De ce suntem din nou keynesişti?

Share:

Guvernul federal al Statelor Unite a reacționat la criza financiară și la recesiunea ce a început în anii 2007-2008 cu stimulare fiscală fără precedent. Aprobată în februarie 2009, Legea relansării și reinvestiției americane (ARRA) a venit împreună cu o etichetă de preț de 831 miliarde de dolari. Cu toate acestea, economia nu s-a întors pe drumul creșterii economice viguroase și șomajul a rămas cu încăpățânare ridicat; abia în septembrie 2012 acesta a scăzut (cu greu) sub 8 procente. Asta nu a oprit administrația Obama să pledeze pentru mai multă stimulare fiscală. Dacă stimularea fiscală a cheltuielilor este eficientă, depinde în mod fundamental de mărimea multiplicatorului cheltuielilor care este dependent de diverși factori. Mai exact, dacă indivizii anticipează viitoarele datorii fiscale asociate cu cheltuielile finanțate prin deficit și/sau deciziile lor sunt “deturnate” de cheltuielile finanțate prin deficit, atunci multiplicatorul va fi probabil subunitar; adică fiecare dolar folosit ca stimulent determină creșterea cheltuielilor totale din acea economie cu mai puțin de un dolar. În cele din urmă, dacă multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este sub/supraunitar este o problemă empirică.

În timp ce nimeni nu dezbate serios costurile pe termen lung asociate cu datoria publică explozivă, dovezile care sugererează beneficii semnificative pe termen scurt ale stimulării cheltuielilor sunt slabe. Studiile care sugerează că stimularea cheltuielilor este eficientă presupun că activitatea economică prezentă nu influențează politica fiscală. Această presupunere este îndoielnică, și cel mai important, rezultatele studiilor sunt foarte sensibile la aceasta.

De cealaltă parte, studiile ce folosesc o abordare narativă bazată pe investițiile istorice și actuale în tehnologia militară a SUA, pentru a identifica șocurile cheltuielilor guvernamentale relevă faptul că efectele pe termen scurt ale stimulării cheltuielilor sunt reduse. Aceste studii sunt ancorate în realitatea istorică și sunt, deci, mult mai concludente.

Introducere

În 1965, Milton Friedman a fost citat în mod binecunoscut (sau necunoscut, depinde de punctul tău de vedere) ca spunând: „Suntem cu toții keynesiști acum”. [1] Deși mai târziu a relatat că spusele lui fuseseră scoase din context, Friedman a descris corect consensul de la acea vreme dintre economiști și politicieni: politica anticiclică este un mijloc potrivit și eficient pentru combaterea ciclului de afaceri. Mai exact, ca răspuns la o recesiune, guvernul federal ar trebui să-și crească cheltuielile și/sau să acorde scutiri fiscale pentru a compensa deficitul cererii agregate din sectorul privat pentru bunuri și servicii. După aproape trei decenii de la publicarea cărții sale, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzilor și a banilor, recomandările politice ale Lordului Keynes erau dogmă.

Totuși, la începutul noului mileniu, toate aceste lucruri se schimbaseră. Politica fiscală anticiclică avea o reputație proastă. Un nou consens între economiști consta în faptul că stimularea fiscală în urma unei recesiuni este nerealistă din punct de vedere politic și, chiar dacă ar fi fost adoptată la momentul oportun, politica de stabilizare era posibil să fie ineficientă. Alan Blinder, fostul vicepreședinte al Consiliului de guvernatori al Rezervei Federale, a mers până la a spune că „aproape orice discuție actuală a economiștilor despre politica de stabilizare - fie ea abstractă sau concretă, teoretică sau practică – se poartă despre politica monetară, nu despre cea fiscală”.[2]

Dar s-ar părea că moda politicii fiscale anticiclice este - ei bine - anticiclică. Începând cu sfârșitul anului 2007, recesiunea și criza economică au dus la o reabilitare a politicii fiscale keynesiste. Sub administrația George W. Bush, reduceri fiscale în valoare de 152 miliarde de dolari și alte scutiri au fost adoptate în februarie 2008. Peste aproape un an, președintele Barack Obama a aprobat pachetul de stimulare fiscală în valoare de 831 miliarde dolari, numit Legea relansării și reinvestiției americane (ARRA).[3] Christina Romer, la acel moment președintele Consiliului Consilierilor Economici al lui Obama a menționat faptul că ARRA era „pur și simplu cel mai mare, cel mai îndrăzneț stimul anticiclic din istoria Americii” și că ea „crede cu tărie că politica fiscală va avea un impact benefic decisiv”.[4] Macroeconomiștii din mediul academic favorabil stimulentelor, Antonio Fatás și Ilian Mihov, au declarat că “studii empirice corect efectuate susțin ideea că o expansiune fiscală va ajuta economia SUA să își revină”[5]. Chiar  și după aproape doi ani de șomaj continuu de peste 9%, laureatul premiului Nobel Paul Krugman, a fost de părere că singura problemă a legii ARRA era că a fost „un program mult prea mic”.[6]

Revenirea în actualitate a stimulentelor fiscale s-a bazat mai mult pe dorință decât pe preponderenţa dovezilor. Macroeconomistul Biroului Național pentru Cercetare Economică (NBER), Jonathan Parker, a observat că atunci când „administrația Obama a apelat la economiști – mai ales cei din mediul academic - pentru a contribui la stabilirea mărimii și a detaliilor legate de pachetul de stimulare ARRA”, ceea ce aceștia au oferit a fost „o gamă largă de răspunsuri...aproape la fel de inutile ca și când nu ar fi avut niciun răspuns”. Într-adevăr, Institutul Cato a publicat o reclamă de o pagină întreagă din ziarul The New York Times ce combătea stimularea cheltuielilor guvernamentale și conținea semnăturile a peste 200 de economiști, incluzând trei laureați ai premiului Nobel.[7] În lipsa oricărui consens din partea experților, decidenții politici au recurs „la folosirea un model macroeconomic de previzionare cu ecuații multiple, unul ce nu corespundea celor mai bune practici ale macroeconomiei moderne”.[8] La mai puțin de 15 ani după ce Robert Lucas a câștigat Premiul Nobel în economie pentru combaterea cu tărie a necesității utilizării unor modele macroeconomice atât de ample pentru crearea unei politici, administrația Obama a pus un pariu în valoare de 800 de miliarde de dolari că Lucas se înșelase.

Această lucrare analizează, în special în privința cheltuielilor guvernamentale, câtă încredere ar trebui să avem în politicile de stimulare fiscală pentru a readuce economia SUA la expansiunea sa puternică. Mă concentrez pe cheltuieli pentru a face subiectul accesibil și pentru a reflecta preferința demonstrată a administrației actuale pentru cheltuieli guvernamentale în detrimentul relaxărilor fiscale. După cum voi susține în continuare, nu există niciun acord asupra faptului că stimularea chetuielilor este eficientă câtuși de puțin. Într-adevăr, în timp ce oricine poate găsi studii care să susțină aproape orice punct de vedere în dezbaterea politică, cele mai convingătoare eforturi de a identifica schimbările exogene în cheltuielile guvernamentale și pentru a estima efectele lor asupra produsului intern brut (PIB) relatează că fiecare dolar suplimentar pentru stimulare aduce mai puțin de un dolar la PIB-ul total. În terminologia economiștilor: multiplicatorului cheltuielilor guvernamentale este mult mai mic decât unu. Creșterile cheltuielilor guvernamentale sunt asociate cu reduceri ale cheltuielilor private. Modificarea netă a cheltuielilor totale, deci, rămâne în urma stimulării fiscale.

Dezbaterea asupra pertinenței stimulării keynesiste a cheltuielilor este în desfășurare iar consecințele potențiale sunt multiple. În ciuda niciunei dovezi prima facie potrivit căreia legea ARRA a avut succes în a redresa creșterea economică sănătoasă și ocuparea deplină a forței de muncă, administrația Obama este pregătită să dea cu zarul din nou. Din septembrie 2011, administrația susține noi stimulente în valoare de 447 miliarde dolari – dintre care aproximativ jumătate vor fi cheltuieli guvernamentale noi - sub numele propus de „Legea locurilor de muncă americane”.[9] Cu o datorie a guvernului federal al SUA aflată deja la peste 70% din PIB, ar trebui să pretindem o evaluare critică din partea decidenților noștri politici pentru acest proiect.

În cele ce urmează, încep prin a analiza stimularea fiscală a cheltuielilor din punct de vedere cantitativ raportându-mă la istoria recentă a SUA. Cel puțin raportat la experiența recentă a SUA, ARRA a fost un pachet de cheltuieli foarte mare. Apoi, voi prezenta impreisa despre conceptul de multiplicator al cheltuielilor guvernamentale. A decide asupra utilității stimulării fiscale depinde de estimarea valorii acestui multiplicator în funcție de datele SUA. Apoi voi dezbate problemele implicate de estimarea multiplicatorului cheltuielilor guvernamentale. Voi reanaliza estimările existente și voi concluziona că, în timp ce există o gamă largă de estimări, cele mai plauzibile dintre ele indică valori cu mult mai mici de unu. În ultimul rând, voi menționa că, chiar și susținătorii stimulării fiscale precum Fatás și Mihov, recunosc că efectele pe termen lung ale datoriei naționale sunt deseori groaznice. Într-adevăr, rezultatele propriilor lor cercetări academice sugerează faptul că, costurile pe termen lung sunt amenințătoare. Datorită acestor consecințe (negative) avem într-adevăr un consens între macroeconomiști.

Stimularea fiscală recentă în perspectivă

Paul Krugman a criticat legea ARRA și, în special, componenta sa ce ține de cheltuielile guvernamentale pentru motivul că acestea nu sunt „suficient de mari pentru a-și îndeplini rolul.”[10] Acest lucru poate fi adevărat cu siguranță și nu poate fi respins cu ușurință. Ceea ce eu susțin aici este că, raportat la experiența recentă a SUA, noile cheltuieli guvernamentale inițiate de programul ARRA au fost destul de mari. Asta nu poate elimina posibilitatea ca reacțiile anticiclice de natură fiscală ale guvernului SUA să fi fost per ansamblu prea mici. Oricum, orientează discuția către ceva mai concret decât caracterizările vagi de genul „prea mare” sau „prea mic”.

Figura 1 arată, procentual, deviațiile cheltuielilor guvernamentale reale (adică ajustate la inflație)  ale SUA față de valorile trendului. Datele de bază sunt din 1947 până în 2012 și un filtru Hodrick-Prescott a fost folosit pentru a compune un trend evolutiv neted.[11]  Pentru a utiliza o abordare istorică, liniile verticale reprezintă datele NBER la începutul recesiunii, iar zonele hașurate corespund anilor războiului coreean precum și anilor de intervenție majoră a SUA în războiul din Vietnam. O linie orizontală la puțin peste 40% corespunde deviației maxime înregistrate la ca urmare a politicii de stimulare fiscală de după anul 2008. În afara deviațiilor mari și pozitive ale cheltuielilor federale în timpul realizării investițiilor pentru acțiuni militare majore, este extraordinară creșterea cheltuielilor care își ating maximul în 2010. Nimic asemănător nu a mai fost văzut vreodată în timpul perioadelor de pace.

Figura 1. Deviații ale cheltuielilor guvernamentale reale față de trend, perioada 1974-2012

Sursa: US Bureau of Economic Analysis. Componenta federală a cheltuielilor guvernamentale de consum, în miliarde dolari americani (date ajustate sezonier la nivelul anului 2005). Observațiile sunt trimestriale dar exprimate în rate anuale. Cheltuielile guvernamentale sunt scoase din trend folosind filtrul oferit de Robert J. Hodrick și Edward C. Prescott “Postwar U.S. Business Cycles: An Empirical Investigation,” Journal of Money, Credit and Banking 29, no. 2 (Februarie 1997): 1–16. Valoarea parametrului de netezire (smoothing) este stabilită conform studiului lui Morten O. Ravn și Harald Uhling. “On Adjusting the Hodrick-Prescott Filter for the Frequency of Observations,” Review of Economics and Statistics 84, no. 5 (Mai 2002): 371–76. Zonele hașurate corespund războiului coreean și implicării SUA în războiul din Vietnam. Liniile verticale reprezintă datele furnizate de NBER de la începutul recesiunii.

Informații suplimentare despre cheltuielile guvernamentale non-militare sunt oferite în figura 2. Ponderea cheltuielilor federale non-militare în PIB este înfățișată, de asemenea, trimestrial, din 1947 până în 2012. Perioadele războiului din Coreea și a celui din Vietnam sunt din nou, hașurate; o linie verticală marchează începutul recesiunii recente în al patrulea trimestru al anului 2007. Linia orizontală, în acest caz, marchează vârful seriei în 2010 la peste 2,7% din PIB. Aceasta este cea mai mare valoare din 1992. Calculată din 2007, este singura și cea mai mare creștere din anii 1960 până în prezent. În general, cu excepția vârfului din 1992, cheltuielile non-militare, ca procent din PIB, au fos într-o tendință de continuă scădere începând cu anii 1970. ARRA și planurile de stimulare federală suplimentară, împreună cu numeroasele favoruri asociate cu Obamacare pot schimba pentru totdeauna acest trend.

Din figurile 1 și 2 vedem că stimularea fiscală ca urmare a Marii Depresiuni a fost remarcabilă. Cheltuielile guvernamentale federale - chiar și cele non-militare - au reprezentat cu siguranță o mai mare parte din economia SUA la acel moment. Totuși, în termeni de politică de stimulare fiscală, ceea ce contează este creșterea cheltuielilor. Răspunsul fiscal al guvernului federal la recesiune a inversat practic toate reducerile cheltuielilor non-militare care fuseseră realizate în anii administrației Clinton și Congresul „Contract cu America”.

Figura 2. Ponderea cheltuielilor federale non-militare în PIB, perioada 1947-2012

Sursa: U.S. Bureau of Economic Analysis. Componenta federală a cheltuielilor guvernamentale de consum minus cheltuielile cu apărarea națională împărțite la PIB-ul real, în miliarde de dolari(date ajustate sezonier la nivelul anului 2005). Observațiile sunt trimestriale, dar exprimate în rate anuale. Zonele hașurate corespund războiului coreean și implicării SUA în războiul din Vietnam. Liniile verticale reprezintă datele furnizate de NBER de la începutul recesiunii, în trimestrul al patrulea al anului 2007

Multiplicatorii fiscali

Desigur, dacă tu crezi în modelul keynesist, atunci o creștere semnificativă a cheltuielilor guvernamentale este exact ceea ce se recomandă pentru relansarea economiei încetinite a Statelor Unite. Mai mult decât atât, tu speri că efectul asupra cheltuielilor totale din economie este chiar mai semnificativ decât stimulul fiscal inițial. Întregul scop al politicii de stimulare este să stimuleze creșteri ale cheltuielilor totale și ale veniturilor mai mari decât mărimea pachetului de stimuli inițial. Cu alte cuvinte, ideea este ca injecțiile inițiale în economie să se multiplice. Dacă acest efect – multiplicatorul - este mare va depinde de diverși factori, incluzând înclinația marginală a indivizilor de a cheltui veniturile lor și așteptările lor cu privire la datoriile fiscale viitoare, măsura în care cheltuielile guvernamentale finanțate prin deficit cresc ratele dobânzii și reduc consumul privat și cât de slăbită este economia. Acești factori nu sunt independenți unul față de celălalt. Totuși, înțelegerea rolului fiecăruia va facilita înțelegerea motivului pentru care stimularea fiscală poate fi sau nu eficientă.

Înainte de a analiza fiecare factor în parte, ar fi de folos să plasăm stimularea fiscală într-un  cadru simplu. Așa cum se obișnuiește într-un curs introductiv de macroeconomie, gândiți-vă la cheltuielile totale ale unei economii ca reprezentând suma a trei elemente: cheltuielile private pentru consum, cheltuielile private pentru investiții și cheltuielile guvernamentale. Există, de asemenea și cheltuieli asociate cu importurile de bunuri și exporturile bunurilor noastre, dar putem avea o discuție sugestivă referitoare la politica fiscală fără a le lua pe acestea în considerare în mod explicit. Niciuna din ideile fundamentale și raționamentele de mai jos nu ar fi schimbate dacă procedăm așa, iar concentrarea asupra consumului, investițiilor și cheltuielilor guvernamentale facilitează înțelegerea.

Alegerile indivizilor și ale decidenților politici care se finalizează în consum, investiții și cheltuieli guvernamentale sunt reunite sub numele de cerere agregată a economiei pentru bunuri și servicii. Scopul stimulării fiscale este să determine creșteri inițiale ale cererii agregate. Acesta este motivul pentru care o politică pentru combaterea ciclului de afaceri este adesea numită management al cererii agregate. Creșterile inițiale ale cererii agregate provin fie direct de la decidenții politici care cresc volumul cheltuielilor guvernamentale, fie indirect atunci când aceștia reduc taxele. În al doilea caz, prin reducerea taxelor prelevate de la indivizi și firme din economie, veniturile private nete (sau disponibile) sunt mai mari. Intenția este ca, indivizii și firmele, rămași cu mai mulți bani din veniturile și profiturile lor în urma plății taxelor, să-și crească chletuielile private cu consumul și investițiile.

Pentru că guvernul poate apela la piețele financiare și poate înregistra deficite sau surplusuri (mult mai puțin întâlnite în istoria recentă a SUA) necesitatea unui buget echilibrat nu este obligatorie când decidenții politici analizează modificări ale politicii fiscale pe termen scurt. Decidenții politici se pot împrumuta pentru a finanța un deficit sau pot folosi veniturile în surplus pentru a cumpăra active financiare (incluzând datoria guvernamentală existentă). Prin urmare, creșterile sau scăderile cheltuielilor guvernamentale și ale taxelor pot fi avute în vedere și puse în aplicare în mod independent una de cealaltă. De exemplu, legea ARRA a permis atât creșteri ale cheltuielilor guvernamentale cât și reduceri ale taxelor. Asta, desigur, nu ar fi fost posibil dacă legiuitorii ar fi fost constrânși de lege să mențină echilibrat bugetul guvernului federal.

Înclinația marginală spre consum

Dar, creșterea inițială a cheltuielilor nu reprezintă totul; într-adevăr, aproape sigur, nu. Orice cheltuială făcută în economie generează venit pentru anumiți indivizi. Acei indivizi trebuie să aleagă apoi ce fac cu acea creștere a venitului lor. „Să cheltuiesc sau să nu cheltuiesc?” Aceasta este întrebarea. La baza efectului multiplicator, deci, se află înclinațiile marginale ale indivizilor de a cheltui. Înclinația marginală de a cheltui este procentul din dolarul suplimentar (sau marginal) de venit primit care va fi mai degrabă cheltuit decât economisit.

Gândiți-vă, de exemplu, că guvernul federal realizează un program de îngrijire a autostrăzilor prin cheltuirea a 10 milioane de dolari. Cheltuielile guvernamentale (și cererea agregată) cresc imediat cu 10 milioane de dolari. Dar apoi, acești bani se constituie în 10 milioane de dolari venit pentru producătorii de asfalt, echipajul rutier etc. Acești destinatari ai noilor bani îi pot economisi pe toți sau doar o parte și apoi pot cheltui restul. Ceea ce ei cheltuie duce la o altă creștere a crererii agregate printr-o creștere a cheltuielilor pentru consumul privat și/sau investițiile private. Dacă, de exemplu, înclinația marginală spre consum este 0,8 atunci indivizii cheltuiesc 80% din noul lor venit –în acest caz 8 milioane - și economisesc restul. La rânsul lor, acei 8 milioane nou-cheltuiţi creează 8 milioane de venit nou pentru alți indivizi. Dacă înclinația marginală spre consum de 0,8 este generală, acești alți indivizi cheltuiesc de asemenea 80% din veniturile lor noi, adică 6,4 milioane de dolari. Procesul continuă pentru că alții primesc cei 6,4 milioane dolari ca venit. Cu fiecare rundă a noului venit generat, valoarea în dolari a noilor cheltuieli scade, pentru că o parte din acel venit - în acest exemplu, 20% - este economisită mai degrabă decât investită.

Dacă cineva vrea să știe, pentru o anumită valoare a înclinației marginale spre consum, care este valoarea totală a noilor cheltuieli care pot rezulta dintr-o stimulare fiscală inițială, puțină matematică simplă este utilă. Să notăm înclinația marginală spre consum a americanului tipic cu MPS. Putem defini multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale ca fiind 1/(1-MPS). Se numește multiplicator pentru că ne spune cu cât o anumită sumă inițială de cheltuieli guvernamentale noi (ΔG) se poate multiplica în  cheltuielile noi totale (ΔY). Procesul descris în paragraful anterior poate fi exprimat matematic astfel:

ΔY = (1/(1−MPS)) × ΔG.

Treceți stimulul inițial (ΔG) în membrul drept al ecuației și, dată fiind tendința oamenilor de a cheltui suma suplimentară din venitul lor (MPS), puteți afla ușor volumul total al noilor cheltuieli și venituri (ΔY ) care pot fi generate.

Acum, haideți să ne întoarcem la exemplul nostru unde aveam un stimul inițial sub forma a 10 milioane de dolari reprezentând cheltuieli guvernamentale noi efectuate pentru întreţinerea autostrăzii. Dacă MPS este 0,8 atunci multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este 5. Fiecare dolar folosit ca stimulent fiscal poate aduce o creștere totală de 5 dolari în cererea agregată. Un program de întreținere a autostrăzii în valoare de 10 milioane de dolari va duce la 50 milioane dolari de cheltuieli și venituri. Dacă, în mod similar, MPS este 0,9 atunci multiplicatorul este 10 și este vorba de o stimulare de două ori mai mare din partea dolarului. Intuitiv, dacă la fiecare etapă a procesului indivizii cheltuiesc o parte mai mare din noile lor venituri, atunci o parte mai mare din noile lor venituri, în mod evident, se transformă în venit nou pentru alți indivizi.

Observați că pentru orice înclinație marginală spre consum dată, multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale ne spune cât de mult un stimul fiscal în valoare de un dolar poate genera în termeni de noi cheltuieli totale; nu neapărat cât va genera. Majoritatea cetățenilor S.U.A. cheltuie mai mult de 80% din veniturile pe care le primesc. Ratele personale ale economisirii sunt, de fapt, destul de mici, deci înclinația marginală spre consum este, probabil, destul de mare. Totuși, nici chiar cei mai fervenți susținători ai stimulentelor fiscale nu cred că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este 5 sau mai mare. De regulă, studiile amintite în sprijinul stimulilor fiscali raportează multiplicatori ai cheltuielilor guvernamentale mai mari decât 1 dar nu mai mari decât 2.[12] Un multiplicator cu valoarea 2 ar corespunde unei înclinații marginale spre consum de 0,5. Ratele economisirilor personale nu sunt nicăieri în SUA aproape de 50%, deci pentru ca multiplicatorul empiric să fie 2 sau mai mic, trebuie să existe alți factori asociați cu un stimul care să determine reduceri ale cheltuielilor cu consumul și investițiile private.[13] Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre alte considerații importante, care nu sunt incluse în modelul simplu keynesian.

Anticiparea datoriilor fiscale și echivalența ricardiană

Guvernul federal își poate crește cu siguranță cheltuielile peste venituri pe termen scurt, dar asta nu înseamnă că facturile nu vor deveni scadente. Guvernul înregistrează deficite bugetare împrumutându-se; își vinde titlurile de trezorerie pe piețele financiare către indivizi americani sau străini. Aceste titluri reprezintă promisiuni de plăți viitoare din partea guvernului federal (care se ridică până la valoarea de aproape 16 miliarde de dolari în prezent). Guvernul va trebui în cele din urmă să colecteze venituri cu o valoare prezentă egală cu valoarea acelor datorii.

Macroeconomistul Robert Barro a prezentat în anii ’70 argumentul potrivit căruia multiplicatorii cheltuielilor guvernamentale vor fi aproape de zero tocmai pentru că atunci când guvernul rulează un deficit, contribuabilii vor adăuga în mod rațional valoarea acelui deficit la datoriile fiscale anticipate.[14] Anticipând că vor trebui să achite aceste datorii, își cresc economisirile, ceea ce implică faptul că își reduc cheltuielile. Dacă reducerea cheltuielilor private egalează noile cheltuieli ale guvernului, atunci efectul negativ și cel pozitiv al multiplicatorului se vor anula reciproc. Multiplicatorul va fi zero. Pentru fiecare dolar finanțat prin deficit pentru cheltuieli guvernamentale, contribuabilii rețin un dolar, anticipând că vor trebui să plătească taxe mai mari în viitor pentru a plăti noua datorie guvernamentală. Făcând referire la economistul clasic David Ricardo, care în secolul XIX a prezentat argumente asemănătoare în legătură cu obligațiunile de război britanice, ipoteza conform căreia contribuabilii vor internaliza constrângerea bugetară intertemporală, se numește echivalență ricardiană.

Așa cum chiar și cei mai înflăcărați susținători ai stimulului keynesian nu cred că multiplicatorul cheltuielilor este 5, nici măcar Robert Barro nu pretinde că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale pe termen scurt este zero. Un an după legea ARRA, Barro menționa că cea mai bună interpretare a lui cu privire la dovezile și experiența recentă, sugerează un multiplicator de 0,4 în primul an și 0,6 după doi ani.[15] Un multiplicator semnificativ mai mic decât 1 înseamnă că fiecare dolar din stimulentele guvernamentale aduce economiei o creștere cu mai puțin de un dolar a venitului total. Dacă multiplicatorul cheltuielilor este 0,6 de exemplu, cele aproximativ 500 miliarde de dolari de cheltuieli noi generate de ARRA au adus numai aproximativ 300 miliarde de dolari în totalul noilor cheltuieli și venituri. Dacă multiplicatorul este 0,4 doar în jur de 200 de milarde. Nu trebuie să fii economist ca să-ți dai seama că nu e o afacere bună.

Efectul de evicțiune (crowding-out)

Să crezi că ar putea fi vorba despre deflatori ai cheltuielilor mai degrabă decât despre multiplicatori  asociați cu încurajarea cheltuielilor, nu înseamnă să crezi că americanii sunt experți în finanțe publice şi se îngrămădesc să vadă previziunile Oficiului Bugetar al Congresului formându-şi așteptări raționale cu privire la datoriile lor fiscale viitoare. În principiu, trebuie doar să crezi că ei reacționează la prețurile pieței și, în special, la ratele de piață ale dobânzilor.

Când guvernul federal realizează cheltuieli în exces peste veniturile sale curente din taxe, el trebuie să apeleze la piețele financiare și să concureze cu actorii privați pentru obținerea fondurilor. Cererea crescută pentru fonduri - toate celelalte condiții rămânând neschimbate - va forța în sus ratele dobânzilor, făcând împrumuturile mai costisitoare. Prin creșterea costurilor pentru investitorii privați - atât indivizi cât și firme - finanțarea cheltuielilor guvernamentale prin deficit tinde să reducă cheltuielile pentru consum și investițiile private, care sunt sensibile la ratele dobânzilor (de exemplu, achizițiile de mașini).

Mai mult decât atât, costuri mai mari la împrumuturi înseamnă de asemenea, randamente mai mari pentru economisiri. În timp ce guvernul își mărește cererea pentru fonduri, aceasta trebuie susținută prin creșteri ale economisirilor private. Acest lucru, de asemenea, descurajează cheltuielile private pentru consum.

Orientarea stimulentelor acolo unde apare o „încetinire”

Un alt factor de care depinde eficiența măsurilor de stimulare fiscală este volumul de capacitate nefolosită din economie către care stimulentele sunt orientate. Acest lucru se menționează în expunerea standard de manual a modelului keynesian, în care politica fiscală este concepută ca deplasare a curbei cererii agregate ce se deplasează de-a lungul curbei ofertei agregate pe termen scurt (SRAS) (Figura 3). Curba SRAS reprezintă disponibilitatea firmelor de a produce diverse cantități de bunuri și servicii (Y) la diverse niveluri ale prețului (P). Pe măsură ce economia se apropie de ocuparea deplină a forței de muncă și de nivelul potențial al producției, panta curbei SRAS crește, apropiindu-se de verticală. Asta implică faptul că atunci când economia funcționează la capacitate maximă, creșteri ale cererii agregate se vor transforma, în general, în creșteri ale prețurilor (inflație) mai degrabă decât într-o producție mai mare. În mod similar, porțiunea cu pantă mai mică a SRAS reprezintă niveluri ale producției mult sub nivelul potențial. Există o capacitate nefolosită semnificativă în termeni de capital și forță de muncă disponibilă şi prin încurajarea cererii agregate poate fi dată o utilizare acelor resurse pentru producția de bunuri și servicii.

Evident, legea ARRA a fost promulgată într-o perioadă de încetinire considerabilă a economiei. Rata șomajului atinsese 10% în iulie 2009 și a rămas (și rămâne în continuare) cu încăpățânare peste 8%. Totuși, recesiunea nu a lovit toate zonele țării în aceeași măsură. Analizând alocarea fondurilor în interiorul Statelor Unite și bazându-mă pe indicatorii disponibili referitori la încetinirea economică (de exemplu, ratele șomajului și nivelurile PIB-ului statelor), cercetările mele împreună cu Russ Sobel indică faptul că programul ARRA nu a fost orientat în mod sistematic spre regiunile care funcționau sub nivelul potențial. (De aceea, nici nu a fost orientat către state în care înclinația marginală spre consum este mare). Mai degrabă, variabile politice cum ar fi apartenența la comitetul Camerei Reprezentanților, au fost criterii mai bune pentru determinarea nivelului finanțării provenite din stimulare. Iar cel mai puternic și bun criteriu de alocare a resurselor în cadrul programului ARRA este raportul dintre garanțiile și plățile federale și taxele federale plătite anterior stimulării. Cu alte cuvinte, statele care înainte atrăgeau volumuri mari de fonduri federale au reușit să atragă, de asemenea, mai mult din stimulentrul oferit de ARRA.[16]

Figura 3. Efectul stimulării în modelul keynesian SRAS/AD depinde de măsura în care economia operează aproape de potențialul său

Sursa: creația autorului; graficul standard cerere agregată/ofertă agregată

În timp ce studiul meu și al lui Sobel nu vorbește direct despre eficiența stimulentelor fiscale, el ne amintește faptul că politica fiscală nu constă numai într-o simplă creștere a cheltuielilor sau reducere a taxelor. În economia reală, pachetele de stimulente sunt rezultatul procesului politic și fac obiectul jocurilor tipice de rent-seeking pe care politicienii și grupurile de interese speciale le urmăresc. Asta nu doar că aduce în discuție întrebarea dacă cheltuielile de stimulare vor fi bine orientate către zone cu încetinire economică. De asemenea, ar trebui să ne facă să punem la îndoială valoarea (nu pentru stimulare) a investițiilor care sunt efectuate și a serviciilor care sunt oferite. Chiar dacă graba de a găsi proiecte “cu aplicare imediată” nu generează, în sine, cheltuieli nepotrivite, competiția politică pentru a obține fonduri și a mulțumi alegătorii cel mai probabil face asta.

(Lipsesc) Dovezile

În cele din urmă, ajungem la marea întrebare: Funcționează de fapt stimulentele fiscale de natură keynesistă? Este multiplicatorul cheltuielilor supraunitar? Lectura mea personală în domeniu a dus la obținerea a cinci concluzii generale:

·         Există numeroase studii care demonstrează că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale în SUA este supraunitar; există, de asemenea, numeroase studii potrivit cărora acesta este subunitar.

·         Principala provocare pentru toate aceste studii este să identifice factorii exogeni care determină modificări ale cheltuielilor guvernamentale și să urmărească efectele acestora asupra cheltuielilor totale în timp.

·         Rezultatele sunt foarte sensibile la modul în care aceste modificări ale cheltuielilor guvernamentale (sau șocuri) sunt identificate.

·         Cele mai plauzibile strategii de identificare - bazate pe creșteri ale cheltuielilor guvernamentale asociate cu investiții în tehnologia militară - se concretizează în estimări ale multiplicatorului ce au valori subunitare.

·         Chiar cercetătorii care raportează multiplicatori ai cheltuielilor mari, recunosc că costurile pe termen lung ale stimulentelor fiscale finanțate prin deficit sunt cel mai probabil mari.

În cel mai bun caz, încrederea noastră în eficiența stimulentelor fiscale ar trebui să fie mică prin raportare la eticheta de preț atașată unui pachet precum ARRA. În cel mai rău caz,voi argumenta împotriva lui Antonio Fatás și Ilian Mihov faptul că studii care pretind cel mai mult că sunt realizate în mod adecvat, sugerează că efectul stimulării este puțin mai mic decât costul său.

Identificarea factorilor exogeni care influențează cheltuielile

Chiar dacă economia SUA nu a explodat din nou în urma programului ARRA, cineva ar putea susține că ea ar fi într-o stare mult mai proastă în prezent dacă nu ar fi avut loc stimularea fiscală a cheltuielilor. Stimularea fiscală ne poate aduce o perioadă de creștere redusă și ocupare a forței de muncă, în schimbul unei situații în care ne-am afunda într-o depresiune adâncă. Invers, dacă pachetele de stimulente sunt aprobate târziu - sau după ce recesiunea s-a încheiat de fapt - atunci ele vor tinde să fie corelate pozitiv cu creșterea economică și a ocupării forței de muncă. În ambele cazuri, nu vom putea obține o imagine clară a efectelor macroeconomice ale stimulării însăși. Ambele scenarii menționate mai sus apar pentru că stimularea fiscală este ceea ce economiștii numesc un eveniment endogen. Fondurile pentru stimulare nu intră în economie întâmplător precum mana cerească. Mai degrabă, ele sunt rezultatul legislației care este creată din cauza și ca răspuns la condițiile macroeconomice. Nu putem doar să ne uităm la evenimentele economice în desfășurare și să concluzionăm că ele au fost cauzate de un stimulent, pentru că stimulentul însuși este determinat de desfășurarea în lanț a evenimentelor economice.

Ceea ce ar vrea cercetătorii să identifice sunt factorii exogeni care influențează cheltuielile guvernamentale – modificări ale cheltuielilor ce nu au fost determinate de evenimentele în desfășurare în cadrul economiei. Economiștii se referă la astfel de modificări prin denumirea de șocuri, de vreme ce acestea apar din afara sistemului specific de variabile pe care ei vor să le analizeze. Urmărirea efectelor acestor șocuri asupra cheltuielilor guvernamentale este metoda ideală de a estima multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale. Dar identificarea acestor șocuri este mai ușor de spus decât de realizat. Stimularea fiscală este o politică anticiclică; este mai degrabă endogenă ciclului de afaceri prin definiție și tot așa sunt și variațiile cheltuielilor asociate cu stabilizatorii automați precum asigurarea de șomaj care, prin definiție, își măresc valorile atunci când activitatea economică se reduce. Alte modificări de ordin legislativ ale cheltuielilor guvernamentale sunt de asemenea, în general, influențate de condițiile economice.

Economiștii care studiază efectele stimulării fiscale au abordat această problemă provocatoare folosind una din cele două metode (sau o combinație a celor două). Prima metodă implică estimarea autoregresiilor vectorile structurale (AVS). O autoregresie vectorială (AV) este un sistem de ecuații care descrie modul în care anumite variabile economice (de exemplu, PIB și cheltuielile guvernamentale) evoluează în timp și se influențează una pe cealaltă. În privința multipicatorului cheltuielilor guvernamentale, un cercetător va fi interesat să utilizeze date macroeconomice pentru estimarea autoregresiilor vectoriale și cuantificarea efectelor unui șoc în cheltuielile guvernamentale asupra PIB-ului în timp.

Provocarea, atunci când lucrezi cu AV-uri, constă în a identifica șocurile (sau factorii exogeni) care influențează cheltuielile guvernamentale. Un cercetător nu poate doar să analizeze toate modificările cheltuielilor guvernamentale. Multe dintre acele modificări ale cheltuielilor vor fi rezultatul (cel puțin parțial) al modificărilor în activitatea economică. În măsura în care modificările cheltuielilor guvernamentale sunt asociate cu modificări ale PIB-ului în timp, cercetătorul nu va fi capabil să spună dacă acele modificări ale PIB-ului sunt determinate de cheltuielile guvernamentale sau dacă, mai degrabă, sunt doar asociate cu modificări anterioare ale activităţii economice. Cercetătorul vrea să identifice șocuri externe asupra cheltuielilor guvernamentale pentru ca el sau ea să fie convins(ă) că efectele estimate asupra PIB-ului sunt rezultatul stimulării.

Pentru a rezolva această problemă de identificare, un cercetător trebuie să impună elemente adiţionale asupra AV (deci, o AVS). O strategie des întâlnită este să se ordoneze șocurile diferitelor variabile incluse în AVS. Mai exact, un cercetător va presupune că șocurile asupra cheltuielilor guvernamentale pot afecta activitatea economică și PIB-ul imediat, dar nu invers. Detaliile tehnice ale AVS nu-și au rostul în acest context, dar un exemplu simplu este oferit în anexa acestei lucrări pentru cititorul care este interesat. Important de observat este faptul că rezultatele estimării unei AVS depind foarte mult de ordinea specifică de la care se pleacă.

Pentru ilustrare, am estimat o AVS simplă, cu două variabile, pentru PIB-ul real al SUA și cheltuielile guvernamentale federale. Am inclus ambele variabile în ecuații ce conțineau șase lag-uri pentru fiecare din ele. Datele pe care le-am folosit pentru a forma sistemul sunt date trimestriale atât pentru PIB cât și pentru cheltuielile guvernamentale, începând cu trimestrul al treilea al anului 1974 până în trimestrul întâi al anului 2012 și am luat logaritmii naturali ai ambelor serii, după cum este procedura standard în majoritatea studiilor. Figura 4 prezintă reacțiile la impuls ale PIB-ului real al SUA la un șoc al cheltuielilor gvernamentale. O reacție la impuls arată cum un șoc asupra unei variabile afectează, în timp, altă variabilă a sistemului. Reacția la impuls în graficul (a) este obținută presupunând că cheltuielile guvernamentale au loc primele. Cea din graficul (b) este obținută, dimpotrivă, presupunând că PIB-ul real este ordonat primul. Diferența este una ca între noapte și zi. În graficul (a) șocul asupra cheltuielilor guvernamentale are efecte pozitive asupra PIB-ului real pe o perioadă de un an întreg. În graficul (b), efectul unui șoc al cheltuielilor federale asupra PIB-ului este la început zero, și apoi devine negativ după un trimestru.

Figura 4. Efectele estimate asupra PIB-ului determinate de un șoc asupra chetuielilor guvernamentale.

Sursa:Calculele autorului.

Notă: Ambele reacții se bazează pe o AVS formată din PIB-ul real trimestrial și chletuielile guvernamentale federale, date obținute de la BEA, pentru perioada cuprinsă între trimestrul al treilea al anului 1948 și trimestrul întâi al anului 2012. Șase lag-uri sunt luate în considerare pentru fiecare ecuație și logaritmii naturali sunt calculați pentru fiecare variabilă. În graficul (a), cheltuielile guvernamentale influențează PIB-ul (sunt ordonate primele) ; în graficul (b) PIB-ul real este ordonat primul. În funcție de ce alternativă este aleasă, reacția estimată a PIB-ului real la un șoc asupra cheltuielilor federale este fie pozitivă pentru tot anul (a) sau mereu negativă (b). Axa verticală măsoară modificarea în logaritm natural a PIB-ului real până la nivelul unei deviaţii standard (pentru mai multe detalii, a se vedea studiul în original al autorului – [n.t.]).

Numeroase lucrări care estimează multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale folosind datele SUA, utilizează o abordare de tipul AVS bazate pe ordonarea și aplicarea unor alte criterii pentru determinarea șocurilor. De exemplu, lucrări ale lui Antonio Fatás și Ilian Mihov în 2001 sau Olivier Blanchard și Roberto Perroti în 2002 pornesc de la premisa că cheltuielile guvernamentale sunt „prestabilite în raport cu șocurile macroeconomice”. Cu alte cuvinte, șocul asupra cheltuielilor guvernamentale este ordonat primul. Într-un trimestru dat, numai el, și nu alte influențe externe asupra PIB-ului, va majora sau diminua cheltuielile guvernamentale. Aceasta este exact acea presupunere pe care am făcut-o când am realizat graficul (a) în care PIB-ul reacționează pozitiv la un șoc al cheltuielilor guvernamentale. Potrivit lui Fatás și Mihov, această presupunere este “plauzibilă, dar din păcate, o ipoteză netestabilă”.[17] Ei susțin că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale în SUA este mai mare decât unu. O lucrare din anul 2007 a macroeconomiștilor Jordi Gali, Javier Vallés și J. David López-Salido a întrecut aceste studii timpurii, susținând că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale atinge valoarea de 1,74 la doi ani după un șoc al cheltuielilor.[18]

Analiza mea AVS (figura 4) este una naivă și, recunosc, nu apreciază prea mult studiile publicate de alți oameni de ştiinţă. De exemplu, alte variabile, pe lângă PIB și cheltuielile guvernamentale ar trebui incluse în orice studiu serios asupra efectelor stimulării fiscale. Totuși, exemplul meu simplu, evidențiază ceea ce vreau să sugerez aici: rezultatele sunt foarte sensibile la structura pe care alegem să o impunem asupra AVS. Și, atât timp cât natura prestabilită a cheltuielilor guvernamentale este cu siguranță netestabilă, există motive să ne întrebăm dacă acest lucru este plauzibil sau nu. În primul rând, aceasta presupune că decidenții politici nu au acces la, sau ignoră, datele economice care sunt colectate într-un trimestru oarecare. (Asta pare cu atât mai greu de crezut când se folosesc date abundente în era Internetului). De asemenea, în orice studiu AVS există numeroase variabile asociate cu activitatea economică ce nu sunt incluse în analiză. Dacă acele variabile influențează atât PIB-ul cât și comportamentul decidenților politici într-o anumită perioadă, atunci șocurile care sunt identificate ca influențând direct PIB-ul pot influența, de asemenea, cheltuielile guvernamentale. De exemplu, să presupunem că situația economică se deteriorează în Uniunea Europeană. Aceasta va afecta cu siguranță activitatea economică în Statele Unite, iar decidenții politici sunt conștienți de acest lucru; activitățile lor legislative ar putea fi, deci, influențate în mod direct de evoluțiile de peste hotare.

Când cercetătorii renunță la ipoteza cheltuielilor guvernamentale prestabilite în favoarea unor strategii de identificare alternative, rezultatele sunt complet diferite. De exemplu, într-o lucrare din 2009, Andrew Mountford și Herald Uhlig au identificat șocurile cheltuielilor guvernamentale ca fiind asociate cu creșteri ale cheltuielilor timp de cel puțin un an și șocurile ciclului de afaceri ca fiind cele care au făcut ca veniturile guvernamentale, PIB-ul, consumul și investițiile să meargă în aceeași direcție. Ei indică un multiplicator al cheltuielilor guvernamentale de abia 0,07 după doi ani.[19] (Cel mai mare efect pe care ei îl indică este în primul an și, chiar și atunci, multiplicatorul cheltuielilor este doar 0,65).

Dovezi bazate pe modificarea cheltuielilor pentru armată

O abordare alternativă pentru identificarea șocurilor cheltuielilor guvernamentale a fost inițiată de Valerie Ramey  și Matthew Shapiro într-o lucrare din 1998. Ei au adoptat o abordare narativă și folosesc date istorice și povești contemporane din Business Week, pentru a identifica episoade de creștere a investițiilor în tehnologia militară de după cel de-al Doilea război mondial. După cum explică Ramey și Shapiro, “investițiile în tehnologia militară se realizează rapid și pe neașteptate, așa că sunt în mod firesc văzute ca șocuri. Ele sunt determinate de necesități precum politica externă. Pentru că sunt determinate de șocuri geopolitice, investițiile militare sunt cel mai probabil exogene în raport cu variabilele macroeconomice.”[20]

Cercetătorii care utilizează abordarea lui Ramey și Shapiro indică multiplicatori ai cheltuielilor moderați. Mai mult decât atât, ei descoperă tendința de scădere a cheltuielilor private pentru consum în urma unui șoc al cheltuielilor guvernamentale.[21] Într-o lucrare din 2008, Valerie Ramey menționează că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale în SUA după cel de-al doilea război mondial era între 0,6 și 0,8[22]. Folosind cea mai generoasă estimare, aceasta implică faptul că pentru fiecare dolar cheltuit prin stimulare fiscală, 0,20 dolari reprezentând cheltuieli private sunt extrași și creșterea totală a PIB-ului va fi mai mică decât noile cheltuieli guvernamentale. Cea mai puțin generoasă estimare, implică faptul că creșterea totală a PIB-ului reprezintă numai 60% din noile cheltuieli guvernamentale.

Abordarea narativă bazată pe investițiile în tehnologia militară nu este sub nicio formă o strategie de identificare perfectă, dar este din cel puțin două puncte de vedere mai credibilă decât abordarea AVS. În primul rând, șocurile asupra cheltuielilor guvernamentale devin integrate în realitatea istorică. Ele nu sunt simple fluctuații ale cheltuielilor care sunt identificate atunci când este estimată o AVS; ele corespund, mai degrabă, episoadelor istorice în care motivele decidenților politici pot fi explicate, deși în mod imperfect. În al doilea rând, susținători ai stimulării cheltuielilor au adesea o abordare de tipul „fii mare sau pleacă acasă”. Investițiile în tehnologia militară reprezintă creșteri masive ale cheltuielilor guvernamentale care sunt comparabile cu pachetele de stimulente fiscale.

Pe termen lung suntem cu toții îndatorați

Dovezile cu privire la valoarea multiplicatorului cheltuielilor guvernamentale sunt diverse, în cel mai bun caz, și am susținut mai sus că cele mai plauzibile dovezi indică un multiplicator al cheltuielilor mult mai mic decât unu. Între timp, gravitatea consecințelor pe termen lung ale legii ARRA par clare. Figura 5 arată creșterea masivă a datoriei guvernamentale federale deținute de public ca procent din PIB-ul SUA. În trimestrul 4 al anului 2007, acest procent era în jur de 0,36. Până în 2012, datoria federală era mai mare de 70% din PIB-ul SUA. Procentul datorie-PIB aproape s-a dublat în mai puțin de cinci ani; acesta a crescut cu mai mult de 160% începând din anul 1970. ARRA nu este cu siguranță singura cauză a exploziei datoriei. De exemplu, un alt contribuabil important este reprezentat de cheltuielile Medicare în creștere. Totuși, cele 800 de miliarde de dolari plus legea ARRA au agravat problema, așa cum o va face și oricare din cheltuielile de stimulare propuse.

Figura 5. Ponderea datoriei publice federale în PIB, 1970-2012

Sursa: Baza de date a Băncii Rezervelor Federale din St. Louis, utilizând datoria publică federală raportată la PIB nominal. Linia verticală corespunde trimestrului 4 al anului 2007, începutul Marii Crize conform datelor NBER privind ciclul de afaceri.

Oricare ar fi sursele ei, toată această datorie va genera obligaţii fiscale viitoare. În timp ce unii s-ar putea îndoi că americanii vor internaliza mereu constrângerile bugetare pe termen lung ale guvernului federal, este greu de crezut că asemenea datorii mari și apăsătoare nu vor reuși să reducă activitatea economică. Mai mult decât atât, există multă incertitudine cu privire la cum și când veniturile viitoare necesare vor fi colectate. Incertitudinea este blestemul activității economice puternice, orientate către viitor.

În mod uimitor, într-un studiu din anul 2003 ce utiliza date din 91 de țări, economiștii pro-stimulare Antonio Fatás și Ilian Mihov menționează că “guvernele care folosesc politica fiscală în mod agresiv induc instabilitate macroeconomică semnificativă.”[23] Chiar mai uimitor, privind înapoi la acel studiu din 2009 intitulat “De ce este posibil ca stimularea fiscală să funcționeze” ei afirmă că “modificări în politica fiscală, prezente și viitoare, vor crea instabilitate în mediul macroeconomic care poate conduce din nou la o lipsă de încredere, nesiguranță și pot afecta investițiile și creșterea economică...Dar viziunea noastră este aceea că beneficiile unei stimulări fiscale pe termen scurt bine executate sunt mai mari decât costurile ei pe termen lung.”[24] Optimismul lor referitor la mărimea multiplicatorului cheltuielilor guvernamentale pe termen scurt este nejustificat, date fiind dovezile existente, mai ales pentru că nimeni nu discută serios povara pe termen lung pe care legislația precum ARRA o pune asupra economiei.

Concluzie

De ce suntem cu toții keynesiști din nou? Stimularea cheltuielilor prin Legea Relansării și Reinvestirii Americane a fost un eșec vizibil. Economia nu s-a orientat către o direcție de creștere economică puternică. Șomajul a rămas cu încăpățânare în jurul valorii de 8%. Totuși, mulți erudiți, decidenți politici și oameni din mediul academic continuă să susțină creșteri suplimentare ale cheltuieilor guvernamentale. Pentru unii din ei, precum laureatul premiului Nobel Paul Krugman, singura problemă cu legea ARRA este aceea că peste 800 de miliarde de dolari nu sunt suficient de mulți. Soluția lor, prin urmare, este să susțină pachete de stimulente suplimentare și mai mari.

Dar dovezile care susțin eficiența stimulării cheltuielilor sunt slabe. Studiile care identifică multiplicatori ai cheltuielilor guvernamentale mai mari ca unu se bazează, de regulă, pe identificarea unor șocuri ale cheltuielilor guvernamentale pe baza presupunerii că cheltuielile guvernamentale nu reacționează la modificările curente în activitatea economică. Totuși, dacă acea presupunere este incorectă, atunci acei cercetători atribuie modificările independente ale PIB-ului eoluţiilor cheltuielilor guvernamentale. Date esențiale despre activitatea economică sunt la dispoziția decidenților politici într-un anumit trimestru. De asemenea, factori precum modificările situației economice a altor țări, pot influența cu ușurință atât activitatea economică națională cât și deciziile de politică fiscală. Din ambele motive, ipoteza fundamentală de la care pornesc aceste studii, este posibil să nu fie adevărată.

Am susținut mai sus că studiile care identifică șocurile cu modificări ale cheltuielilor guvernamentale asociate cu investiții în tehnologia militară a SUA sunt mai plauzibile. Aceste studii prezintă multiplicatori subunitari ai cheltuielilor guvernamentale. Ele susțin că cheltuieile pentru consumul privat scad ca urmare a unui șoc. Această observație este compatibilă cu ipoteza lui Robert Barro referitoare la echivalența ricardiană. Indivizii din cadrul economiei internalizează constrângerea bugetară intertemporală a guvernului. Reacționând la noi datorii fiscale viitoare și la rate ale dobânzii mai mari, indivizii anulează, cel puțin parțial, noile cheltuieli guvernamentale, prin reducerea cheltuielilor lor private.

În discuția de mai sus, m-am concentrat în întregime pe cheltuielile guvernamentale ca fiind opuse reducerilor de taxe. Aceasta deoarece atât ARRA cât și propunerile politice ale Administrației Obama care continuă, s-au bazat pe premisa că guvernul federal poate să cheltuiască pentru a scoate economia din starea generală de rău în care se află. De asemenea, aceleași studii bazate pe autoregresii vectoriale structurale care indică un multiplicator al cheltuielilor guvernamentale mai mare decât unu descoperă că multiplicatorul fiscal al SUA este subunitar.[25]

Totuși, o lucrare din 2010 a Christinei Romer și a lui David Romer indică un multiplicator fiscal de aproape 3.[26] Cei doi urmează o abordare narativă pentru a identifica șocurile fiscale, care este similară cu cea folosită de Ramey și Shapiro pentru identificarea șocurilor cheltuielilor. Cei doi Romer folosesc discursurile prezidențiale și rapoartele Congresului pentru a oferi dovezi ale modificărilor fiscale care nu au fost explicate de modificări ale condițiilor macroeconomice. (Întrucât Christina Romer este cunoscută ca fiind o creatoare și partizană entuziastă a legii ARRA, este interesant de observat faptul că interpretarea rezultatelor oferită de lucrare se referă numai la creșterile taxelor și la efectele lor restrictive; niciodată nu se referă la efectele de stimulare ale reducerilor de taxe). În măsura în care abordarea narativă este mai convingătoare decât metoda AVS-urilor, dovezile lui Romer și Romer sugerează că reducerile de taxe sunt relativ mai eficiente ca și stimul fiscal decât sunt creșterile cheltuielilor guvernamentale.

Pachete de stimulare precum ARRA vin cu etichete de preț uluitoare și chiar și susținătorii lor recunosc faptul că ele duc la poveri ale datoriei publice care sunt susceptibile de a reduce creșterea economică viitoare și a destabiliza economia. Date fiind dovezile reduse de beneficii semnificative pe termen scurt, este dificil să justifici pachetele de stimulare a cheltuielilor, în lumina costurilor mari și aproape sigure pe termen lung. În septembrie 2011, administrația Obama a propus încă un pachet de stimulente în valoare de 447 miliarde de dolari, sub denumirea de „Legea locurilor de muncă americane” (American Jobs Act). Cea mai mare parte a acestei legislații propuse a fost respinsă de Camera Reprezentanților.[27]  Totuși, stagnarea continuă a dezvoltării economice și a ocupării forței de muncă în SUA împreună cu realegerea președintelui Obama sugerează că noi stimulări ale cheltuielilor se întrevăd. Cu o datorie a guvernului federal care depășește deja70 % din PIB, ar trebui să insistăm ca decidenții noștri politici să evalueze critic astfel de propuneri și, în lipsa unor dovezi solide ale eficienței acestora, să lase deoparte carnetul de cecuri federal.

Andrew T. Young este profesor asociat de economie la Universitatea West Virginia și cercetător la College’s BB&T. Lucrările lui au fost publicate în: Public Choice, Journal of Money, Credit and Banking; Review of Economics and Statistics, Managerial and Decision Economics, Review of Economic Dynamics, șiReview of Austrian Economics.

Acest studiu a apărut în revista Policy Analysis, no. 721, editată de Cato Institute la data de 14.02.2013. 


[1] “The Economy. We are all Keynesians now”, Time, 31 decembrie 1965.

[2] Alan S. Blinder, The Case Against Discretionary Fiscal Policies, document de lucru al CEPS, nr. 100 (iunie 2004)

[3] Estimarea inițială a reducerilor totale de taxe și creșterilor cheltuielilor guvernamentale ale ARRA a fost de 787 miliarde de dolari. Oficiul pentru buget al Congresului a crescut, între timp, acea estimare:  http://www.cbo.gov/sites/default/files/cbofiles/attachments/02-22-ARRA.pdf. Într-o publica

Share:

Publicat de