Istoria creşterii şi dezvoltării economice începe, fără îndoială, cu gânditorul clasic Adam Smith. În opera intitulată „O cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor”, considerată a fi primul tratat vast de economie, Smith a urmărit identificarea acelor factori esenţiali în crearea avuţiei şi, deci, în asigurarea prosperităţii economice a naţiunilor. Cu privire la paternitatea problematicii creşterii economice, Mark Blaug (1992, p. 96) relevă: „Apare evident din titlul lucrării [...]că dezvoltarea naţiunilor este de fapt subiectul principal al cărţii. Este evident acest lucru, de asemenea, din distincţia dintre munca productivă şi neproductivă, din analiza sa considerată confuză dintre ceea ce numim ierarhia productivităţii ramurilor economice, din aprecierile sale asupra economisirii, din tratarea rolului capitalului, din abordarea ciudată a teoriei valorii [...] şi mai mult, din discuţia sa despre politicile economice şi sensul impactului lor asupra creşterii economice în trecut ca şi în decursul dezvoltării economice în diferite ţări din epoca sa”.

Tema centrală care guvernează asupra cărţii este funcţionarea mâinii invizibile, el scoţând în evidenţă că interesele particulare se armonizează cu cele sociale. În contextul relaţiilor concurenţiale pe piaţă, fiecare individ poate exercita o presiune neglijabilă asupra pieţei globale fiind foarte aproape de ceea ce numim în teorie price-taker. La Smith, sistemul descentralizat al preţurilor pare să fie mai dorit datorită efectelor sale dinamice de lărgire a scopului pieţei şi de extindere a avantajelor diviziunii muncii – pe scurt, pentru că este un motor puternic al promovării acumulării de capital şi al creşterii venitului naţional.

Teoria dezvoltării din perspectiva smithiană este însă posibilă numai într-un anumit cadru instituţional. Se cuvine să remarcăm acest aspect deoarece vom observa o reluare a acestei abordări şi a implicaţiilor diferitelor aranjamente instituţionale asupra dezvoltării economice atât la Paul Romer, cât mai ales la Douglas North şi alţi instituţionalişti. Cu privire la acest aspect, economistul clasic a identificat dreptul de proprietate privată şi economia de piaţă liberă ca fiind factorii care asigură cele mai bune rezultate la nivel individual dar şi social. Însă, menţiona el, acestea vor conduce la armonie şi prosperitate doar dacă sunt înconjurate de alte instituţii şi legi favorabile[1].

Absenţa unor criterii cantitative clare privind măsurarea performanţelor creşterii economice a fost totuşi benefică deoarece a permis clasicilor nuanţări interesante. Una dintre acestea este şi aceea de ordine naturală, de armonie. Poate fi un stat armonios dezvoltat din perspectiva ramurilor economice şi performant din punct de vedere al creşterii economice? Conform lui A. Smith răspunsul este afirmativ, din moment ce acesta consideră că există o ordine naturală în distribuţia capitalului pe sectoarele economiei şi că această ordine naturală a alocării capitalului reprezintă o cale pentru creşterea rapidă a avuţiei. De altfel, problema corelării sectoarelor economiei unei ţări fusese deja abodată de Francois Quesnay, în al său Tablou economic şi avea să fie analizată mai târziu de Karl Marx (1967) din perspectiva creşterii economice. Această nuanţare are o relevanţă aparte deoarece sugerează că nu volumul investiţiilor este important în asigurarea performaţelor de creştere economică, ci structura armonioasă a acestor investiţii.

Tot în opera smithiană regăsim un important factor de creştere economică, deasemenea reluat ulterior în teoria creşterii economice, şi anume progresul tehnic. Este lesne de înţeles acest aspect din faptul că economistul scoţian considera creşterea venitului ca fiind dependentă de diviziunea muncii şi mai ales de inventarea tuturor acelor maşini care uşurează şi reduc munca. Oferă în acest sens exemple concrete de inovaţii precum suveica zburătoare a lui Kay, tractorul electric al lui Compton, maşina de apă a lui Arkwright, reuşite antreprenoriale care au revoluţionat industriile din secolul al XVIII-lea.

Deşi va mai trece mult timp până la apariţia teoriei moderne a creşterii, este interesant de observat dorinţa clasicilor de a pune în discuţie problematica acumulării de avuţiesau, în termeni contemporani, a creşterii economice. Aceasta este o primă nuanţare conceptuală ce va facilita ulterior dezvoltarea teoriei moderne, în primul rând prin faptul că ridică problema măsurării procesului creşterii economice.

Conform titlului lucrării de referinţă a lui A. Smith, performaţele creşterii economice pot fi apreciate prin avuţia naţiunilor. Dar, bogăţia ca expresie a performanţei economice a regatelor a fost abordată şi de mercantilişti. Principalele trăsături ale gândirii mercantiliste sunt bine cunoscute: pe de o parte, creşterea stocurilor de lingouri de aur şi alte comori prin operaţiunile de comerţ exterior, iar pe de altă parte, creşterea populaţiei. Astfel, se urmărea reglarea comerţului exterior încât să fie realizată o canalizare spre interior a aurului şi argintului prin diferite măsuri de politică economică precum atragerea de materii prime ieftine (în special din teritoriile colonizate), practicarea unor taxe vamale protecţioniste pentru bunurile industriale din import, încurajarea exportului de produse industriale cu valoare adăugată mare etc. În ceea ce priveşte creşterea populaţiei, aceasta era privită de mercantilişti ca premisă esenţială în asigurarea forţei militare a regaturilor. Într-adevăr, din perspectivă istorică, se poate constata că popoarele care au înregistrat sporuri semnificative ale populaţiei s-au impus cu timpul pe scena istoriei.

Totuşi, în mod eronat, mercantiliştii considerau că bogăţia unei ţări constă în bani. Aşadar, dacă o ţară va dori ca avuţia ei să crească, trebuie – la fel ca în cazul unui individ – să cheltuiască mai puţin decât venitul încasat. Prin urmare, aceştia au identificat banii cu capitalul, iar balanţa comercială favorabilă cu un surplus al venitului naţional (peste nivelul consumului).

Adam Smith a fost un critic vehement al ideilor de mai sus, apreciind că „mercantilismul nu este decât un păienjeniş de observaţii vârâte pe gât unui parlamentar venal de către comercianţii şi industriaşii noştri” (Blaug, 1992, p. 44). Optica smithiană cu privire la creşterea avuţiei unei ţări este radical diferită de cea a precursorilor săi. Dar lăsând la o parte toate criticile venite din partea economiştilor clasici împotriva ideii mercantiliste – şi care sunt pe deplin îndreptăţite – cum că surplusul de export ar fi indicatorul bunăstării economice, trebuie remarcat însă că aceştia nu au aplicat, în scrierile lor, acelaşi tratament ostil şi în ceea ce priveşte populaţia. Ba mai mult, au reţinut populaţia ca fiind un factor esenţial în asigurarea bunăstării.

Din această perspectivă economiştii clasici aduc un progres major la dezvoltarea conceptului de creştere economică, chiar dacă ajung într-un impas (precum Malthus) întrucât ei, în final, regăsesc sporul populaţiei ca fiind un factor de frânare a creşterii economice şi nicidecum un fundament al forţei unei naţiuni. Este de notat faptul că gânditorii clasici (Malthus, John Stuart Mill) sunt creditaţi ca fiind fondatorii conceptului de staţionaritate în creşterea economică, sau de creştere zero, concept larg utilizat în anii 70 ai secolului trecut[2].

Impasul lui Thomas Malthus, care considera că ritmul de creştere economică este devansat de ritmul de creştere a populaţiei este important şi din perspectiva unei alte delimitări conceptuale importante în privinţa creşterii economice şi anume aceea dintre populaţiei şi forţa de muncă. Delimitarea respectivă va fi continuată ulterior cu aceea dintre factorul muncă şi capital uman, cu consecinţe evidente în dezvoltarea teoriei creşterii economice.

La rândul său, David Ricardo şi-a adus propriile contribuţii cu privire la problematica creării de avuţie. Cea mai importantă delimitare conceptuală ţine de randamentele de scară. Astfel, pornind de la legea populaţiei enunţată de Malthus, David Ricardo a observat că o creştere a populaţiei necesită atragerea în circuitul agricol a unor terenuri din ce în ce mai puţin fertile, ceea ce va determina creşterea preţurilor alimentelor de bază. O asemenea evoluţie are menirea de a favoriza proprietarii funciari neproductivi, în detrimentul claselor productive (muncitori şi capitalişti).

Rezultă de aici o problemă de blocaj privind procesul de creştere economică din perspectiva stimulentelor pentru participarea la activitatea economică, din moment ce clasele productive sunt destimulate în a mai aloca resurse către activitatea economică. Dar, şi mai importantă decât problema blocajelor este problema randamentelor descrescătoare (ale acelor pămâturi atrase în activitatea economică). Dacă pentru primul aspect, Ricardo găsise o soluţie de politică economică pentru scăderea preţului alimentelor de bază (şi anume importul de cereale), a doua problemă (a randamentelor) va fi foarte importantă în delimitarea pe care o trasează Noua Teorie a Creşterii atât faţă de abordarea clasică, cât şi faţă de cea neoclasică.

Literatura economică modernă a oferit în ultimele decenii trei explicaţii, de natură diferită, pentru diferenţele privind nivelul venitului naţional şi ratele diferite de creştere între ţări. Cea mai cunoscută explicaţie pleacă de la ipotezele şi funcţia de producţie din modelul lui Solow. O a doua explicaţie, promovată de J. Sachs, analizează implicaţiile zonelor geografice şi locaţiilor asupra creşterii economice. Cea de-a treia abordare vede diferenţele în venit şi rata de creştere ca fiind determinate de instituţii.[3]

Perspectiva neoclasică analizează outputul ca o variabilă dependentă de capital şi muncă înzestrată cu cunoştinţe. În aceste condiţii, producţia creşte ca urmare a creşterii cantităţii de inputuri şi a îmbunătăţirilor tehnologice care fac posibilă sporirea outputului chiar şi în condiţiile utilizării aceleiaşi cantităţi de resurse economice. Se pune accentul aşadar pe necesitatea sporirii stocului de capital uman şi fizic, precum şi asupra activităţii de cercetare-dezvoltare ca sursă definitorie a progresului tehnologic. Această explicaţie sugerează că ratele mai mari de creştere sunt generate de creşterea inputurilor în cadrul funcţiei de producţie precum şi de descoperirea unor modalităţi mai eficiente de angajare a acestor inputuri în activitatea economică.

A doua explicaţie a gradului de prosperitate are ca fundament factorii geografici. În ultimii ani, Jeffrey Sachs a dezvoltat ideea ca geografia şi localizarea sunt determinante majore ale diferenţelor dintre ţări cu privire la rata de creştere sau nivelul venitului. El a subliniat importanţa a trei mari factori: clima tropicală, accesul la un port oceanic şi distanţa ţării respective faţă de centrele comerciale importante ale lumii (precum Rotherdam, New York sau Tokyo). În conformitate cu punctul său de vedere, clima tropicală este un factor prohibitiv în procesul creşterii din cauza pericolului reprezentat de diferite maladii dar şi al efectului negativ al atmosferei calde şi umede asupra productivităţii muncii. Lipsa accesului la un port oceanic înseamnă costuri de tranzacţie mai mari şi o dezvoltare insuficientă a comerţului cu o parte imprtantă a economiilor lumii. O localizare la distanţă faţă de principalele pieţe internaţionale se constituie în constrângeri suplimentare în calea comerţului. În consecinţă, se vor reduce câştigurile din diviziunea muncii, specializare şi economiile de scară. Mai mult decât atât, fiecare dintre aceşti factori tind să reducă atractivitatea unei ţări ca posibilă locaţie de producţie pentru investitorii străini.

Explicaţia instituţională a creşterii are la bază că atât disponibilitatea cât şi productivitatea resurselor vor fi influenţate semnificativ de mediul instituţional şi politic. Stimulentele cu care se confruntă actorii economici sunt derivate în mare parte de instituţiile existente, instituţii care în opinia lui D. North pot fi eficiente sau ineficiente. O structură instituţională care garantează libertatea economică îşi demonstrează capacitatea de a furniza premise indispensabile procesului de creştere economică din câteva motive fundamentale: promovează remunerarea eforturilor productive prin intermediul unei fiscalităţi reduse, al unui sistem judiciar independent ce protejează proprietatea privată; deasemenea, stimulează manifestările antreprenoriale în condiţiile în care întreprinderile publice şi reglementările au un rol mai redus; facilitează predictibilitatea construcţiei viitoare a pieţei, precum şi luarea deciziilor de afaceri prin intermediul stabilităţii preţurilor; promovează extinderea comerţului internaţional şi a migraţiei capitalurilor.

Cele trei abordări alternative ale diferenţelor dintre ţări sub aspectul nivelului venitului sau ratei de creştere economică nu se exclud în mod necesar. Trebuie privite mai degrabă ca având capacitatea de a se consolida reciproc. De exemplu, dacă factorii instituţionali şi cei geografici influenţează formarea de capital şi productivitatea tuturor factorilor de producţie, atunci vor avea cu siguranţă implicaţii pozitive asupra venitului naţional.

Mai recent, pornind de la scrierile neo-instituţionaliştilor, există autori care subliniază importanţa factorilor culturali asupra performanţei economice. De pildă, Fudulu (2007:77) consideră că nivelul performanţei economice ales de o colectivitate este semnalat de nivelul avuţiei ales de individul reprezentativ al acelei colectivităţi. Astfel, un nivel mare al avuţiei este compatibil cu o dinamică mai accentuată a performanţei economice. Dar, din moment ce preferinţele culturale pentru avuţie, respectiv putere, diferă de la o societate la alta, putem trage concluzia că nu toate colectivităţile sunt orientate către acumularea de avuţie materială. De aici derivă o concluzie de o importanţă aparte: reţeta dezvoltării economice prescrisă de ştiinţa economică ortodoxă nu poate asigura rezultate similare în spaţii culturale diferite. Mai mult, schimbarea aranjamentului instituţional într-o societate trebuie să pornească, înainte de toate, de la preferinţele culturale predominante.

Creşterea impresionantă de productivitate ce a rezultat din descoperirile tehnologice ale ultimului secol şi jumătate este efectul direct al unor schimbări importante în aranjamentul instituţional şi în structura organizaţională a mediului de afaceri. Această perspectivă este centrată pe latura ofertei (supply-side). De asemenea, tensiunile permanente generate de transformările sociale au determinat prin intermediul politicului nevoia de schimbare a aranjamentului instituţional în vederea atenuării acestora. Acest ultim argument de schimbare poate fi atribuit laturii cererii (demand side). North (1993:1) subliniază că schimbările institutionale venite atât pe latura ofertei cât şi pe cea a cererii au fost şi continuă să rămână fatori de influenţă decisivă în ecuaţia productivităţii şi progresului. Analiza relaţiei de cauzalitate dintre schimbarea instituţională şi dezvoltare economică, trebuie să înceapă cu identificarea elementelor definitorii şi naturii schimbării aranjamentului instituţional. Altfel spus, vom supune atenţiei sursele, agenţii, procesul şi traiectoria schimbării aranjamentului instituţional.

Sursele schimbării se reflectă în oportunităţile de piaţă sesizate de întreprinzătorul privat. Acestea derivă fie din evoluţii externe (tehnologice sau politice), fie din dobândirea unor noi abilităţi şi competenţe care permit manifestări antreprenoriale. Spre exemplu, modificările intervenite în structura preţurilor relative sunt considerate surse externe de schimbare, în timp ce gusturile, ideile novative se constituie în surse interne. În concluzie, există o mixtură de surse interne şi externe care stimulează acţiunea umană în direcţia schimbării instituţionale.

D. North (1993:2) apreciază că schimbările instituţionale rezultate din acţiuni deliberate sunt rezultatul analizei cost-beneficiu pe care se bazează comportamentul întreprinzătorilor. Aceştia evaluează beneficiile rezultate din schimbarea cadrului instituţional existent, comparându-le cu costurile (şi beneficiile) aferente noului context instituţional. Este evident că în categoria de costuri includem şi costurile de tranzacţie ce emană din acest proces. În cele din urmă, sursele schimbărilor instituţionale ce au loc într-o societate sunt – în conformitate cu principiul individualismului metodologic – percepţiile întreprinzătorilor.

Agentul schimbării este întreprinzătorul, cel care are percepţii subiective asupra structurii prezente a pieţei şi societăţii în care trăieşte, care acţionează în baza anumitor anticipări şi construcţii mentale referitoare la ordinea viitoare pieţei.

Procesul schimbării este dificil şi complex. Motivul este că structura socială, interdependenţele şi complementarităţile, reţeaua de externalităţi care reiese din matricea instituţională existentă (reguli formale, informale etc) în mod firesc vor înclina balanţa în favoarea menţinerii actualului aranjament. Acesta este şi motivul pentru care suntem de părere că schimbarea regulilor formale din societate, fără a strica ordinea socială existentă, intervin în urma unor negocieri între părţile implicate; spre deosebire de acestea, orizontul temporal de schimbare a regulilor informale (a constrângerilor informale) este mai mare, fiind necesară slăbirea graduală a convenţiilor sociale sau normelor deja acceptate.

Traiectoria schimbării instituţionale este influenţată puternic de ceea ce Paul David numea path-dependence (dependenţa de trecut). Organizaţiile economice şi politice care au luat naştere şi s-au dezvoltat într-un anumit cadru instituţional sunt adesea orientate către menţinerea acestuia. Slăbirea şi reorientarea mediului instituţional este adesea rezultatul unor surse externe de schimbare care au condus la slăbirea puterii relative de care beneficiază organizaţiile actuale sau la apariţia unor organizaţii cu interese divergente.

Evoluţiile înregistrate în ultimul deceniu al secolului XX în Europa Centrală şi de Est au captat inevitabil interesul oamenilor de ştiinţă, al economiştilor în special, de a analiza schimbarea instituţională. Astfel, căderea Zidului Berlinului a generat necesitatea creionării unei teorii a tranziţiei de la plan la piaţă. De altfel, procesul de aderare la Uniunea Europeană a reprezentat, la rândul său, o sursă externă de schimbare instituţională care şi-a pus amprenta asupra traiectoriei economiilor post-comuniste.

În ciuda simplităţii principiilor pe care se întemeiază economia de piaţă, în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est au existat puternice divergenţe cu privire latehnologia optimă a programului de transformare instituţională şi de reformă economică. Altfel spus, starea conflictuală generată de discrepanţele dintre noile reguli şi cele „împământenite” a avut intensităţi diferite la nivelul sistemelor economice post-comuniste. Aşa se explică şi adoptarea unor căi diferite de reformă instituţională în direcţia economiei de piaţă: terapie de şoc vs. terapie graduală.

„Moştenirea” regimului comunist nu a constat numai într-o structură a activităţii productive incompatibilă în mare parte cu cea a preferinţelor consumatorilor şi pieţei libere, ci şi într-o vastă reţea de comportamente şi reguli formale şi informale care s-au perpetuat şi au dominant perioada de tranziţie. Acele ţări ale căror instituţii formale şi informale erau relativ coerente şi favorabile economiei de piaţă (a se vedea cazul Cehiei, Poloniei sau Ungariei) au beneficiat de o rezistenţă socială mai slabă în faţa procesului de ajustare structurală a economiei. Spre deosebire de acestea, ţări precum Bulgaria sau România au înregistrat costuri ridicate de transformare structurală atât din cauza neîncrederii şi a unui grad redus de conformism la nivelul populaţiei faţă de acţiunile guvernului, cât mai ales din cauza faptului că înşişi cei ajunşi la putere nu erau dornici să grăbească crearea ordinii capitaliste.

Însuşirea relativ rapidă a lecţiei de bază a democraţiei face ca selectarea unei căi particulare de reformă să fie, pentru cârmuitorii statului, o problemă de antreprenoriat politic, nu una ştiinţifică. De altfel, teoria alegerii publice şi experienţa guvernământului democratic demonstrează că politicile guvernelor sunt virusate de oportunism şi de dorinţa de păstrare a puterii politice; ele poartă, în general, pecetea grupurilor de interese speciale care politizează reforma în vederea dobândirii unor poziţii privilegiate în societate (Marinescu, coord., 2007:355). În condiţiile unei autorităţi discreţionare ce naşte legi în discordanţă cu normele informale (mai ales cele etice), legitimitatea organismului statal scade, iar nerespectarea acestora de către membrii societăţii devine treptat un comportament generalizat.

Experienţele tranziţiei la economia de piaţă permit înţelegerea faptului că instituţiile sunt determinante în funcţionarea societăţii, schimbarea instituţională este în mare măsură dependentă de aranjamentele instituţionale trecute şi, mai important, este mult mai puţin radicală şi rapidă decât apare la prima vedere. O altă concluzie importantă este aceea că trebuie să existe o corelaţie funcţională între scop şi mijloacele de realizare a schimbării instituţionale. Altfel spus, definirea unor deziderate precum economie de piaţă, dezvoltare economică sunt direcţii (scopuri) necesare dar nu şi suficiente pentru a genera prosperitate economică.

Analiza istorică a evoluţiei instituţionale, în special în cazul instituţiilor de natură ideologică şi culturală, arată că valorile culturale tradiţionale devin uneori adevărate obstacole în calea schimbării. Noile atitudini sociale nu se constituie întotdeauna în reguli de conduită, atunci când nu se realizează masa critică a celor dispuşi să accepte şi să utilizeze respectivele atitudini în acţiunile lor. Din acest motiv, schimbarea instituţiilor are un anumit caracter inerţial şi o dependenţă de trecut - de valorile culturale anterioare. (Marinescu, 2004, p. 196)

Conceptul de path-dependence se referă la proprietatea proceselor întâmplătoare, non-reversibile, dinamice, care includ o vastă mulţime de procese care pot fi descrise ca „evolutive”. Setul de idei izvorâte din teoria dependenţei de trecut trebuie să ocupe în viitor un loc aparte în ştiinţa economică.[4] Esenţa economiei evolutive este schimbarea cunoştinţelor şi implică tranziţia între (mega)idei. Fenomenele actuale, fiind manifestări ale ideilor, sunt văzute ca purtătoare al cunoştinţelor.

Cultura este cea care asigură cheia dependenţei de trecut - un termen folosit pentru a descrie influenţa puternică a trecutului asupra prezentului şi asupra viitorului. Stimulentele încoporate în sistemul credinţelor sunt regăsite în instituţii care determină performanţa economică de-a lungul timpului. Dezvoltarea economică a Europei de Vest este o poveste a evoluţiei graduale a sistemului convingerilor în contextul competiţiei dintre agenţii politici/economici generatori de instituţii economice şi structuri politice care susţin creşterea economică modernă.

Analiza instituţională explică dependenţa de trecut ca fiind o remercabilă regularitate e istoriei. De ce tind economiile să menţină perioada de creştere sau stagnare? Economiile se confruntă cu dificultăţi uneori insurmontabile la o schimbare radicală, această fiind o funcţie a naturii sferei politice şi a sistemului de valori şi credinţe ale organizaţiilor. Interacţiunea dintre instituţii, tehnologie şi demografie în procesul schimbării economice este complexă.

Pentru a înţelege succesul şi declinul sistemului economic bazat pe centralism etatist trebuie să luăm în considerare următoarele efecte ale implicării instituţiilor în problemele contemporane de dezvoltare:

- amestecul de reguli formale, informale şi aranjament instituţional ghidează performanţele economice. În timp ce legile pot fi schimbate „peste noapte”, regulile informale se schimbă gradual;

- forma de guvernare poate influenţa dezvoltarea economică deoarece ea defineşte regulile în procesul de alocare a resurselor economice. Astfel, o parte esenţială în acest proces este conturarea şi perpetuarea politicilor susţin drepturile de proprietate eficiente; 

- cheia creşterii durabile este eficienţa adaptivă (dorinţa societăţii de a asimila noi cunoştinţe, de a învăţa continuu) mai degrabă decât eficienţa alocativă (securitatea drepturilor de proprietate şi a contractelor). Sistemele politice/economice de succes au dezvoltat treptat structuri instituţionale flexibile care pot supravieţui şocurilor şi schimbării. Dar, aceste sisteme au fost produse în timp. Aşadar, nu se poate reuşi prin forţe exogene să fie generată eficienţa adaptivă într-un termen relativ scurt.