1.

Am considerat că este necesar să atrag din când în când atenţia cititorului asupra faptului că „un anumit rezultat constituie urmarea unei anumite politici”, cu condiţia să nu existe inflaţie. În capitolele care tratează lucrările publice şi creditul am afirmat că trebuie făcut un studiu separat asupra complicaţiilor pe care le poate produce inflaţia. Dar banii şi politica monetară reprezintă o parte atât de inextricabilă şi de intimă a fiecărui proces economic, încât această separare este foarte dificil de făcut, chiar dacă vrem s-o facem cu scop explicativ; în capitolele referitoare la efectele produse de diversele politici privind salarizarea promovate de guvern sau de sindicate asupra ocupării forţei de muncă a trebuit să ne referim neapărat şi la efectele diferitelor politici monetare.

Înainte de a arăta care sunt efectele inflaţiei în anumite situaţii, trebuie să vedem care sunt în general aceste efecte. De fapt, trebuie să începem prin a analiza de ce s-a apelat constant la inflaţie, de ce dintotdeauna aceasta a părut atractivă şi de ce cântecul său de sirenă a atras naţiunile pe calea dezastrului economic.

Cel mai adesea s-a recurs la inflaţie datorită celei mai vechi şi mai persistente erori – aceea de a confunda „banii” cu bogăţia. „Că bogăţia este constituită din bani sau din aur şi argint”, scria Adam Smith cu mai mult de două secole în urmă, „este o noţiune populară care apare, normal, din dubla funcţie a banilor, ca instrument de comerţ şi ca măsură a valorii... A te îmbogăţi înseamnă a strânge bani, iar bogăţia şi banii sunt, pe scurt, considerate în termeni populari sinonime din toate punctele de vedere.”

Desigur, bogăţia reală este formată din tot ceea ce se produce şi se consumă: mâncarea pe care o mâncăm, hainele pe care le îmbrăcăm, casele în care locuim. Este formată din căi ferate, drumuri şi maşini, nave, avioane şi fabrici, şcoli, biserici şi teatre, piane, cărţi şi tablouri. Totuşi, ambiguitatea este atât de puternică încât face să se confunde banii cu bogăţia şi chiar şi cei care recunosc că fac această greşeală mai cad în capcană uneori. Fiecare consideră că dacă ar avea mai mulţi bani, ar putea cumpăra mai mult. Dacă ar avea de două ori mai mulţi bani, ar cumpăra o cantitate dublă de bunuri; dacă ar avea o sumă triplă de bani, ar avea o avere de trei ori mai mare. Şi pentru toţi concluzia evidentă este că dacă guvernul ar hotărî să tipărească mai mulţi bani şi să-i distribuie populaţiei, toată lumea ar fi mai bogată.

Aceştia sunt inflaţioniştii naivi. Mai există şi un alt grup, format din persoane mai puţin naive, care înţeleg că dacă lucrurile ar fi atât de simple, guvernul n-ar trebui să facă altceva decât să tipărească bani ca să rezolve problemele. Aceştia îşi dau seama că ceva nu este în ordine, aşa că limitează oarecum suma de bani pe care ar vrea ca guvernul să o tipărească. Ei sunt de părere că trebuie să fie tipărită doar cantitatea suplimentară necesară pentru a acoperi un aşa-zis „deficit” sau „decalaj”.

Ei consideră că puterea de cumpărare este cronic deficitară deoarece, într-un fel sau altul, industria nu distribuie producătorilor destui bani pentru ca aceştia, în calitate de consumatori, să poată să cumpere produsul creat. Există undeva o „scurgere” misterioasă. Unii o „dovedesc” cu ajutorul ecuaţiilor. Într-o parte a ecuaţiei iau în considerare un element doar o dată; în cealaltă parte iau acelaşi element de mai multe ori. Acest lucru produce o diferenţă alarmantă între ceea ce ei denumesc „plăţile A” şi aşa-numitele „plăţi A+B”. Aşa că se grupează într-o mişcare şi insistă ca guvernul să tipărească bani sau să dea „credite” ca să elimine inexistenţa „plăţilor B”.

Apostolii mai neexperimentaţi ai „creditelor sociale” pot părea ridicoli, dar există un număr mare de şcoli de inflaţionişti ceva mai subtili, care susţin că dispun de metode „ştiinţifice” pentru a determina cantitatea potrivită de bani care ar trebui tipăriţi sau de credite ce ar trebui acordate pentru a acoperi un presupus deficit cronic sau periodic, un decalaj calculat de ei.

2.

Susţinătorii inflaţiei care dispun de cunoştinţe economice recunosc că orice creştere substanţială a cantităţii de bani reduce puterea de cumpărare a fiecărei unităţi monetare – cu alte cuvinte, conduce la creşterea preţurilor bunurilor de consum. Dar acest lucru nu-i deranjează. Dimpotrivă, chiar aceasta se aşteaptă de pe urma inflaţiei. Unii dintre ei susţin că ea va îmbunătăţi situaţia debitorilor săraci în comparaţie cu creditorii bogaţi. Alţii consideră că va stimula exporturile şi va descuraja importurile. Dar mai există şi persoane care consideră inflaţia o măsură necesară pentru depăşirea unei depresiuni economice, pentru a „repune în funcţiune industria” şi a „obţine ocuparea deplină”.[1]

Există nenumărate teorii referitoare la modul în care o cantitate sporită de bani (inclusiv credite) afectează preţurile. De o parte, după cum am văzut, se află cei care îşi imaginează că se poate mări oricât cantitatea de bani, fără a afecta preţurile. Ei privesc această mărire ca pe o modalitate de a spori „puterea de cumpărare” a tuturor, în sensul că permite tuturor să cumpere mai multe lucruri decât înainte. Fie nu îşi dau seama că oamenii nu pot cumpăra o cantitate de bunuri de două ori mai mare decât cea pe care o produc, fie îşi imaginează că singurul lucru care împiedică creşterea producţiei n-ar fi o lipsă de mână de lucru, de ore de muncă sau de capacitate productivă, ci doar o cerere monetară nesatisfăcută. Ei consideră că dacă oamenii vor bunurile şi au bani să le cumpere, acestea vor fi produse automat.De cealaltă parte se află grupul – care cuprinde şi unii economişti eminenţi – care susţine o teorie mecanicistă rigidă privind efectul ofertei de bani asupra preţurilor bunurilor de consum. Banii pe care îi are o naţiune, spun ei, vor fi oferiţi pentru cumpărarea tuturor bunurilor. Prin urmare, valoarea banilor înmulţită cu „viteza lor de circulaţie” trebuie să fie întotdeauna egală cu valoarea bunurilor cumpărate. De aceea, continuând raţionamentul (şi presupunând că viteza de circulaţie rămâne constantă), valoarea unitară a monedei variază exact şi invers proporţional cu suma de bani pusă în circulaţie. Dublând cantitatea de bani şi de credite, se dublează nivelul preţurilor; triplând-o, triplăm preţurile. Crescând cantitatea de bani de n ori, nivelul preţurilor va spori de n ori.

Nu este aici locul să explicăm toate erorile acestui model aparent plauzibil[2]. În schimb, vom încerca doar să înţelegem cum şi de ce creşterea cantităţii de bani duce la creşterea preţurilor.

Creşterea cantităţii de bani are loc într-un anumit mod. Poate să apară ca urmare a faptului că guvernul face cheltuieli mai mari decât poate suporta din veniturile sale (provenite fie din impozite, fie din împrumuturi publice). Să presupunem, de exemplu, că guvernul tipăreşte bani pentru a-i plăti pe agenţii economici din industria de război. Un prim efect ar fi creşterea preţurilor produselor de război şi acordarea unor sume mai mari de bani furnizorilor din industria de război şi angajaţilor acestora. (Aşa cum în capitolul referitor la fixarea preţurilor nu am luat în considerare eventualele complicaţii introduse de inflaţie, pentru a simplifica lucrurile, acum nu vom lua în considerare încercările guvernului de a fixa preţurile. Chiar dacă le luăm în considerare, constatăm că analiza rămâne în esenţă aceeaşi. Singurul lor efect este blocarea numai aparentă a inflaţiei, ceea ce reduce sau anulează unele din consecinţele imediate, agravându-le, în schimb, pe cele ulterioare.)

Aşadar, furnizorii de armament şi angajaţii lor vor avea venituri mai mari. Îşi vor cheltui banii pe acele bunuri şi produse pe care şi le doresc. Vânzătorii acestor bunuri şi servicii vor putea mări preţul datorită cererii sporite. Cei care au venituri băneşti mai mari vor fi dispuşi să plătească mai mult decât să renunţe la bunuri, pentru că vor avea bani mai mulţi şi un dolar va avea o valoare mai mică pentru ei.

Să-i denumim pe furnizorii de armament şi pe angajaţii acestora grupul A, iar pe cei de la care aceştia cumpără surplusul de bunuri şi servicii grupul B. Grupul B, având venituri mai mari în urma măririi volumului vânzărilor şi a preţurilor produselor sale va cumpăra, la rândul lui, o cantitate sporită de bunuri şi servicii de la alt grup, grupul C. Grupul C va putea mări preţul produselor sale şi va avea mai mulţi bani pe care-i va cheltui pentru a cumpăra produsele grupului D şi aşa mai departe, până când creşterea preţurilor şi a veniturilor băneşti acoperă întreaga naţiune. Când se încheie procesul, aproape toată lumea va avea venituri băneşti mai mari. Dar (presupunând că nu a crescut producţia de bunuri şi servicii) preţurile acestora vor fi crescut corespunzător. Naţiunea nu va fi mai bogată decât înainte.

Asta nu înseamnă că bogăţia absolută sau relativă a fiecăruia va rămâne aceeaşi. Dimpotrivă, este sigur că procesul inflaţiei va afecta diferit situaţia financiară a fiecăruia. Grupurile ale căror venituri sunt mărite primele vor fi cele mai favorizate. De exemplu, veniturile băneşti ale grupului A cresc înainte ca preţurile să crească, astfel încât membrii acestuia vor fi capabili să cumpere o cantitate proporţional mai mare de bunuri. Veniturile băneşti ale grupului B vor creşte mai târziu, când preţurile deja au crescut într-o oarecare măsură; totuşi, grupul B va înregistra un progres în ce priveşte cantitatea de bunuri achiziţionate. Între timp, grupurile ale căror venituri băneşti nu au crescut se vor vedea obligate să plătească preţuri mai mari pentru bunurile pe care le cumpără, ceea ce înseamnă că vor avea un standard de viaţă mai scăzut decât înainte.

Putem clarifica mai bine procesul apelând la un exemplu numeric. Să presupunem că împărţim comunitatea în patru grupuri principale de producători: A, B, C şi D, care beneficiază de pe urma inflaţiei în ordinea enumerării lor.

Atunci când veniturile băneşti ale grupului A au crescut deja cu 30%, preţurile bunurilor pe care acesta le cumpără nu au crescut deloc. Atunci când veniturile băneşti ale grupului B cresc cu 20%, preţurile au crescut, deja, în medie, cu 10%. Când veniturile băneşti ale grupului C au crescut cu 10%, preţurile vor fi crescut deja, în medie, cu 15%. Este posibil ca preţurile să atingă o creştere de 20% într-un moment în care veniturile grupului D nu au crescut deloc. Cu alte cuvinte, câştigurile primelor grupuri de producători datorate salariilor sau preţurilor sporite în urma inflaţiei au loc pe seama pierderilor suferite (în calitate de consumatori) de către ultimele grupuri de producători.

Se poate întâmpla ca, dacă inflaţia este frânată după câţiva ani, rezultatul final să fie o creştere medie de, să zicem, 25% a veniturilor băneşti şi o creştere tot de 25% a preţurilor, ambele creşteri fiind distribuite în toate grupurile. Dar aceasta nu va anula câştigurile şi pierderile înregistrate în perioada de tranziţie. Grupul D, de exemplu, chiar dacă veniturile sale şi preţurile practicate pentru propriile produse au crescut cu cel puţin 25%, nu va putea cumpăra mai multe bunuri decât înainte de declanşarea inflaţiei. Nu vor fi niciodată compensate pierderile suferite în perioada în care veniturile şi preţurile produselor sale nu crescuseră deloc, deşi în acelaşi timp, acest grup trebuia să plătească cu 30% mai mult pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor oferite de celelalte grupuri de producători din comunitate – A, B şi C.

3.

Astfel, analiza inflaţiei devine un nou argument în susţinerea tezei acestei lucrări. Într-adevăr, ea ar putea favoriza anumite grupuri pe o perioadă scurtă de timp, dar numai afectându-i pe ceilalţi. Iar pe termen lung are consecinţe dezastruoase asupra întregii comunităţi. Chiar şi o inflaţie relativ blândă distorsionează structura producţiei. Inflaţia duce la supraexpansiunea unor industrii în detrimentul altora, ceea ce implică folosirea necorespunzătoare şi irosirea capitalului. Atunci când inflaţia intră în colaps sau i se pune stavilă, investiţiile greşit direcţionate în mijloace de producţie – în orice formă ar fi fost făcute: maşini, fabrici sau clădiri de birouri –, nu pot să aducă venituri adecvate şi îşi pierd o mare parte din valoarea iniţială.

Frânarea inflaţiei pe căi blânde şi prevenirea unei depresiuni ulterioare în economie nu este posibilă. Odată ce s-a declanşat, inflaţia este greu de oprit, mai ales într-un punct ales dinainte, sau în momentul în care preţurile au atins un nivel dinainte stabilit; pentru că şi forţele economice şi cele politice sunt scăpate de sub control. Nu se poate spune că o creştere a preţurilor de 25% prin inflaţie este o idee bună fără să spună altcineva că este de două ori mai bine să fie o creştere de 50%, iar altul să spună că este de patru ori mai bine ca această creştere să fie de 100%. Grupurile care exercită presiune politică pentru că beneficiază de pe urma inflaţiei vor insista ca aceasta să continue să se manifeste.

Mai mult, controlul valorii banilor în condiţii de inflaţie este imposibil. Aceasta pentru că, după cum am văzut, cauzalitatea nu este una mecanică. De exemplu, nu se poate spune că o creştere cu 100% a cantităţii de bani va duce la o scădere cu 50% a valorii unitare a monedei. Valoarea monedei depinde şi de estimarea subiectivă a acesteia, evaluare făcută de fiecare deţinător. Iar aceste evaluări nu depind doar de cantitatea de bani de care dispune fiecare. Depind şi de calitatea banilor. În timp de război, valoarea unităţii monetare, a unei naţiuni care nu foloseşte etalonul aur va creşte odată cu înregistrarea unei victorii şi va scădea odată cu suportarea unei înfrângeri, indiferent care ar fi modificările ofertei de bani. Valoarea pe care o atribuie oamenii în prezent unei monede depinde de estimările lor privind cantitatea disponibilă în viitor din această monedă. Aşa cum se întâmplă şi cu bunurile de consum în cazul schimburilor speculative, evaluarea individuală a banilor este afectată nu numai de ceea ce crede fiecare în parte în legătură cu valoarea banilor, dar şi de modul în care consideră că ceilalţi vor percepe, individual, această valoare.

Toate acestea explică de ce, odată instaurată hiperinflaţia, valoarea unităţii monetare scade într-un ritm mai rapid decât cel în care creşte sau poate fi crescută oferta de bani. Când se ajunge la acest stadiu, dezastrul este aproape total şi se instalează o bancrută generală.

4.

Şi totuşi, ardoarea cu care este recomandată inflaţia nu dispare niciodată. Se pare că nicio ţară nu este capabilă să înveţe din experienţa altor ţări şi nicio generaţie nu învaţă de la înaintaşi. Fiecare ţară şi fiecare generaţie aleargă după acelaşi miraj. Toţi muşcă din acelaşi fruct al Mării Moarte care, odată ajuns în gură, se transformă în cenuşă şi praf. Căci este în natura inflaţiei să dea naştere la iluzii.

Astăzi, cel mai puternic argument adus în favoarea inflaţiei este că „face industria să funcţioneze”, că ne va salva de la pierderile produse de stagnarea economică şi că va duce la „eradicarea şomajului”. Acest argument are la origine eroarea de a confunda banii cu bogăţia reală. Se presupune că se naşte o nouă „putere de cumpărare”, şi că efectele acesteia se vor propaga în cercuri din ce în ce mai largi, asemenea undelor apei unui lac în care ai aruncat o piatră..

Oricum, puterea reală de cumpărare a unor bunuri este, după cum am văzut, formată din alte bunuri. Nu poate fi sporită doar tipărind bani, care nu sunt altceva decât bucăţi de hârtie. Ceea ce se întâmplă, în esenţă, într-o economie bazată pe schimb, este că produsele lui A sunt schimbate contra produselor lui B[3].

De fapt, inflaţia modifică relaţia dintre preţuri şi costuri. Cea mai importantă modificare pe care ar trebui să o determine inflaţia este creşterea preţurilor bunurilor de consum în concordanţă cu salariile, determinând astfel înregistrarea de profituri şi încurajând reluarea producţiei în punctele în care există resurse reale, pe calea restabilirii unei relaţii funcţionale între preţuri şi costuri.

Este evident că aceasta se poate realiza mai clar şi mai onest printr-o reducere a salariilor nefuncţionale. Dar susţinătorii inflaţiei consideră că această măsură este imposibilă din punct de vedere politic. Uneori, aceştia merg şi mai departe, afirmând că orice propunere de a reduce salariile în scopul reducerii şomajului constituie o măsură îndreptată împotriva forţei de muncă. De fapt, ceea ce propun ei nu este altceva decât înşelarea lucrătorilor prin reducerea salariului real (salariul măsurat în putere de cumpărare) datorată creşterii preţurilor.

Ei uită că lucrătorii înşişi s-au emancipat, că marile sindicate angajează economişti care se pricep la indici şi la ratele de creştere sau de scădere şi că, prin urmare, lucrătorii nu pot fi înşelaţi. Prin urmare, în ziua de azi, această politică nu-şi poate atinge nici ţelurile politice, nici pe cele economice. Pentru că tocmai sindicatele cele mai puternice, ale căror niveluri de salarizare probabil că ar trebui corectate, vor cere ca orice creştere a costului vieţii să fie cel puţin compensată printr-o creştere corespunzătoare a salariilor. Aceste relaţii nefuncţionale între principalele salarii şi preţuri se vor menţine în cazul în care sindicatelor li se dă câştig de cauză. De fapt, structura salariilor poate deveni mult mai distorsionată, pentru că marea masă a muncitorilor neorganizaţi în sindicate, ale căror salarii erau mici chiar şi înainte de apariţia inflaţiei (şi care este posibil să fi fost reduse continuu datorită exclusivismului sindicatelor), vor continua să sufere şi în timpul perioadei de tranziţie datorită creşterii preţurilor.

5.

Pe scurt, cei care susţin inflaţia, utilizând argumente mai sofisticate, nu adoptă o poziţie morală. Nu-şi formulează punctele de vedere cu o sinceritate totală şi sfârşesc prin a se minţi chiar pe ei înşişi. Vorbesc despre banii de hârtie, ca şi inflaţioniştii mai naivi, de parcă aceştia ar fi o formă de bogăţie care poate fi creată după bunul plac doar tipărind bani. Ei discută chiar despre un „multiplicator”, prin intermediul căruia fiecare dolar tipărit şi cheltuit de guvern devine, ca prin minune, echivalentul mai multor dolari adăugaţi bogăţiei ţării.

Pe scurt, ei distrag atât atenţia opiniei publice, cât şi pe a lor de la cauzele oricărei depresiuni existente. Pentru că, în cea mai mare parte, cauzele reale ale depresiunilor sunt ajustările eronate ale structurii cost-preţ: ajustări eronate între salarii şi preţuri, între preţurile materiilor prime şi cele ale produselor finite, între diferite preţuri sau între diferite salarii. La un moment dat, aceste ajustări eronate au eliminat stimulentele pentru producţie sau au împiedicat continuarea producţiei, iar depresiunea se extinde datorită interdependenţei organice a economiei bazate pe schimb. Situaţia producţiei şi cea a şomajului nu se pot îmbunătăţi până când nu se corectează aceste erori.

Este adevărat că uneori inflaţia le poate corecta, dar aceasta este o metodă periculoasă. Corecţiile sunt realizate folosind iluziile, nu pe căi cinstite şi deschise. Inflaţia pune un văl de iluzii asupra tuturor proceselor economice. Induce în eroare aproape pe toată lumea, inclusiv pe cei care suferă de pe urma ei. Suntem obişnuiţi să ne măsurăm veniturile şi bogăţia în bani. Obişnuinţa este atât de adânc înrădăcinată, încât chiar şi economiştii şi statisticienii mai cad în capcană. Nu este întotdeauna uşor să percepi relaţiile stabilite, exprimate în bunuri şi bogăţie reale. Cine dintre noi nu se simte mai mândru şi mai bogat când i se spune că venitul nostru naţional s-a dublat (în bani, bineînţeles) faţă de o perioadă anterioară în care nu exista inflaţie? Chiar şi funcţionarul care înainte avea un salariu săptămânal de 75 $ iar acum are un salariu săptămânal de 125 $ crede că, într-un fel, o duce mai bine, deşi costul vieţii a crescut de două ori între timp. El nu ignoră creşterea costului vieţii. Dar nici nu este la fel de conştient de situaţia sa reală aşa cum ar fi fost dacă nu s-ar fi schimbat costul vieţii, în schimb i-ar fi scăzut salariul astfel încât să aibă o putere de cumpărare egală cu cea pe care o are acum când, deşi salariul său a crescut, preţurile au crescut şi mai mult. Inflaţia este autosugestia, hipnoza, anestezia care i-a amorţit durerea operaţiei. Inflaţia este un opiu pentru popor.

6.

Exact aceasta este funcţia ei politică. Se apelează la inflaţie tocmai pentru că ea dă naştere atâtor confuzii şi acesta este motivul pentru care este atât de utilizată de guvernele moderne, adepte ale „economiei planificate”. Am văzut în capitolul patru că părerea potrivit căreia lucrările publice creează locuri de muncă este falsă. Am văzut că dacă banii provin din impozite, atunci pentru fiecare dolar pe care îl cheltuieşte guvernul pentru lucrările publice, contribuabilul cheltuieşte cu un dolar mai puţin pentru satisfacerea propriilor nevoi, şi fiecare loc de muncă oferit de guvern în sectorul public duce la dispariţia unui loc de muncă din sectorul privat.

Dar să presupunem că fondurile pentru lucrările publice nu provin din impozite. Să presupunem că ele provin din finanţarea deficitului bugetar prin împrumuturi publice sau prin tipărirea de bani. Atunci procesele pe care tocmai le-am descris par să nu aibă loc. Lucrările publice par să fie create printr-o „nouă” putere de cumpărare. Căci nu se poate spune că a fost diminuată puterea de cumpărare a contribuabililor. Deocamdată se pare că naţiunea a căpătat ceva fără să dea nimic în schimb. Acum însă, folosind concluziile din lecţia noastră, să studiem consecinţele pe termen mai lung. Într-o bună zi, împrumutul trebuie înapoiat. Guvernul nu poate face datorii la nesfârşit, pentru că dacă încearcă asta, va da faliment. Aşa cum spunea Adam Smith în 1776:

În cazurile în care datoria naţională s-a întâmplat cândva să ajungă la un nivel prea ridicat, nu ştiu să fi existat vreun exemplu când ea să fi fost achitată la timp şi în întregime. Dacă s-a reuşit cândva să se degreveze venitul public, aceasta s-a făcut întotdeauna numai în urma unui faliment; uneori printr-un faliment pe faţă; şi întotdeauna printr-un faliment de fapt, oricât s-ar fi pretins adesea că s-ar fi achitat datoriile.

În momentul în care guvernul trebuie să plătească datoria făcută pentru finanţarea lucrărilor publice, este necesar să obţină venituri, din impozite şi taxe, mai mari decât cheltuielile. Deci în această perioadă distruge mai multe locuri de muncă decât creează. Surplusul de impozite percepute nu numai că reduce puterea de cumpărare, dar distruge şi stimulentele pentru producţie şi, astfel, întreaga bogăţie şi întregul venit al ţării.

Singura cale de a evita această concluzie ar fi să presupunem (aşa cum bineînţeles o fac susţinătorii ideii cheltuielilor publice) că politicienii care se află la putere vor cheltui numai în acele perioade care altfel ar fi fost afectate de depresiune, sau „deflaţioniste”, şi vor plăti prompt datoriile în perioadele care altfel ar fi cunoscut un „boom”, sau inflaţioniste. Aceasta e, desigur, un basm şi, din nefericire, politicienii aflaţi la putere nu s-au comportat astfel niciodată. Mai mult, previziunea economică este atât de precară, iar presiunile politice care acţionează sunt de o astfel de natură, încât este puţin probabil ca guvernele să acţioneze astfel vreodată. Cheltuielile care determină un deficit bugetar, odată începute, creează interese puternice, care cer perpetuarea acestui deficit în orice condiţii.

Dacă nu se încearcă plata reală a datoriei acumulate şi se apelează, în schimb, la inflaţie, atunci rezultatele sunt cele pe care le-am descris deja. Pentru că ţara, pe ansamblu, nu poate obţine nimic pentru care să nu plătească. Inflaţia însăşi este o formă de impozitare. Este, probabil, cea mai rea formă posibilă, care de obicei îi afectează cel mai puternic pe cei care au cea mai scăzută capacitate de plată. Presupunând că inflaţia afectează la fel pe toată lumea (ceea ce nu este niciodată adevărat, după cum am văzut), se poate afirma că aceasta este similară cu perceperea unui anumit impozit (procentual constant) aplicat fără excepţie asupra tuturor veniturilor. Este un impozit care este impus nu numai asupra cheltuielilor fiecărui individ, dar şi asupra economiilor şi asigurării sale de viaţă. Este, de fapt, o impozitare uniformă a capitalului, în care săracul plăteşte un procent la fel de mare ca şi bogatul.

Lucrurile stau, de fapt, mult mai prost, pentru că, după cum am văzut, inflaţia nu afectează la fel pe toată lumea. De obicei, cei săraci sunt impozitaţi mai sever, în termeni procentuali, decât cei bogaţi, pentru că ei nu dispun de aceleaşi mijloace de a se proteja prin intermediul achiziţionării de capital real. Inflaţia este un fel de impozit care a scăpat de sub controlul autorităţilor. Îi afectează pe toţi. Rata impozitului impusă de inflaţie nu este fixă: nu poate fi calculată anticipat. Ştim cât este azi; nu putem şti cât va fi mâine; iar mâine nu ştim cât va fi poimâine.

Ca orice alt impozit, inflaţia determină pe fiecare individ şi pe fiecare om de afaceri să adopte o anumită politică. Descurajează economisirea şi chibzuinţa. Încurajează cheltuielile, jocurile de noroc, risipa de tot felul. Inflaţia face ca adesea activităţile speculative să fie mai profitabile decât producţia. Distruge stabilitatea tuturor relaţiilor economice. Nedreptăţile pe care le face îi determină pe oameni să caute remedii disperate. Creează germenii fascismului şi comunismului. Îi face pe oameni să ceară un control totalitar. Sfârşeşte, invariabil, în deziluzii şi în colapsuri amare.

 

---