – o putere care este absolută, necondiţionată, deci mai presus de lege.

Acest tip de suveranitate este în mod inerent, contrar domniei legii şi contrar principiilor sistemelor federale, cum ar fi cel al Statelor Unite, în care puterea este împărţită între diferite niveluri şi ramuri guvernamentale. În regimurile constituţionale, legea, nu puterea absolută, este considerată a fi supremă.

Evoluţia libertăţii a implicat un proces lung de aducere a puterii în slujba legii. Impunerea forţei a avut cu siguranţă un impact puternic asupra minţilor noastre. Alexander Rüstow, un important sociolog şi părintele reapariţiei libertăţii în Germania după război, a analizat originea statului în violenţă şi ruinare, precum şi consecinţele sale profunde: “cu toţii, fără excepţie, păstrăm această otravă moştenită înăuntrul nostru, în cele mai variate şi neaşteptate locuri şi cele mai diverse forme, ce adesea sfidează percepţia. Cu toţii, colectiv şi individual, suntem accesorii ale acestui mare păcat al tuturor timpurilor, acest păcat originar real, o vină ereditară care poate fi extirpată şi ştearsă doar cu mare dificultate şi încet, prin introspecţie în patologie, prin dorinţa de recuperare, prin remuşcările resimţite de toată lumea.” Este nevoie de multă muncă pentru a ne elibera mintea de dependenţa noastră faţă de stat.

Când ne gândim la ce înseamnă să trăim ca oameni liberi, ar trebui să nu uităm niciodată că statul nu ne garanteză identităţile sau drepturile. Declaraţia de Independenţă a Americii menţionează, “Pentru a asigura aceste drepturi, Guvernul a fost instituit printre oameni.” Ne protejăm, deci, ceea ce este deja al nostru. Statul poate adăuga valoare atunci când ne ajută să facem acest lucru, dar drepturile şi societatea există dinaintea statului. Este crucial să ne amintim acest lucru data viitoare când cineva va spune, “Nu tu ai făcut asta.”

Acest articol a fost publicat în Cato's Letter, vol. 10, no. 4, 2012

 

Share:

Publicat de