1.

Am văzut unele efecte ale eforturilor guvernului de a fixa preţurile bunurilor de consum deasupra nivelurilor pe care le-ar fi stabilit piaţa liberă. Să vedem acum unele rezultate ale încercărilor guvernului de a menţine preţul bunurilor de consum sub nivelul stabilit de piaţă.

Această încercare este făcută, în zilele noastre, în timp de război, de aproape toate guvernele. Nu vom examina aici cât este de înţeleaptă fixarea preţurilor în timp de război. Economia în ansamblu, în condiţii de război, este dominată în mod necesar de către stat, iar complicaţiile care trebuie luate în considerare ne-ar face să intrăm în prea multe detalii, scăpând din vedere problema principală dezbătută în această carte.* Dar chiar dacă fixarea preţurilor în timp de război este sau nu o măsură înţeleaptă, ea este perpetuată în aproape toate ţările perioade lungi de timp după terminarea războiului, deci după ce cauza care a declanşat-o a dispărut.

Factorul care exercită presiuni pentru stabilirea unor preţuri fixe este inflaţia apărută în vremuri de război. Astăzi, când practic toate ţările practică o politică inflaţionistă, deşi în marea majoritate a acestora este pace, există un control al preţurilor indirect, chiar dacă acesta nu este impus.

Deşi fixarea preţurilor este întotdeauna dăunătoare din punct de vedere economic, chiar distructivă uneori, ea prezintă avantaje politice din punctul de vedere al oficialităţilor. Acestea dau vina pentru existenţa unor preţuri mai mari pe rapacitatea oamenilor de afaceri şi nu pe politicile monetare inflaţioniste promovate chiar de ele.

Să vedem mai întâi ce se întâmplă atunci când guvernul încearcă să menţină preţul unui bun de consum sau al unui grup de bunuri de consum sub nivelul care s-ar stabili pe piaţă.

Atunci când guvernul încearcă să fixeze preţuri maximale doar pentru câteva articole, alege, de obicei, anumite necesităţi de bază, în ideea că este esenţial ca şi cei săraci să le poată obţine la un cost „rezonabil”. Să presupunem că articolele alese în acest scop sunt pâinea, laptele şi carnea.

Dezbaterea pentru susţinerea preţului scăzut al acestor bunuri va fi abordată cam în felul acesta: dacă lăsăm (să zicem) carnea la bunul plac al pieţei libere, preţul acesteia va creşte prin mecanismul de licitare concurenţială astfel încât numai bogaţii o vor putea avea. Oamenii nu vor obţine carne în concordanţă cu nevoile lor, ci proporţional cu puterea lor de cumpărare. Dacă menţinem preţul scăzut, oricine va putea să obţină o cantitate rezonabilă.

Primul lucru care trebuie semnalat în legătură cu acest argument este că, dacă el este valabil, atunci politica adoptată este lipsită de consecvenţă. Pentru că, dacă distribuţia cărnii, la o valoare pe piaţă de 2,25 $ uncia, este determinată mai degrabă de puterea de cumpărare decât de nevoi, tot la fel s-ar întâmpla – deşi poate într-o măsură mai mică – la un „plafon” legal de 1,50 $ uncia. Argumentul putere-de-cumpărare-mai-degrabă-decât-nevoie este valabil de fapt atâta timp cât pentru carne plătim ceva. Aplicabilitatea sa ar înceta numai în situaţia în care carnea ar fi distribuită gratuit.

Dar de obicei schemele pentru fixarea de preţuri maximale încep cu eforturi dirijate spre „împiedicarea creşterii costului vieţii”. Şi astfel, promotorii lor presupun implicit că preţul pieţei în momentul începerii controlului este „normal”. Preţul de început sau cel anterior este considerat „rezonabil”, iar orice preţ mai mare este „nerezonabil”, indiferent de schimbările intervenite în producţie sau în cerere, în perioada scursă de la prima fixare a preţului.

2.

În dezbaterea acestei chestiuni, nu are sens să presupunem existenţa unui control al preţurilor care le-ar fixa exact la nivelul la care le-ar aduce şi piaţa. Ar fi ca şi când nu ar exista control al preţurilor. Trebuie să presupunem că puterea de cumpărare este mai mare decât oferta de bunuri şi că preţurile sunt menţinute la un nivel scăzut de guvern, sub nivelul la care le-ar fixa piaţa.

Însă nu putem ţine preţul unui bun de consum sub nivelul său de piaţă fără ca între timp să nu apară două consecinţe. Prima este creşterea cererii pentru acel bun. Pentru că bunul este mai ieftin, oamenii sunt tentaţi şi îşi pot permite să îl cumpere în cantităţi mai mari. A doua consecinţă este reducerea ofertei pentru acel bun. Pentru că oamenii cumpără mai mult, cantitatea existentă pe piaţă din bunul respectiv se diminuează, vânzându-se mai repede. Dar, pe lângă acestea, este descurajată producerea bunului respectiv. Marjele de profit se diminuează sau dispar. Producătorii marginali sunt scoşi din circuitul economic. Chiar şi cei mai eficienţi producători ar putea, la un moment dat, să funcţioneze în pierdere. Aşa s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când abatoarelor li s-a cerut de către Biroul de Administrare a Preţurilor să sacrifice animale şi să prelucreze carne pentru un preţ sub costul de achiziţionare a animalelor, plus costul forţei de muncă pentru sacrificare şi prelucrare.

Dacă n-am întreprinde nicio altă acţiune, consecinţa fixării unui preţ maximal pentru un anumit bun de consum ar fi apariţia penuriei. Dar acest lucru este exact opusul a ceea ce intenţionase iniţial guvernul, pentru că tocmai pentru bunurile alese cărora li s-a fixat un preţ maximal se urmăreşte obţinerea unei oferte ridicate. Limitând profiturile şi salariile producătorilor acestor bunuri, fără să limiteze însă şi profiturile şi salariile producătorilor de articole de lux, guvernul îi descurajează pe producătorii bunurilor de strictă necesitate ale căror preţuri sunt controlate, stimulând în acelaşi timp producţia de bunuri mai puţin esenţiale.

În timp, politicienii îşi dau seama de unele din consecinţele reglementărilor lor şi adoptă alte mecanisme de control pentru a le diminua. Printre acestea se numără raţionalizarea, controlul costurilor, subvenţionarea şi fixarea preţurilor tuturor bunurilor. Să le studiem acum pe fiecare din acestea în parte.

Când devine evident că există o lipsă a unui bun de consum ca rezultat al unui preţ fixat sunt nivelul pieţei, consumatorii bogaţi sunt acuzaţi de a fi luat „mai mult decât partea care li se cuvenea în mod corect”; sau, dacă este vorba de o materie primă, fiecare firmă este acuzată că o stochează. Atunci guvernul adoptă o serie de reguli care stabilesc cine are prioritate în cumpărarea acelui bun, sau cui şi în ce cantităţi îi va fi alocat sau cum va fi raţionalizat. Dacă se adoptă un sistem de raţionalizare, atunci înseamnă că fiecare consumator poate dispune doar de o anumită cantitate considerată maximă, indiferent dacă acesta este dispus să plătească în plus pentru o cantitate mai mare.

Pe scurt, dacă se adoptă un sistem de raţionalizare, înseamnă că guvernul adoptă un sistem de preţuri duble, sau un sistem monetar dual, în care fiecare consumator trebuie să aibă un număr de cupoane sau „puncte” asociat cu o sumă dată de bani. Cu alte cuvinte, guvernul încearcă să rezolve parţial, prin raţionalizare, o problemă pe care piaţa ar fi rezolvat-o prin intermediul preţurilor. Spun parţial pentru că raţionalizarea mai degrabă limitează cererea, fără a stimula şi oferta, aşa cum ar fi făcut-o un preţ mai mare.

Guvernul ar putea încerca să asigure oferta, extinzându-şi controlul asupra costurilor de producţie ale unui bun. Pentru a menţine scăzut preţul cu amănuntul al cărnii, de exemplu, ar trebui să stabilească preţul en-gros al cărnii, preţul cărnii la abatoare, preţul animalelor vii, preţul nutreţului, salariile lucrătorilor din zootehnie. Pentru a menţine scăzut preţul laptelui, guvernul ar putea încerca să stabilească salariile şoferilor camioanelor cu care se transportă laptele, preţul containerelor, preţul laptelui la fermă, preţul nutreţurilor. Pentru a stabili preţul pâinii, guvernul ar trebui să stabilească salariile brutarilor, preţul făinii, profiturile morarilor, preţul grâului ş.a.m.d.

Dar pe măsură ce guvernul îşi extinde aria de stabilire a preţurilor, extinde în acelaşi timp şi consecinţele care i-au impus, iniţial, un astfel de comportament. Presupunând că are curajul să stabilească aceste costuri şi că este capabil să le impună, va crea insuficienţă pentru diferiţi factori – forţă de muncă, nutreţuri, grâu şi toate celelalte – care intră în producţia bunurilor de consum finale. Astfel, guvernul trebuie să-şi extindă din ce în ce mai mult aria de control, consecinţa ultimă fiind fixarea preţurilor în întreaga economie.

Guvernul ar putea încerca rezolvarea acestei probleme prin acordarea de subvenţii. El recunoaşte, de exemplu, că atunci când menţine preţul laptelui sau al untului sub nivelul pieţei sau sub nivelul relativ la care fixează alte preţuri, ar putea apărea o penurie datorită salariilor mai mici sau marjelor de profit mai mici pentru producţia de lapte sau de unt în comparaţie cu celelalte bunuri de consum.

În consecinţă, guvernul încearcă să compenseze această situaţie subvenţionându-i pe producătorii de lapte şi unt. Trecând peste dificultăţile de ordin administrativ implicate şi presupunând că subvenţiile sunt suficient de mari pentru asigurarea unei producţii suficiente de lapte şi unt, este clar că, prin subvenţionarea producătorului, cei care sunt, în realitate, subvenţionaţi sunt consumatorii. Aceasta pentru că producătorii obţin pe laptele sau untul produs de ei nici mai mult nici mai puţin decât ar fi obţinut dacă preţurile produselor lor ar fi fost lăsate să se fixeze pe piaţă; consumatorii îşi procură însă laptele şi untul la un preţ mult sub preţul pieţei libere. Subvenţia acordată consumatorilor este egală cu diferenţa dintre cele două preţuri – adică suma plătită ca subvenţie producătorilor.

Însă dacă bunul subvenţionat nu este şi el raţionalizat, cei care pot cumpăra cea mai mare cantitate din acest bun sunt cei care au cea mai mare putere de cumpărare. Aceasta înseamnă că ei sunt subvenţionaţi mai mult decât cei a căror putere de cumpărare este mai mică. Cine anume îi subvenţionează pe consumatori va depinde de incidenţa fiscalităţii. Dar contribuabilii se vor auto-subvenţiona în calitatea lor de consumatori. În acest labirint, devine greu de identificat cine pe cine subvenţionează. Ceea ce se scapă din vedere este că pentru subvenţii plăteşte totuşi cineva şi că nu s-a descoperit încă nicio metodă prin care comunitatea să poată obţine ceva fără a da nimic în schimb.

3.

Fixarea preţurilor poate părea plină de succes pentru o scurtă perioadă. Poate părea că funcţionează bine o vreme, mai ales pe timp de război, când este sprijinită de patriotism şi de sentimentul de criză. Dar, de fapt, cu cât este mai îndelungată, cu atât cresc greutăţile. Când preţurile sunt menţinute de către guvern, arbitrar şi obligatoriu, la un nivel scăzut, cererea este cu mult mai mare decât oferta. Am văzut că, dacă guvernul încearcă să prevină apariţia unei oferte insuficiente reducând preţurile forţei de muncă, ale materiilor prime şi ale altor factori care intră în costul de producţie al bunului respectiv, nu face altceva decât să provoace o penurie a acestor factori de producţie. Dacă alege să continue pe acest drum, guvernul nu va trebui numai să extindă din ce în ce mai mult controlul „pe verticală” al preţurilor, ci va constata că trebuie să o facă şi „pe orizontală”. Dacă raţionalizăm un bun de consum iar publicul, deşi dispune de putere de cumpărare în exces, nu poate să obţină cantităţi suficiente din acest bun, el se va îndrepta către un substitut. Raţionalizarea fiecărui bun, pe măsură ce el devine insuficient, exercită o presiune din ce în ce mai mare asupra celorlalte bunuri care nu au fost raţionalizate. Dacă presupunem că guvernul reuşeşte să împiedice apariţia pieţelor negre (sau să le menţină la anumite dimensiuni care să nu ducă, practic, la evitarea preţurilor legale), atunci controlul continuu al preţurilor va conduce, în mod necesar, la raţionalizarea unui număr din ce în ce mai mare de bunuri. Această raţionalizare nu se poate opri la consumatori. În cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a oprit. A fost aplicată, de fapt, în primul rând în cazul alocării materiilor prime către producători.

Consecinţa normală a menţinerii unui control total, complet asupra preţurilor, control care vrea să perpetueze un nivel istoric dat al preţului, trebuie să fie, în ultimă instanţă, o economie complet planificată. Salariile ar trebui menţinute la un nivel scăzut într-o manieră la fel de rigidă ca şi preţurile. Forţa de muncă ar trebui să fie raţionalizată, ca şi materiile prime. Rezultatul final ar fi că guvernul nu numai că i-ar comunica fiecărui consumator cantitatea din fiecare bun de consum de care acesta poate să dispună, ci i-ar comunica şi fiecărui producător cantitatea din fiecare materie primă de care poate să dispună, precum şi cantitatea de forţă de muncă. Licitaţiile concurenţiale pentru muncitori nu vor mai fi tolerate, aşa cum nu vor mai fi tolerate nici cele pentru materii prime. Rezultatul ar fi o economie totalitaristă, pietrificată, în care fiecare firmă şi fiecare lucrător ar depinde de bunăvoinţa guvernului, iar libertăţile tradiţionale cunoscute ar fi abandonate. Pentru că, aşa cum spunea acum 200 de ani Alexander Hamilton în Federalist Papers: „Puterea asupra hranei unui om înseamnă puterea asupra voinţei sale.”

4.

Acestea sunt consecinţele a ceea ce ar putea fi descris ca un control al preţurilor „perfect”, „pe termen lung” şi „nepolitic”. Aşa cum s-a demonstrat atât de amplu în mai multe ţări, mai ales în Europa, în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, unele din cele mai mari greşeli ale birocraţilor au fost corectate de piaţa neagră. În unele ţări, piaţa neagră s-a dezvoltat alături de piaţa oficială, în care preţurile erau controlate, până când ea a devenit piaţa propriu-zisă. Menţinând plafoanele nominale ale preţurilor, politicienii aflaţi la putere au încercat să arate că intenţiile lor, dacă nu regulile impuse de ei, erau juste.

Nu trebuie să credem însă că dacă piaţa neagră a înlocuit în final piaţa legală nu s-a produs niciun rău. Răul s-a produs atât pe plan economic, cât şi pe plan moral. În timpul perioadei de tranziţie, firmele mari, solide, cu tradiţie, ale căror investiţii de capital sunt mari, a căror dependenţă faţă de bunăvoinţa statului este ridicată, sunt forţate să-şi reducă producţia sau să-şi suspende producţia. În locul lor apar peste noapte firme, cu capital mic şi cu experienţă de producţie limitată. Aceste noi firme sunt ineficiente în comparaţie cu cele cărora li se substituie; ele oferă produse inferioare la costuri de producţie cu mult mai mari decât ar fi practicat firmele vechi, pentru a supravieţui şi a oferi pe piaţă bunuri de calitate. Este promovată lipsa de onestitate. Noile firme îşi datorează existenţa şi dezvoltarea faptului că sunt dispuse să încalce legea, iar clienţii lor acceptă acest lucru; ca o consecinţă normală, se generalizează lipsa de moralitate în toate formele de afaceri. Autorităţile care stabilesc preţul fac din ce în ce mai rar eforturi de a păstra măcar nivelul preţurilor existent la începutul perioadei de control. Declară că intenţia lor este de „a menţine linia”. Oricum, în curând, sub pretextul de a „corecta inechităţile” sau „nedreptăţile sociale” începe o stabilire discriminatorie a preţurilor care favorizează grupurile puternice din punct de vedere politic.

Deoarece astăzi puterea politică se măsoară prin numărul de voturi, grupurile pe care autorităţile încearcă să le favorizeze sunt adesea muncitorii şi fermierii. La început se afirma că nu este nicio legătură între salarii şi costul vieţii; că salariile pot fi lesne mărite fără a creşte preţurile. Când devine evident că salariile pot fi mărite doar reducând profiturile, birocraţii încep să spună că oricum profiturile erau prea mari şi că sporirea salariilor şi îngheţarea preţurilor permit, totuşi, obţinerea unui „profit just”. Din moment ce nu există o rată uniformă a profitului, întrucât profiturile diferă de la firmă la firmă, rezultatul acestei politici este scoaterea din activitate a întreprinderilor cu cea mai redusă profitabilitate şi descurajarea sau oprirea producţiei anumitor bunuri. Aceasta înseamnă şomaj, reducerea producţiei şi scăderea nivelului de trai.

5.

Ce se află la baza efortului de a fixa preţuri maximale? În primul rând, o înţelegere greşită a factorilor care determină creşterea preţurilor. Cauza reală este fie o penurie de bunuri, fie un surplus de bani. Plafoanele legale de preţ nu pot rezolva niciunul dintre aceste aspecte. De fapt, după cum am văzut, ele nu fac altceva decât să intensifice penuria. Cât despre surplusul de bani, vom analiza această chestiune într-un alt capitol. Printre principalele subiecte ale acestei cărţi se numără şi una din erorile care stau la baza adoptării politicii de fixare a preţurilor. Aşa cum planurile de creştere a preţurilor unor bunuri favorizate sunt rezultatul luării în considerare doar a intereselor producătorilor direcţi, scăpând din vedere interesele consumatorilor, la fel şi planurile pentru menţinerea la un nivel scăzut a preţurilor prin intermediul unor dispoziţii legale sunt rezultatul luării în considerare a intereselor pe termen scurt ale populaţiei privită doar ca un grup de consumatori şi al omiterii intereselor acesteia ca un grup de producători. Iar sprijinul pentru astfel de politici rezultă dintr-o confuzie similară pe care o fac membrii societăţii. Oamenii nu vor să plătească mai mult pe lapte, unt, pantofi, mobilă, chirie, bilete de teatru sau diamante. Ori de câte ori vreunul dintre aceste articole se scumpeşte, consumatorul este indignat şi simte că a fost tras pe sfoară.

Singura excepţie o reprezintă articolul pe care îl produce el: aici el înţelege şi apreciază motivul creşterii. Dar întotdeauna există tendinţa de a privi propria întreprindere ca pe o excepţie. „Întreprinderea mea”, va spune, „are caracteristici speciale, iar oamenii nu înţeleg. Costul forţei de muncă a crescut; preţul materiei prime a crescut; cutare materie primă nu se mai importă şi trebuie produsă în ţară, la un cost mai mare. Mai mult, cererea pentru produsul meu a crescut, iar întreprinderea ar trebui lăsată să perceapă preţurile care să-i permită să se dezvolte pentru a putea mări oferta.” Şi aşa mai departe. Orice consumator cumpără sute de produse diferite; ca producător însă, realizează doar unul. El percepe că este o nedreptate menţinerea scăzută a preţului la produsul său. Şi aşa cum orice producător doreşte să obţină un preţ cât mai mare pentru produsul său, la fel şi orice muncitor vrea un salariu mai mare. Fiecare producător resimte controlul preţurilor ca pe o frână în dezvoltarea producţiei proprii. Dar aproape toţi refuză să generalizeze această observaţie, căci ar însemna să fie nevoiţi să plătească mai mult pentru obţinerea produselor celorlalţi.

Pe scurt, fiecare din noi are o personalitate economică multiplă. Fiecare dintre noi suntem producători, contribuabili, consumatori. Politicile susţinute de fiecare depind de unghiul din care se priveşte. Pentru că fiecare din noi suntem uneori Dr. Jekyll şi alteori Mr. Hyde. Ca producător, îţi doreşti inflaţia (gândindu-te doar la produsul sau serviciul tău); în calitate de consumator, îţi doreşti să existe plafoane de preţuri (gândindu-te la cât va trebui să plăteşti pentru produsele altora) şi vei susţine necesitatea subvenţiilor; în calitate de contribuabil, nu-ţi va conveni să plăteşti impozite. Fiecare persoană crede că se poate folosi de forţele politice astfel încât să beneficieze de pe urma creşterii preţului propriului produs (în timp ce costul materiilor prime utilizate de el este menţinut scăzut prin lege) şi în acelaşi timp să beneficieze, în calitatea sa de consumator, de pe urma controlului preţurilor. Dar cea mai mare parte a acestor persoane se autoamăgesc, pentru că nu numai că trebuie să existe un echilibru între câştigurile şi pierderile presupuse de această manipulare politică a preţurilor, dar pierderile vor fi mult mai mari decât câştigurile, căci fixarea preţurilor descurajează şi dezorganizează procesul de producţie şi de ocupare a forţei de muncă.

 

---