1.
Credinţa că sindicatele pot creşte substanţial salariile reale, pe termen lung şi pentru toată populaţia activă, este una din cele mai mari iluzii ale zilelor noastre. Aceasta este în principal rezultatul incapacităţii de a recunoaşte că salariile sunt determinate în principal de productivitatea muncii. De aceea, de exemplu, salariile în Statele Unite erau incomparabil mai mari decât cele din Anglia sau din Germania de-a lungul întregii perioade în care „mişcările muncitoreşti” din aceste două ţări erau cu mult mai ample.
În ciuda faptului că este absolut evident că productivitatea muncii este determinanta principală a salariilor, această concluzie este trecută cu vederea sau minimalizată de conducătorii sindicatelor şi de acel grup numeros de economişti care caută să îşi clădească o reputaţie de „socialişti”, susţinând afirmaţiile conducătorilor sindicali. Această concluzie nu se bazează, aşa cum presupun aceştia, pe ipoteza că patronatul este format din persoane care sunt toate la fel de amabile, generoase, şi dornice să facă doar lucruri bune. Se bazează exact pe opusul acestei ipoteze, şi anume pe faptul că fiecare patron în parte este dornic să-şi maximizeze profiturile. Dacă oamenii sunt dispuşi să lucreze pentru patron pentru un salariu sub nivelul valorii lor reale, de ce să nu profite patronul la maximum de acest lucru? De ce n-ar prefera, de exemplu, să obţină 1 $ pe săptămână de pe urma unui lucrător decât să vadă cum un alt patron obţine 2 $ pe săptămână de pe urma lui? Şi atâta vreme cât există această situaţie, va exista o tendinţă din partea patronilor de a licita pentru muncitori până la valoarea economică reală a muncii lor.
Asta nu înseamnă că sindicatele nu pot funcţiona în mod util sau legitim. Funcţia principală pe care o pot avea este să îmbunătăţească condiţiile locale de muncă şi să lupte pentru ca toţi membrii sindicatelor să fie plătiţi la valoarea reală, stabilită pe piaţă, a muncii lor.
Dar competiţia muncitorilor pentru locuri de muncă şi competiţia patronilor pentru muncitori nu funcţionează perfect. Şi este posibil ca nici muncitorii nici patronii să nu aibă informaţii complete asupra pieţei forţei de muncă existente în momentul respectiv. Un muncitor oarecare nu poate, de regulă, să ştie cât valorează serviciile sale pentru un anumit patron. Şi din acest motiv, s-ar putea afla într-o poziţie slabă de negociere. Greşelile de raţionament îl costă mult mai mult pe el decât pe patron. Dacă un patron, din greşeală, nu angajează un muncitor care i-ar fi adus un profit, el nu pierde decât profitul net pe care i l-ar fi adus acea persoană, dar poate angaja o sută sau o mie de alte persoane. Dar dacă un muncitor refuză o slujbă, în ideea că va obţine cu uşurinţă o alta mai bine plătită, greşeala l-ar putea costa scump. Sunt în joc toate mijloacele sale de subzistenţă. Nu numai că s-ar putea să nu găsească imediat o slujbă mai bună, dar s-ar putea ca multă vreme să nu găsească un loc de muncă nici pe departe la fel de bine plătit. Iar timpul poate fi o problemă esenţială pentru el, pentru că atât el cât şi familia lui trebuie să se hrănească. Deci el ar putea să fie tentat să accepte o slujbă plătită – după părerea lui – cu mult sub „valoarea sa reală”, decât să-şi asume aceste riscuri. Când lucrătorii fac corp comun în negocierile cu patronul, fixând un „salariu standard” pentru o anumită categorie de lucrări, pot să contribuie la egalizarea puterii de negociere şi a riscurilor implicate de greşeli.
Dar pentru sindicate este uşor, mai ales cu ajutorul unei legislaţii a muncii care impune restricţii numai patronatului, să-şi depăşească atribuţiile pentru care au fost iniţial create, să acţioneze într-o manieră iresponsabilă şi să promoveze politici antisociale lipsite de înţelepciune. Această situaţie apare, de exemplu, ori de câte ori ele încearcă să fixeze nivelul minim al salariilor membrilor de sindicat deasupra valorii lui de piaţă. Un astfel de aranjament atrage întotdeauna după sine şomaj şi nu poate fi stabilit decât făcându-se apel la o formă oarecare de intimidare sau de coerciţie.
Una dintre acestea este introducerea de restricţii privind apartenenţa la sindicat utilizând alte criterii de eligibilitate decât cele referitoare la competenţă şi îndemânare. Restricţiile pot îmbrăca forme diferite: plata unei cotizaţii excesive pentru intrarea în sindicat; cerinţe arbitrare privind calificare noilor membri de sindicat; discriminări – deschise sau nu – religioase, de rasă sau sex; limitarea numărului maxim de membri sau excluderea – chiar şi prin forţă, dacă este necesar – nu numai a produselor muncii nesindicalizate, dar şi a produselor sindicatelor afiliate din alte state sau oraşe.
Cazul cel mai evident în care sindicatele folosesc forţa şi intimidarea pentru a determina creşterea salariilor deasupra valorii lor de piaţă este greva. Se poate face grevă fără violenţă. Atâta vreme cât este non-violentă, greva este o armă legitimă, chiar dacă ar trebui utilizată rar şi doar în ultimă instanţă. Dacă muncitorii fac corp comun şi nu lucrează, ar putea să îl determine pe patronul lor să-şi reconsidere atitudinea, în cazul în care acesta îi plătea cu mai puţin decât valoarea pe piaţă a muncii lor. Acesta şi-ar putea da seama că nu-i poate înlocui pe muncitorii săi cu alţii la fel de buni care ar accepta salariul pe care muncitorii săi l-au respins. Dar în momentul în care muncitorii trebuie să se folosească de intimidări sau violenţă pentru a-şi satisface cererile – momentul în care folosesc pichetele de grevă pentru a-i împiedica pe muncitorii mai bătrâni să continue să lucreze sau pe patron să angajeze noi muncitori permanenţi care să le ia locul – cauza lor devine suspectă. Pentru că pichetele nu sunt folosite în primul rând împotriva patronilor, ci împotriva altor muncitori. Ceilalţi muncitori sunt dornici să preia posturile pe care primii le-au lăsat vacante, cu salariile pe care primii le-au respins. Aceasta demonstrează că alternativele pe care le au la dispoziţie muncitorii care doresc să se angajeze nu sunt la fel de bune ca acelea respinse de vechii lucrători. Dacă vechii angajaţi reuşesc ca prin forţă să-i împiedice pe noii muncitori să le ia locul, îi împiedică pe aceştia să aleagă cea mai bună alternativă şi-i forţează să aleagă o alternativă mai proastă. Deci, greviştii insistă asupra unei poziţii privilegiate şi folosesc forţa pentru menţinerea acestei poziţii faţă de ceilalţi muncitori.
Dacă analiza pe care am făcut-o este corectă, ura nediscriminatorie contra „spărgătorilor de grevă” nu este justificată. Dacă spărgătorii de grevă sunt bătăuşi de profesie, care ameninţă cu violenţa, sau muncitori care, de fapt, nu sunt capabili să presteze munca cerută, sau dacă li se plăteşte temporar un salariu mai mare doar pentru a se preface că ei continuă să meargă la lucru până când greviştilor li se face teamă şi se întorc la lucru acceptând salariul iniţial, este sigur că între ei se va naşte ura. Dar dacă aceşti spărgători de grevă nu sunt altceva decât femei şi bărbaţi care caută un loc de muncă sigur şi sunt gata să-l accepte la nivelul de salarizare respins de grevişti, atunci aceştia, pentru a permite greviştilor să obţină condiţii mai bune, trebuie îndreptaţi spre locuri de muncă cu salarii mult mai mici. Iar vechii lucrători şi-ar putea menţine poziţia privilegiată numai atâta vreme cât ameninţă cu forţa.
2.
Economiştii sentimentali au dat naştere unor teorii pe care examinarea la rece nu le poate valida. Una din acestea este că forţa de muncă este în general plătită sub nivelul „normal”. Această afirmaţie este echivalentă cu aceea că pe o piaţă liberă preţurile sunt, în general, mult prea mici. O altă noţiune stranie, dar persistentă, este că interesele tuturor muncitorilor sunt aceleaşi şi că mărirea salariilor unei categorii de muncitori i-ar ajuta pe toţi ceilalţi. Nu numai că nu este nicio fărâmă de adevăr în această idee; adevărul este că dacă un sindicat reuşeşte, pe căi coercitive, să obţină creşterea salariilor muncitorilor săi mult deasupra valorii de piaţă, aceasta va dăuna celorlalţi muncitori, precum şi tuturor membrilor societăţii.
Pentru a înţelege mai bine care este mecanismul, să ne imaginăm o comunitate în care realităţile sunt mult simplificate din punct de vedere aritmetic. Să presupunem că această comunitate este alcătuită din doar şase grupuri de muncitori, şi că iniţial aceste grupuri aveau fonduri de salarii egale, iar valoarea pe piaţă a producţiei era aceeaşi.
Să presupunem că cele şase grupuri sunt (1) lucrători agricoli, (2) vânzători cu amănuntul, (3) muncitori în confecţii, (4) mineri, (5) constructori, (6) angajaţi ai căilor ferate. Salariile lor, determinate fără intervenţia niciunui element coercitiv, nu sunt în mod necesar egale, dar oricare ar fi ele, să le atribuim un indice iniţial de 100 ca bază. Să presupunem acum că fiecare grup formează un sindicat naţional şi că-şi poate impune voinţa proporţional cu forţa sa politică şi cu poziţia sa strategică, şi nu proporţional cu productivitatea sa economică. Să presupunem că lucrătorii agricoli nu pot impune creşterea salariilor, că vânzătorii cu amănuntul obţin o creştere de 10%, lucrătorii din confecţii de 20%, minerii de 30%, constructorii de 40% iar lucrătorii de la căile ferate de 50%.
Pe baza presupunerilor iniţiale, aceasta va însemna că a avut loc o creştere medie a salariului pe economie de 25%. Acum să presupunem, tot în mod simplificat aritmetic, că preţul produsului fiecărui grup de muncitori creşte în aceeaşi proporţie cu creşterea salariului grupului respectiv. (Din câteva motive – cum ar fi faptul că forţa de muncă nu reprezintă totalitatea costurilor –, preţurile nu vor evolua chiar aşa, oricum nu într-o perioadă scurtă de timp. Dar cifrele sunt totuşi folositoare pentru a ilustra principiul de bază.)
În aceste condiţii, costul vieţii a crescut, în medie, cu 25%. Lucrătorii din agricultură, deşi n-au suferit nicio reducere nominală a salariilor, vor avea o situaţie semnificativ mai grea din punct de vedere real. Vânzătorii cu amănuntul, deşi salariul lor nominal a crescut cu 10%, vor avea o situaţie mai grea decât la început. Chiar şi muncitorii din confecţii, ale căror salarii au crescut cu 20%, se vor afla într-o situaţie mai dezavantajoasă decât cea anterioară. Minerii, care au beneficiat de o creştere de 30% a salariilor, nu îşi vor fi îmbunătăţit decât puţin puterea de cumpărare. Constructorii şi lucrătorii căilor ferate au câştigat, bineînţeles, dar şi în cazul lor, creşterea reală se situează mult sub cea nominală.
Dar chiar şi astfel de calcule se bazează pe presupunerea că mărirea forţată a salariilor nu a atras după sine şomaj. Această ipoteză se verifică doar dacă mărirea salariilor a fost însoţită de o creştere echivalentă a cantităţii de bani şi a creditelor bancare; chiar şi în aceste condiţii, este puţin probabil ca astfel de distorsionări ale salariilor să nu inducă fenomene de şomaj, mai ales în branşele în care creşterea salariului a fost cea mai mare. Dacă nu se acceptă o inflaţie monetară corespunzătoare, creşterile forţate ale salariilor vor atrage şomaj pe scară largă.
Cel mai ridicat şomaj, în termeni procentuali, nu se înregistrează în mod necesar în rândul sindicatelor ale căror salarii au crescut cel mai mult, pentru că şomajul va fi distribuit în funcţie de elasticitatea relativă a cererii pentru diferite tipuri de servicii şi în funcţie de natura „compusă” a cererii pentru multe tipuri de servicii. Totuşi, odată ce aceste concedieri au fost făcute, chiar şi grupurile ale căror salarii au fost sporite cel mai mult se vor găsi, probabil – dacă se face o medie între veniturile celor concediaţi şi respectiv ale celor rămaşi –, într-o situaţie mai grea decât cea anterioară. Iar în ceea ce priveşte bunăstarea generală, desigur, pierderea efectiv suferită va fi mult mai mare decât cea înregistrată în termeni pur aritmetici, pentru că pierderile pe plan psihologic ale celor care devin şomeri vor fi cu mult mai mari decât realizările, pe acelaşi plan, înregistrate de cei a căror putere de cumpărare a crescut puţin.
Situaţia nu poate fi îmbunătăţită nici dacă se acordă asistenţă de şomaj. În primul rând, o astfel de asistenţă provine – direct sau indirect – din salariile celor ce muncesc, reducând aceste salarii. Ajutoarele băneşti „adecvate” creează şi ele şomaj, după cum am văzut. O fac pe câteva căi. Când, în trecut, sindicatele îşi asumau obligaţia de a-i ajuta pe aceia dintre membrii lor care deveneau şomeri, se gândeau bine înainte să ceară o creştere a salariilor care ar fi cauzat şomaj puternic. Dar când există un sistem de asistenţă prin care un contribuabil oarecare este forţat să plătească pentru şomajul cauzat de salarii excesive, a dispărut această restricţie din calea cererilor excesive ale sindicatelor. Mai mult decât atât, după cum am văzut, o asistenţă „adecvată” îi face pe unii să nu caute de lucru şi îi va determina pe alţii să gândească că lor, de fapt, li se cere să muncească nu pentru salariul care se oferă, ci pentru diferenţa între acel salariu şi ajutorul de şomaj. Iar şomajul puternic înseamnă scăderea producţiei, sărăcirea naţiunii şi reducerea avuţiei totale.
Promotorii salvării prin sindicalism încearcă uneori să dea un alt răspuns problemei pe care tocmai am prezentat-o. Se poate considera, vor admite ei, că membrii sindicatelor puternice îi exploatează astăzi, printre alţii, şi pe muncitorii nesindicalizaţi, dar remediul este simplu: să intre toţi în sindicat. Cu toate acestea, remediul nu este atât de simplu. În primul rând, în ciuda puternicelor încurajări legale şi politice (care uneori seamănă chiar a obligaţie) pentru formarea de sindicate, precum cele care apar în Legea Wagner-Taft-Hartley şi în alte legi, nu întâmplător doar a patra parte din forţa de muncă ocupată din cadrul acestei naţiuni este înscrisă în sindicate. Condiţiile propice formării de sindicate sunt mult mai speciale decât se recunoaşte. Dar chiar dacă s-ar reuşi sindicalizarea universală, sindicatele nu vor fi niciodată toate la fel de puternice, la fel cum nu sunt nici în prezent. Unele grupuri de muncitori se află într-o poziţie strategică mult mai bună decât altele, datorită numărului mai mare de membri, importanţei bunurilor pe care o produc, dependenţei sporite a altor industrii faţă de produsele propriei industrii, sau datorită abilităţii lor de a folosi metode coercitive. Dar dacă nu ar fi aşa? Să presupunem, în ciuda caracterului contradictoriu al presupunerii, că toţi muncitorii îşi pot mări salariile cu acelaşi procent utilizând metode coercitive. Pe termen lung, nu s-ar îmbunătăţi situaţia nimănui, ar fi ca şi când salariile nu ar fi crescut deloc.
3.
Aceasta ne conduce în miezul problemei. Se presupune, de obicei, că mărirea salariilor se face pe seama profitului patronilor. Acest lucru s-ar putea întâmpla pentru perioade scurte de timp sau în circumstanţe deosebite. Dacă se forţează creşterea salariilor într-o anumită firmă care se află în concurenţă cu alte firme, concurenţă care nu-i permite creşterea preţurilor, creşterea salariilor va fi dedusă din profit. Acest lucru este puţin probabil să se întâmple atunci când creşterea salariilor se produce în toată ramura respectivă. Dacă sectorul în cauză nu trebuie să facă faţă concurenţei străine, ar putea să-şi crească preţurile şi să treacă mărirea salariilor pe umerii consumatorilor. Întrucât aceştia sunt, în cea mai mare parte, muncitori, li se vor reduce, pur şi simplu, salariile reale, ei trebuind să plătească un preţ mai mare pentru un anumit produs. Este adevărat că în urma creşterii preţurilor ar putea să scadă vânzările produselor sectorului respectiv, scăzând astfel nivelul profitului înregistrat; este probabilă şi o scădere corespunzătoare a ocupării forţei de muncă în ramura respectivă.
Se poate concepe o situaţie în care se reduc profiturile unui întreg sector fără să scadă corespunzător şi ocuparea forţei de muncă – deci, cu alte cuvinte, o situaţie în care o creştere a salariilor semnifică o creştere corespunzătoare a fondurilor de salarizare şi în care întregul cost se suportă din profituri, în condiţiile în care nicio firmă nu este scoasă din circuitul economic. Un astfel de rezultat nu este foarte probabil, dar nu este nici total exclus.
Să ne referim, de exemplu, la o ramură ca aceea a căilor ferate, care nu poate să arunce pe umerii publicului costurile rezultate din creşterile mari de salarii pentru că reglementările guvernamentale nu permit aşa ceva.
Este posibil ca sindicatele să realizeze nişte câştiguri pe termen scurt pe seama patronilor şi a investitorilor. Investitorii au avut, la un moment dat, lichidităţi. Dar le-au investit în, să zicem, căile ferate. Au transformat fondurile în şine şi traverse, vagoane de marfă şi locomotive. La un moment dat, capitalul lor ar fi putut fi transformat într-o mie de forme, dar astăzi el este „prins în capcană”, fixat într-o anumită formă. Sindicatele din căile ferate i-ar putea forţa să accepte un venit mai mic adus de capitalul pe care l-au investit deja. Pentru investitori, merită să continue să-şi exploateze căile ferate dacă obţin ceva mai mult decât cheltuielile de operare, chiar şi o zecime dintr-un procent al investiţiei lor.
Dar există un corolar al tuturor acestora. Dacă banii pe care i-au investit în căi ferate le aduc un venit mai mic decât banii pe care îi pot investi în alte domenii, investitorii nu vor continua să investească în căile ferate. Este probabil să înlocuiască unele componente care se uzează primele, pentru a-şi proteja veniturile mici pe care le aduce capitalul investit; dar pe termen lung nu se vor obosi să înlocuiască nicio componentă care se uzează fizic sau moral. În cazul în care capitalul pe care-l investesc în ţară le aduce un venit mai mic decât dacă l-ar investi în străinătate, atunci ei vor investi în străinătate. Dacă nu găsesc niciun domeniu în care investiţia lor să le aducă venituri destul de mari care să îi compenseze pentru riscul pe care şi-l asumă, atunci vor înceta să mai investească.
Astfel, exploatarea capitalului de către muncitori poate să fie, în cel mai bun caz, temporară. Ea se va sfârşi repede. Se va termina, de fapt, nu aşa cum am descris noi în exemplul nostru ipotetic, ci prin eliminarea firmelor marginale, prin creşterea şomajului şi prin ajustarea impusă a salariilor şi profiturilor până în punctul în care perspectivele unor profituri normale (sau anormale) determină o înviorare a producţiei şi o reducere a şomajului. Dar între timp, ca rezultat al exploatării, şomajul şi producţia scăzută vor fi dus la sărăcirea tuturor. Chiar dacă muncitorii vor deţine, pentru un timp, o parte relativ mai mare din venitul naţional, venitul naţional va scădea în termeni absoluţi; astfel încât câştigurile relative ale muncitorilor în aceste perioade scurte vor reprezenta o victorie scump plătită, ca aceea a lui Pius: poate însemna că şi muncitorii, pe ansamblu, vor avea o putere de cumpărare mai scăzută.
4.
Ajungem astfel la concluzia că sindicatele, deşi ar putea să asigure temporar o creştere a salariilor nominale ale membrilor lor, în parte pe seama patronilor, în parte pe seama muncitorilor nesindicalizaţi, nu pot să asigure, pe termen lung şi pentru absolut toţi muncitorii, o creştere a salariului real.
Părerea că o pot face se bazează pe iluzii. Una dintre acestea este eroarea post hoc ergo propter hoc, care constă în atribuirea creşterii substanţiale a salariilor în ultima jumătate de secol, datorată investiţiilor de capital şi descoperirilor tehnologice, sindicatelor, pentru simplul motiv că ele s-au dezvoltat în această perioadă. Dar cea mai gravă eroare este de a lua în considerare în principal efectele pe termen scurt ale creşterii salariilor provocate de sindicate pentru categoriile de muncitori care îşi păstrează locurile de muncă şi nereuşita în a identifica efectele acestei creşteri asupra gradului de ocupare a forţei de muncă în general, asupra producţiei şi a costului vieţii pentru toţi muncitorii, inclusiv pentru cei care au beneficiat de această creştere.
Se poate merge şi mai departe, punându-se întrebarea dacă, de fapt, sindicatele nu au împiedicat creşterea salariilor până la nivelul la care ar fi ajuns, pe termen lung, pentru toţi muncitorii. Ele au constituit, cu siguranţă, o forţă care a contribuit la menţinerea unui nivel scăzut sau chiar la reducerea salariilor în cazul în care efectul concret al acţiunii lor a fost reducerea productivităţii muncii, şi avem motive întemeiate să credem că acest lucru s-a şi întâmplat.
Cu privire la productivitatea muncii, trebuie menţionate câteva contribuţii pozitive ale sindicatelor. În unele ramuri, acestea au luptat pentru introducerea de standarde care să crească nivelul de calificare şi de competenţă a muncitorilor, iar la începuturile existenţei lor au contribuit mult la protejarea sănătăţii membrilor lor. Acolo unde se găsea mână de lucru din belşug, patronii încercau adesea să obţină profituri imediate, forţându-i pe muncitori să lucreze mai repede şi mai multe ore în ciuda faptului că aceasta le afecta sănătatea, pentru că muncitorii puteau fi înlocuiţi cu uşurinţă de alţii. S-a întâmplat uneori ca anumiţi patroni ignoranţi chiar să-şi reducă profiturile pentru că-şi aduceau muncitorii în stare de epuizare. În toate aceste cazuri, sindicatele, cerând introducerea unor standarde decente de viaţă şi de muncă, au contribuit adesea la îmbunătăţirea stării de sănătate şi la creşterea bunăstării membrilor lor, contribuind concomitent la creşterea salariilor reale ale acestora.
Dar în ultimii ani, pe măsură ce au devenit mai puternice şi pe măsură ce simpatia publică direcţionată greşit a condus la tolerarea sau chiar la sprijinirea practicilor antisociale, sindicatele şi-au depăşit ţelurile lor legitime. Reducerea săptămânii de lucru de la şaptezeci de ore la şaizeci de ore a reprezentat un câştig nu numai pentru starea generală de sănătate şi bunăstare, ci, pe termen lung, şi pentru producţie. Reducerea săptămânii de lucru de la şaizeci de ore la patruzeci şi opt a reprezentat un punct câştigat pentru starea de sănătate şi pentru timpul liber al fiecăruia. Reducerea săptămânii de lucru de la patruzeci şi opt de ore la patruzeci şi patru a reprezentat un avantaj din punctul de vedere al timpului liber, dar nu a fost neapărat un punct câştigat pentru producţie şi pentru venitul personal. Impactul pozitiv pe care l-ar avea reducerea săptămânii de lucru la patruzeci de ore asupra sănătăţii şi posibilităţilor de destindere este mult mai mic decât influenţa sa negativă asupra scăderii producţiei şi a veniturilor. Dar astăzi sindicatele aduc în discuţie, iar uneori chiar impun, săptămâni de lucru de treizeci şi cinci sau de treizeci de ore, negând, totodată, că acestea pot afecta sau chiar afectează producţia sau veniturile.
Dar acţiunile sindicatelor care au condus la scăderea productivităţii muncii nu sunt doar cele legate de reducerea timpului de lucru. Acestea, de fapt, au reprezentat unul dintre factorii care au dăunat cel mai puţin, iar ceea ce s-a câştigat pe de altă parte a fost clar. Însă multe sindicate au insistat asupra unei subdivizări rigide a muncii, ce a condus la creşterea costurilor de producţie şi la apariţia unor dispute „jurisdicţionale” costisitoare şi ridicole. S-au opus salariilor calculate pe baza productivităţii sau a eficienţei şi au insistat ca toţi membrii sindicatelor să primească aceleaşi salarii orare, indiferent de productivitatea lor. Au insistat pentru promovarea angajaţilor în funcţie de vechime şi nu în funcţie de meritele personale. Au încetinit deliberat ritmul de muncă, pretinzând că luptă împotriva unor aşa-zise „accelerări”. I-au „renegat”, au insistat să fie concediaţi şi uneori chiar i-au bătut cu cruzime pe cei care lucrau mai mult decât colegii lor. S-au opus îmbunătăţirii maşinilor. Au insistat ca, dacă unii dintre membrii sindicatului sunt concediaţi datorită instalării unor utilaje mai eficiente sau care au condus la economisirea de forţă de muncă, aceştia să aibă pe o perioadă de timp nedefinită „venituri garantate”. Au insistat pentru introducerea unor norme de muncă în care pentru îndeplinirea unei sarcini, să se prevadă fie un număr mai mare de persoane, fie un număr mai mare de ore. Au insistat, chiar ameninţându-i pe patroni cu ruinarea, asupra angajării de personal inutil.
Cele mai multe dintre aceste politici au fost promovate în baza presupunerii că există o cantitate fixă de muncă ce trebuie făcută, un anumit „fond de muncă” ce trebuie distribuit unui număr cât mai mare de oameni şi pe cât mai multe ore cu putinţă, pentru a nu-l epuiza prea repede. Această presupunere este complet eronată. Practic, cantitatea de muncă ce poate fi depusă este nelimitată. Munca generează muncă. Produsul lui A este cerut de fabricarea produsului lui B.
Dar, pentru că există această presupunere eronată şi pentru că pe baza ei îşi elaborează sindicatele politicile, efectul a fost, în cele din urmă, reducerea productivităţii sub nivelul pe care altfel aceasta l-ar fi atins. Deci efectul lor net pe termen lung şi asupra tuturor grupurilor de muncitori a fost reducerea salariilor reale – adică a salariilor exprimate în cantitatea de bunuri şi servicii pe care şi le pot procura – sub nivelul la care s-ar fi ridicat în alte condiţii. Adevăratele cauze ale extraordinarei creşteri a salariului real în decursul ultimilor o sută de ani au fost, repet, acumularea de capital şi progresul tehnic.
Acesta nu este, însă, un proces automat. De fapt, în ultimii zece ani s-a înregistrat o stagnare cauzată de politicile defectuoase promovate atât de guvern, cât şi de sindicate. Dacă luăm doar câştigurile medii brute săptămânale ale lucrătorilor particulari din alte sectoare decât agricultura, este adevărat că ele au crescut de la 107,3 $ în 1968 la 189,36 $ în august 1977. Dar în condiţiile în care Biroul de Statistică a Muncii ia în considerare inflaţia pentru a face sumele din 1977 comparabile cu cele din 1968 şi se aplică o corecţie cu indicele preţurilor bunurilor de consum, se constată că veniturile săptămânale reale au scăzut, de fapt, de la 103,39 $ la 103,36 $ în august 1977.
Această stagnare a creşterii salariilor reale nu a fost o consecinţă inerentă a activităţii sindicatelor. Ea a fost rezultatul politicii atinse de miopie a sindicatelor şi a guvernului. Mai este încă timp ca lucrurile să se schimbe.