Pentru ţările democratice, comportamentul tipic al ultimelor decenii a fost şi este legat de binomul aparent de neseparat impozite – cheltuieli. Atitudinea caracteristică este de a cheltui bani pe programe vrednice sau, de cele mai multe ori, nevrednice, indiferent dacă veniturile care ar trebui generate de respectivele cheltuieli se mai concretizează sau nu. Pentru majoritatea acestor state, creşterea cheltuielilor publice a dus la acumularea accelerată a datoriei publice. În teoria economică clasică deficitele publice sunt considerate a fi periculoase întrucât reprezintă calea sigură spre ruinare economică. Teoria keynesistă a înlăturat brutal aceste temeri ascunzându-le abil în spatele pretinselor beneficii generalizate la nivelul întregii economii. Economiştii secolului XX au deprins această „scamatorie” şi au promovat pe scară largă iluzia bunăstării prin mutarea banilor publici dintr-un buzunar în altul, prin intermediul sistemului de impozitare. Finalitatea acestui experiment eşuat se vede foarte clar în zilele noastre: ponderea venitului naţional absorbit de cheltuielile guvernamentale a crescut încontinuu în ultimele decenii.

Asemenea ţărilor cu economii capitaliste, gândirea economică românească postdecembristă a acceptat pe scară largă teoriile keynesiste care promovau intervenţionismul pe baza unor argumente aparent ştiinţifice. În ciuda eşecurilor repetate, demonstrate ştiinţific şi empiric, teoriile keynesiste sunt considerate în continuare soluţia sigură a depăşirii crizelor economice. Această convingere a fost alimentată şi de explicaţiile (keynesiste) oferite crizei economice actuale. Aşa se face că gândirea economică românească actuală abundă în contribuţii de sorginte keynesistă care insistă asupra efectelor benefice ale creşterii cheltuielilor guvernamentale în economie.

1. Introducere

Cu toate că ideile lui Keynes continuă să influenţeze aproape toate aspectele vieţii economice, în articolul de faţă se va analiza cum aceste idei influenţează politicile bugetare ale statului.

De la bun început trebuie precizat că atunci când vorbim de keynesism ne referim la John Maynard Keynes şi la cartea lui „The General Theory of Employment, Interest, and Money”. Pentru o mai bună înţelegerea a analizei care urmează, câteva precizări despre Keynes sunt necesare. Astfel, după spusele lui Hayek (1972) „Keynes nu a fost un economist teoretic extrem de instruit sau foarte sofisticat. El a început de la un nivel mai degrabă elementar al teoriei economice marshalliene şi al contribuţiilor lui Walras şi Pareto; austriecii şi suedezii reprezentau pentru el un teritoriu aproape neexplorat”. Keynes (1971) însuşi recunoaşte că au existat lacune în pregătirea sa: „în limba germană pot să înţeleg deplin doar ceea ce ştiu deja! – astfel încât este posibil ca ideile noi să-mi rămână necunoscute datorită dificultăţilor limbii.”

2. Deficitele bugetare şi datoria publică în viziunea keynesienilor

Atunci când statul se împrumută este de presupus ca acesta o face pentru a finanţa cheltuielile publice. Odată ce a luat decizia de a cheltui fonduri publice singura necunoscută rămasă rămâne modul de finanţare a acestor cheltuieli (Buchanan şi Wagner, 1977).

Atât pentru o familie, cât şi pentru stat există norme de responsabilitate fiscală. Recurgerea la împrumut ar trebui limitată la situaţii extraordinare sau pentru cheltuieli de infrastructură. În ambele situaţii împrumutul ar trebui însoţit de un plan concret de returnare. Când împrumutul apare ca urmare a unei investiţii necesare creării de capital, returnarea ar trebui să coincidă cu perioada de productivitate a activelor create. Asemenea considerente permit separarea deficitului curent de datoria publică, deoarece atât tipurile de finanţare cât şi tipurile de cheltuieli guvernamentale diferă.

Chiar dacă aceste reguli minimale ale contractării de împrumuturi sunt clare, atunci când vine vorba de împrumuturile făcute de stat, pericolul iresponsabilităţii este mult mai ridicat decât în situaţia familiilor sau firmelor private. Din acest motiv, constrângerile vizavi de datoria publică ar trebui să fie mai mari în comparaţie cu cele pentru datoria privată. Diferenţele reies din modul de îndatorare. Dacă un individ se împrumută, el îşi asumă o răspundere personală. Creditorul va avea o creanţă asupra celui care se împrumută, iar debitorul nu poate transfera aşa uşor răspunderea altora. Dacă cel ce se împrumută intră sub o formă sau alta în incapacitate de plată, creditorul va avea o creanţă asupra averii acestuia.

Spre deosebire de situaţia de mai sus, atunci când statul se împrumută, cetăţeanului individual nu îi este atribuită o cotă specifică şi determinată a răspunderii fiscale pe care datoria publică o implică (Mises, 1998). Chiar dacă individul ştie că întreaga comunitate are o astfel de datorie, asupra proprietăţii lui nu există o creanţă concretă. Obligaţiile existente sunt percepute ca fiind, mai degrabă, ale clasei politice decât ale membrilor comunităţii.

Prin urmare, presiunile exercitate asupra factorilor de decizie guvernamentali pentru a limita împrumuturile statului nu pot fi comparate cu cele pe care împrumutatul privat le-ar include în propriile sale calcule. Lipsa relativă a constrângerile publice sau electorale ar putea duce politicienii aleşi, cei care în mod explicit iau decizia de a cheltuieli, de a impozita, şi de a împrumuta, să împrumute chiar şi atunci când condiţiile necesare unei datorii făcute pe baze responsabile nu sunt prezente. Conform teoriei clasice, în lipsa unor astfel de constrângeri, datoria publică va creşte cumulativ, fără să fie însoţită de valori comparabile ale activelor publice acumulate, urmând să ipotecheze veniturile viitoare ale membrilor productivi ai comunităţii respective. Astfel, noile generaţii de contribuabili se vor confrunta cu poveri fiscale care se datorează exclusiv apetitului de a cheltui al înaintaşilor lor. Însă, dacă factorii de decizie acţionează conştienţi de faptul că o creştere a datoriilor determină un decalaj în timp între cost şi cheltuieli, atunci apare o anumită limită a comportamentului iresponsabil, un efect important de inhibare. În acest context se poate face delimitarea dintre teoria clasică şi teoria keynesiană. Aceasta din urmă fiind cea care neagă că finanţarea datoriilor ar duce la un decalaj intertemporal între sarcinile realizate şi costul cheltuielilor. Existenţa unor oportunităţi pentru imoralitate politică este considerată ca fiind imposibilă, neexistând, în mod necesar, consecinţe negative pentru viitorii contribuabili (Buchanan şi Wagner, 1977).

3. Critica teoriei economice keynesiene

Crearea deliberată a deficitelor bugetare - adică tocmai o decizie explicită de a cheltui şi nu de a impozita - este caracteristica politicii keynesiene care s-a îndepărtat cel mai mult de normele teoriei clasice şi de responsabilitatea fiscală. Astfel, alternativa keynesiană susţine că pentru a creşte cererea agregată, cheltuielile totale trebuie să fie majorate, iar acest lucru poate fi realizat prin evitarea costurilor private care ar apărea de pe urma creşterii impozitării. Cheltuielile nete trebuie suplimentate, iar crearea de deficite bugetare oferă, aparent, singura modalitate a unei ţări de a ieşi din stagnare economică.

Keynesiştii contestă raţionamentul datorie-povară al teoriei clasice a finanţelor publice, deoarece în ipotezele modelului keynesian (şi aici ne referim în special la premiza cererii insuficiente), costul de oportunitate al cheltuielilor guvernamentale suplimentare este zero (De Soto, 2010). Aşadar, rezultă în mod direct că emisiunea de bani pentru a finanţa respectivul deficit nu implică niciun cost net; nu există niciun pericol al inflaţiei. Prin urmare, în absenţa unor constrângeri politico-instituţionale, pachetul ideal al politicii keynesiene de evadare din astfel de situaţii economice este crearea explicită a deficitelor bugetare, împreună cu finanţarea acestora prin emisiunea de bani (aici ne referim în special la cazul SUA).

Într-un asemenea context, aparent, a recurge la îndatorarea publică devine o opţiune secundară deoarece statul are ca alternativa tipărirea de bani la costuri reale neglijabile şi la o rată de dobândă egală cu zero. Indiferent de momentul în timp al rambursării datoriei publice, nu există nici un argument viabil pentru împrumuturi publice în vederea stimulării unei cereri deficitare. Aici, din dorinţa de a susţine acest aspect, teoria keynesiană a căzut în propria sa capcană. Deoarece au presupus nejustificat că deficitele urmau să fie finanţate prin împrumuturi publice, mai degrabă decât prin emisiunea de bani, susţinătorii keynesismului au vrut să mute atenţia de la sensibila problemă care priveşte decalajul temporal între momentul cheltuielilor şi momentul rambursării. Pentru a realiza acest lucru, au reluat într-o formă sofisticată distincţia între normele de integritate financiară privată, cu caracter personal, şi cele pentru responsabilitate financiară publică, guvernamentală. Astfel, un buget echilibrat contează pentru o persoană sau familie dar nu contează pentru guvern. Împrumutul pentru un individ oferă un mijloc de a amâna plata, de a evita costurile cheltuielilor curente. Cu toate acestea, pentru guvern, nu a existat nici un astfel de transfer temporal. Acest transfer al costurilor sau al cheltuielilor în timp a fost considerat a fi imposibil, deoarece statul a inclus şi include toţi membrii comunităţii şi, atât timp cât datoria este deţinută din interior, „suntem datori faţă de noi înşine.” Keynes (1970) susţine că debitorii şi creditorii se contrabalansează, se anulează reciproc. „Noi trebuie, într-adevăr, să luăm în calcul crearea şi rambursarea datoriilor (inclusiv modificările cantităţii de credit sau de bani); dar, din moment ce, pentru comunitate ca întreg, creşterea sau scăderea poziţiei creditoare agregate este întotdeauna la egalitate perfectă cu creşterea sau scăderea poziţiei debitoare agregate, această dificultate dispare”. Prin urmare, în context macroeconomic, societatea nu ar putea fi „datoare” la fel ca în situaţia în care o persoană, o familie, o firmă, sau chiar un guvern central care au împrumutat de la străini s-ar putea găsi.

Acest argument a fost înşelător de atractiv. A făcut mult pentru a elimina vina de iresponsabilitate fiscală pe care statul o avea din poziţia de creator de deficit (Buchanan şi Wagner, 1977).

4. Concluzii

Publicarea în limba română a lucrării lui Keynes a avut un impact major asupra gândirii economice, ideile keynesiste regăsindu-se frecvent în politicile economice adoptate. Însă, atât în România cât şi pretutindeni, teoria keynesistă a eşuat în a aduce alternativele de politică până la nivelul de alegeri cu care se confruntă cetăţenii, (sau cu care se confruntă pentru ei reprezentanţii lor politici) şi a anticipa efectele acestor alternative asupra utilităţi indiviziilor.

În articolul de faţă se oferă o imagine de ansamblu a modului cum ideile lui Keynes au influenţat şi promovat activismul guvernamental în sfera politicilor bugetare. În prima parte, sunt explicate raţionamentele diferite ale statului, respectiv ale individului particular atunci când se împrumută. Chiar dacă aceste raţionamente privind împrumutul ar trebui să se bazeze pe norme de responsabilitate fiscală, atitudinea şi comportamentul sunt diferite. Atunci când un individ se împrumută, el îşi asumă o răspundere personală. În schimb, când statul se împrumută, obligaţiile existente sunt mai degrabă ale clasei politice. În partea a doua, este criticată teoria keynesiană în domeniul politicii bugetare. Principalul neajuns al acesteia este negarea oportunităţilor de imoralitate politică provenite din faptul că, prin împrumutare, sunt ipotecate veniturile viitoare ale membrilor comunităţii.

Dacă ne referim la criza economică actuală, teoriile keynesiste sunt considerate în continuare soluţia sigură a depăşirii crizelor economice. Cu toate acestea, keynesienii nu au nici o teorie pentru a explica de ce anume crizele au loc recurent într-o economie de piaţă, în care se practică expansiunea creditului. Ei atribuie crizele „prăbuşirilor bruşte” ale cererii de investiţii, cauzate de comportamentul iraţional al întreprinzătorilor sau de pierderea neaşteptată a încrederii şi optimismului de către agenţii economici (De Soto, 2010). Mai mult, în analizele keynesienilor, crizele nu sunt recunoscute drept consecinţe endogene ale procesului însuşi de expansiune a creditului, care a alimentat în prima fază boom-ul. Keynesienii susţin că efectele politicilor de expansiune monetară sunt relativ mai puţin eficace şi mai puţin importante decât cele ale politicii fiscale, astfel că ei pledează pentru cheltuielile publice ca mijloc de creştere directă a cererii efective.

 

Articolul de faţă este realizat în cadrul parteneriatului dintre ECOL şi Universitatea Bucureşti - proiectul Economic e-Translations into and from European Languages fondat în cadrul Lifelong Learning Programme, Erasmus sub-Programme.

 

Bibliografie:

Buchanan, J. M. şi Wagner, R. E., 1977. Democracy in deficit: The political legacy of Lord Keynes. New York: Academic Press.

De Soto, J. H., 2010. Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice. Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.

Hayek, F. A., 1972. A Tiger by the Tail. Laissez Faire Books.

Hazlitt, H., 1959. The Failure of the “New Economics”: An Analysis of the Keynesian Fallacies. NJ: D. Van Nostrand. Princeton.

Hazlitt, H., 2006. Economia într-o lecţie. Bucureşti: Editura Libertas Publishing.

Keynes, J. M., 1970. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Keynes J. M., 1971. A Treatise on Money, vol. 1: The Pure Theory of Money. În The Collected Writings of John Maynard Keynes. Londra: Macmillan.

Mises, L. von, 1998. Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine, Bucureşti: Editura Nemira.