Să salvăm spiritul liberalismului clasic

Share:

Anii ’50 au fost sumbri pentru adepții liberalismului clasic. Ideea unui guvern extins era una tolerată de spectrul politic al țărilor din Vest. În acele vremuri, colegul meu Warren Nutter obișnuia să spună deseori că obiectivul minim al liberalilor clasici este „să salvăm cărțile”. Trebuia, cel puțin, să păstrăm ideile liberale în formă tipărită. Friedrich von Hayek, marele susținător al pieței libere, a extins apoi zicala lui Nutter, transformând-o în „să salvăm ideile.” Ambele obiective au fost atinse. Astăzi, cărțile liberale, despre piața liberă, sunt în continuare citite, iar ideile pe care le avansează sunt înțelese de un public mai larg decât cel al anilor ’50. Astăzi, de exemplu, majoritatea intelectualilor din America știu că esența liberalismului clasic rezidă în înțelegerea faptului că promovarea individului face un bine mult mai mare decât orice alt proiect care se concentrează asupra colectivului. De asemenea, mulți înțeleg și că liberalismul clasic are o prea mică legătură cu „liberalismul” postbelic, avansat de stânga americană.

Însă, în ciuda acestui succes, noi, adevărații liberali, nu reușim să salvăm spiritul liberalismului clasic. Ideile și cărțile sunt necesare dar, singure, sunt insuficiente pentru a asigura viabilitatea filozofiei noastre. Problema constă în prezentarea idealului.

De exemplu, în timpul mandatului său ca președinte, George Bush se referea ironic la „chestia aia numită viziune” atunci când cineva încerca să juxtapună poziția sa cu cea a lui Ronald Reagan. „Orașul de pe colină” - imaginea puritană pe care Reagan o invoca pentru a atrage atenția asupra ideii americane - era străin orientării lui Bush, care nu a înțeles ce voia să spună Reagan și nu a reușit să-și dea seama de ce această imagine se afla în rezonanță cu atitudinea publicului.

Într-un fel, am putea spune că Ronald Reagan a văzut o parte a spiritului american pe care George Bush nu a cunoscut-o. Cea mai importantă diferență dintre cel a cărui privire asupra realității a fost rezultatul unei viziuni cuprinzătoare despre ceea ce „ar putea fi” și cel a cărui privire asupra realității s-a limitat, pragmatic, la percepțiile existente devine astfel evidentă.

Teza mea extinsă susține faptul că liberalismul clasic nu-și poate asigura suficientă acceptare publică atunci când susținătorii săi sunt limitați de acest al doilea grup al pragmaticilor de tipul „dar oare funcționează?”. Știința și interesul personal dau, într-adevăr, forță oricărui argument. Dar este nevoie și de o viziune, de un ideal. Oamenii au nevoie de ceva ce să-și dorească și pentru care să lupte. Dacă idealul liberal nu este acolo, atunci vidul creat va fi înlocuit de alte idealuri. Liberalii clasici n-au reușit să înțeleagă această dinamică.

Nu spun că noi, liberalii, nu avem un punct de plecare. Scrierile lui Adam Smith și ale colegilor săi au creat, de exemplu, o viziune cuprinzătoare și coerentă a ordinii interacțiunii umane. Ce poate fi mai convingător decât „simplul sistem al libertății naturale” avansat de Smith sau descrierea pe care acesta o oferă „mâinii invizibile”? Aceste argumente puternice, în favoarea libertății și a primatului individului, au în continuare aceeași rezonanță.

Tocmai pentru că a rămas mai degrabă potențial și nu efectiv realizabilă, viziunea clasică a libertății individuale satisface o dorință umană generalizată de a avea un ideal supraexistent. Liberalismul clasic împărtășește această calitate cu noul său rival, socialismul, care oferă și el o viziune cuprinzătoare ce transcende atât știința cât și interesul personal, clamate de unii drept trăsăturile sale caracteristice. Cu alte cuvinte, atât liberalismul clasic cât și socialismul au fiecare spiritul său, deși categoric și diametral opus unul față de celălalt. 

Așadar, problema este una a liderilor. Puțini socialiști contestă faptul că un principiu, un anumit ideal, reprezintă centrul întregii perspective socialiste, în timp ce mulți dintre cei care se pretind a fi adepți ai liberalismului clasic par reticenți în a recunoaște existența a ceea ce eu am numit „sufletul” viziunii lor. Ei par, deseori, preocupați doar de a găsi o acoperire „științifică” pentru poziția pe care o susțin, alături de unele referințe ocazionale la ideea interesului personal.

Liberalii clasici de astăzi par oarecum rușinați să admită recursul ideologic pe care se bazează liberalismul ca și weltanschauung. În timp ce această poziție ar putea oferi o anumită satisfacție indivizilor care se califică drept cunoscători, ea este teribil de dăunătoare atunci când vine vorba de câștigarea acceptării publice a liberalismului.

Aici, la fel ca și în alte cazuri, economiștii sunt afectați de prezența fenomenului: „fiecare om este propriul său economist”. Dovezile științifice, ca atare, nu pot fi persuasive; ele trebuie să fie completate de convingeri și idealuri. Fiecare om se consideră propriul său economist, însă, în egală măsură, fiecare om își păstrează și o dorință interioară de a deveni un membru al acestei comunități imaginate, al acestei utopii virtuale care întruchipează un set de principii abstracte ale ordinii.

Liberalii clasici trebuie să înțeleagă că munca lor este mai dificilă decât cea a omului de știință. Fizicianul sau biologul nu trebuie să fie preocupat de acceptarea publică a rezultatelor experimentelor sale. Publicul se confruntă în mod necesar cu realitatea naturală, iar a nega această realitate imediată te poate face să pari nebun. Nu vedem prea mulți oameni plimbându-se pe pereți sau mergând pe apă.

De asemenea, recunoaștem că putem utiliza dispozitivele tehnologice moderne fără a le înțelege spiritul sau fără a discerne principiul ce stă la baza funcționării lor. Eu, personal, nu am nevoie să cunosc modul în care un calculator îmi permite să așez cuvinte pe o pagină. Comparați această ipostază – acceptarea tăcută a modului în care funcționează calculatorul – cu cea a unui simplu membru al sistemului economic. Desigur, acest membru poate pur și simplu să răspundă oportunităților cu care se confruntă în calitate de cumpărător, vânzător sau întreprinzător, fără să se întrebe care sunt principiile unei astfel de ordini generatoare de oportunități. Totuși, la un alt nivel al conștiinței, participantul trebuie să recunoască faptul că această ordine derivă din alegerile oamenilor.

Doar printr-o înțelegere și apreciere a principiilor pe care se bazează ordinea pieței va putea un individ să se abțină de la acțiuni politice lipsite de sens. Cei care susțin legea salariului minim, controlul chiriilor, subvenționarea prețurilor sau inflația monetară pur și simplu nu înțeleg fie individul, fie piața. Pentru omul de știință, înțelegerea acestor principii ar trebui să conducă la susținerea unei poziții liberale. Însă economiștii, singuri, nu au autoritatea de a-și impune propriile opinii. Publicul larg trebuie să fie și el convins și cooptat.

Apariția colectivismului

Economia politică clasică, așa cum a fost ea învățată în primele decenii ale secolului a XIX-lea, în special în Anglia, a captat interesul maselor. Susținătorii liberalismului clasic erau capabili să prezinte o viziune atât de convingătoare, atât de sentimentală, încât și-au câștigat sprijinul necesar pentru implementarea unor reforme politice majore. Să ne gândim doar la abrogarea Legii Cerealelor din Anglia – cu siguranță un pas dificil. De ce, la urma urmei, a trebuit Anglia să renunțe la protejarea fermierilor săi? Doar prin prezentarea viziunii mai largi asupra comerțului liber în Anglia au putut oponenții acestei legi să prevaleze în fața legislatorilor.

Totuși, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spiritul mișcării liberale nu și-a mai urmat calea. În 1848, Karl Marx publică Manifestul Comunist, iar atracțiile puternice ale socialismului pun liberalismul pe un plan secundar. Începând de atunci, liberalii clasici s-au retras într-o postură defensivă, purtând o luptă continuă împotriva reformelor promulgate de visătorii adepți ai utilitarismului. Libertatea individuală nu mai constituia un punct central.

Colectiviștii pretindeau o anumită înțelepciune superioară; viața devenise o căutare colectivă a fericirii. Ajutați și încurajați de idealiștii politici de inspirație hegeliană, acești noi intelectuali au renunțat la noțiunea de realizare personală, înlocuind-o cu cea a psihicului colectiv. Idealul socialismului a avut atât de mult succes încât a condus la schimbări politice și instituționale majore – chiar și atunci când istoria le-a demonstrat ca fiind profund eronate. Ce altceva înafara puterii idealului socialist mai poate explica longevitatea acestuia în Rusia sau chiar în alte părți ale Europei de Vest?

Deci, ce diferențe analizăm noi aici? Diferența categorică dintre spiritul liberalismului clasic și cel al socialismului constă în faptul că unul idealizează individul, celălalt colectivul. Individul este, într-adevăr, în centrul viziunii liberale: el se străduiește să atingă scopuri care sunt reciproc realizabile de către toți membri societății. Tocmai pentru că aceste scopuri sunt parte a conștiinței celor care fac alegeri și acționează, rezultatele pe care le produc nu sunt nici măsurabile și nici semnificative, ca rezultate „sociale”. Totuși, majoritatea valorilor agregate pe care le utilizăm au fost concepute având în minte ideea de „social”: gândiți-vă la tabelele de distribuție pe care analiștii fiscali americani le folosesc pentru a descrie povara fiscală a națiunii, sau cifrele standard pentru rata șomajului pe care guvernele le emit periodic.

De îndată ce vom stabili un scop „social”, chiar și ca țintă, vom contrazice principiile liberalismului însuși. Cu toate acestea, liberalii clasici au cedat. Au creat mai multă confuzie, afirmând că ordinea idealizată și extinsă a pieței produce un „pachet” de bunuri valoroase mai mare decât orice alternativă socialistă.

A invoca regula eficienței, chiar și conceptual, înseamnă a pierde întregul joc. Aproape cu toții ne facem vinovați de aceasta din moment ce știm, desigur, că piața produce într-adevăr un pachet de bunuri relativ mare, oricum l-am măsura. Dar atenția acordată oricărei scală agregată de valori ascunde unicitatea ordinii liberale în realizarea obiectivului său, libertatea individuală.

Pentru a fi siguri, noi, liberalii clasici, putem menține o poziție de apărare foarte bună chiar și în jocul creat de socialiști. Însă, făcând asta, ajungem să ne concentrăm mai degrabă asupra jocului lor decât asupra jocului nostru, pe care ar trebui să învățăm să-l jucăm după propriile noaste reguli și în care ar trebui să-i implicăm și pe alții. Din fericire, câțiva liberali clasici moderni încep să redeseneze terenul de joc, introducând, la fel ca și în sport, clasamente comparative care pun accentul pe măsurarea libertății în sine.

Un puzzle neînsemnat

Domeniul științific al economiei, așa cum este acesta practicat și promulgat în secolul nostru, a adus partea sa de prejudiciu. În loc să permitem ca studiul economiei să ofere o adevărată aventură intelectuală, am transformat acest domeniu într-o știință complexă din punct de vedere matematic și empiric. Această tendință a fost doar parțial compensată în timpul Războiului Rece, atunci când lupta continuă împotriva comunismului a oferit motivație liberalilor precum Hayek sau alți colegi de-ai săi. Însă, de atunci, această disciplină s-a transformat în rezolvarea unui puzzle neînsemnat. Cum am putea reînvia știința economică, în special pentru cei care nu vor fi niciodată economiști de profesie?

Începutul răspunsului se află în „orașul de pe colină” a lui Ronald Reagan. Deși nu putea rezolva ecuații simultane de economie din teoria echilibrului general, iar educația sa economică se limita la cursurile de licență urmate în cadrul Eureka College, Reagan a crezut întotdeauna în viziunea unei ordini sociale ce „ar putea fi”. Această viziune a fost și este construită în jurul unei noțiuni centrale și simple: „am putea fi cu toții liberi”, și ne ajută să vedem faptul că „simplul sistem” a lui Adam Smith, chiar dacă doar vag înțeles, poate lumina spiritul, poate crea un suflet ce generează o anumită coerență și o disciplină filozofică unificatoare.

Ce-am mai putea ști despre natura spiritului liberalismului? Un element motivant în filozofia liberală este, desigur, dorința individului de a nu fi supus puterii coercitive a altora. Însă al doilea element al spiritului liberal este extrem de important: e vorba despre absența dorinței de a exercita o anumită putere asupra altora. În cazul unei ordini ideale a pieței, fiecare persoană are opțiunea de a ieși gratis de pe orice piață. Coerciția este eliminată, iar persoanele se află cu adevărat „într-o stare de libertate”.

Desigur, chiar și azi, piețele nu sunt în totalitate gratuite. Dar, ca și ideal, această ordine imaginată poate oferi o perspectivă interesantă și relevantă a unei lumi în care toți participanții sunt liberi să aleagă.

Există o mulțime de imagini pe care istoria ni le oferă. Mulți au discutat, de exemplu, despre spiritul frontierei americane. Și, totuși, de ce era frontiera atât de importantă, în special în primul secol al experienței americane? Era importantă deoarece simboliza libertatea. Interpretarea economică adecvată a frontierei se referă la garanția unei opțiuni de ieșire ce limitează, prin simpla sa prezență, exploatarea interpersonală. Astăzi, frontiera teritorială este închisă. Însă ordinea pieței acționează în exact același mod ca și frontiera; oferă fiecărui participant opțiuni de ieșire din orice relație.

Pentru a reînvia spiritul liberalismului trebuie să facem un pas înapoi. Micile „victorii” liberale asupra unor detalii legislative nu sunt suficiente. Nici măcar succesele electorale ale celor care, până la un anumit punct, au îmbrățișat principiile liberale nu sunt suficiente. Doar pentru că am reușit să interzicem controlul chiriilor în urbea noastră, sau să alegem pe cineva precum Ronald Reagan drept președinte, nu înseamnă că liberalismul clasic a schimbat atitudinea publicului. Liberalii clasici au cam „plecat la culcare”, literalmente vorbind, în timpul anilor 1980 și au continuat să doarmă chiar și după destrămarea socialismului. Drept rezultat, atitudinea publicului este modelată mai degrabă de statul protector sau de regimurile paternaliste, rent-seeking și mercantiliste decât de ideile liberale.

Crearea unei noi viziuni, a unui nou spirit pentru liberalism este, acum, sarcina noastră cea mai importantă. Nu vreau să sugerez faptul că atenția ar trebui să se limiteze doar la proiectarea pachetelor politice. Ceea ce vreau să spun este faptul că noi, cei care predăm liberalismul, trebuie să ne concentrăm mai degrabă asupra viziunii, a constituției libertății, decât asupra unui calcul pragmatic, utilitarist, care arată că liberalismul obține rezultate mai bune decât economiile politizate.

Cu alte cuvinte, liberalii nu ar trebui să se lase pe spate spunând „gata, am terminat de muncit”. Organizarea și falimentul intelectual al socialismului nu au eliminat relevanța unui discurs reînnoit și continuu pentru filozofia politică. Avem nevoie de un discurs care să conserve, să salveze și să recreeze ceea ce am putea numi spiritul liberalismului clasic. Fără o înțelegere publică a principiilor sale, ordinea extinsă a pieței nu va supraviețui.

 

James M. Buchanan a fost Profesor Emeritus de Economie în cadrul Centrului pentru Studiul Alegerii Publice – George Mason University și Senior Fellow al Cato Institute, fiind laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1986.

Varianta originală a acestui articol a fost publicată în Wall Street Journal pe data de 1 ianuarie 2000, fiind disponibilă și on-line pe site-ul Cato Institute.

 

Share:

Publicat de