Ancorată prin definiție în logica echilibrului bugetar, moralitatea fiscală victoriană a devenit astăzi, în democrația contemporană, demnă de vitrinele muzeelor de istorie economică. În zilele noastre, doctrina keynesismului - în versiune originală sau doar reloaded post-criză - a instaurat un adevărat status-quo al deficitelor bugetare și al datoriilor publice. Copleșite și de povara crizei economice, probabil că multe guverne europene ar apela, în continuare, cu pioșenie electorală, la “sfânta” soluție keynesistă a deficitelor bugetare și la “monetizarea” acestora.Firește că problemele de fond nu ar fi, sub nicio formă, rezolvate, ci doar transferate, redistributiv și temporal, dintr-o parte în alta.

Criza economică și alunecarea recesionistă au scos la iveală decalajele instituționale majore care au însoțit, recent, mersul economiei contemporane. Aranjamentul instituțional statal trăiește astăzi povara propriilor păcate istorice.

Publicăm, în cele ce urmează, partea a doua a interviului acordat de autor pentru Hotnews, context în care întrebările d-lui Dan Popa au deschis, frust, subiecte dintre cele mai actuale, asupra cărora economiștii nu vor conteni, mult timp de aici înainte, să-și "ascută" argumentele.

 

DP: Sunt economiile statelor care nu au adoptat euro mai avantajate prin faptul că își pot monetiza datoria?

Nu consider că posibilitatea nestingherită de monetizare a datoriei ar putea sau ar trebui să fie luată drept un avantaj. Firește că, pentru decidenții politici care se confruntă, în prezent, cu o povară aproape sufocantă a datoriilor publice, apelul la politica monetară discreționară ar fi debușeul salvator. Ceea ce însă nu echivalează, neapărat, și cu salvarea economiilor lor.

De exemplu, în cazul recent al Greciei, este limpede că aranjamentul instituțional al monedei euro perturbă posibilitatea de monetizare a datoriei, prin trasferarea acesteia de la scară națională la nivel european. Iar în cadrul Uniunii Europene, problemele intră într-un registru diferit în comparație cu paradigma naționalismului monetar.

Diferențele inter-țări în materie de datorie publică și logica decizională comunitaristă generează fie soluții generale, fie un soi de “checks and balances” în rezolvarea problemelor individuale. Tocmai de aceea, în comparație cu SUA și Marea Britanie, monetizarea datoriilor publice în zona euro este aproape nesemnificativă. De exemplu, în anii 2011-2012, FED-ul achiziționa cca. 40% din titlurile emise în contul datoriei publice a SUA, în timp ce Banca Angliei deține cam 25% din titlurile datoriei suverane a Regatului Unit. Spre deosebire, BCE nu deține teoretic competențe privind monetizarea datoriei publice europene, chiar dacă a achiziționat recent obligațiuni ale țărilor din grupul PIIGS. Există, însă, o diferență importantă între modul în care a operat politica monetară în zona euro și restul lumii, cu precădere în această perioadă de criză economică.

Este important de înțeles faptul că, în ultimele decenii ale secolului trecut, gândirea economică monetaristă sau mai degrabă friedmaniană, aș putea zice, a fost cea care a reușit să atenueze, cumva, tradiția keynesistă care a dominat politicile publice mai bine de jumătate de secol. Astfel, economiile occidentale au intrat într-o eră a politicilor “temperat inflaționiste”, poate cu excepția țărilor din Europa Centrală și de Est. Acestea din urmă, proaspăt eliberate din jugul socialist al planificării centralizate, de-abia experimentau - și adesea cu sîrg - beneficiile politice ale inflației.

În lumea economică occidentală, în doar două-trei decenii, deficitele bugetare nemonetizate au lăsat în urmă o avalanșă de datorii publice. Iar astăzi, aproape întreaga Europă resimte criza “suverană” a datoriilor publice, consecința deficitelor generoase prin care decidenții politici au căutat să întrețină iluzia “statului bunăstarii”. 

De exemplu, după 1960, la nivelul țărilor OECD, doar arareori media deficitelor bugetare nu a depășit 2% din PIB, ceea ce a făcut ca datoriile publice să crească exponențial. Pe fondul crizei economice, datoria publică în Marea Britanie aproape că s-a dublat în numai  câțiva ani, peste media zonei euro, iar în cazul multor țări din zona euro, în ultimii ani, datoria publică a sărit bine de 100% din PIB. În acest context, au făcut deja epocă studiile referitoare la implicațiile regresive ale datoriei publice asupra creșterii economice (vezi argumentul Rogoff - Reinhart, pentru care 90% din PIB este limita peste care creșterea economică se gripează sub povara datoriei publice).

În prezent, copleșite și de povara crizei economice, probabil că multe guverne europene ar fi apelat cu pioșenie la “sfânta” soluție keynesistă a deficitelor bugetare și la “monetizarea” acestora. Astfel s-ar reactiva din nou apetitul inflaționist al guvernelor și al băncilor centrale. Însă problema de fond nu ar fi fost, de fapt, rezolvată, ci doar transferată dintr-o parte în alta.

E ca și cum te tratezi de amigdalită și dai în apendicită. Și într-un caz, și în celălalt, tot trebuie să consulți un medic. Apoi, nu există nicio garanție că nu o vei lua de la început, cu reluarea ciclică a datoriilor publice și apoi, din nou, cu inflația...

 

DP: Înăntru sau în afara zonei euro?

În termeni contrafactuali, alternativele ar trebui filtrate prin prisma a ceea ce ar trebui să însemne, în economia de piață, moneda și sistemul monetar. În esență, moneda este instituția fundamentală a pieței și a schimbului calculat, baza calculului economic și a raționalității alocării resurselor în societate. Ca atare, avantajele unei “opțiuni monetare”, în speță între leu și euro, trebuie să-și afle temeiurile în asemenea principii economice esențiale.

De facto, economia românească s-a “euroizat” informal în mod structural, profund. În cele mai multe dintre domenii, prețurile sunt deja “ancorate” în euro. O multitudine de tranzacții se fac, de fapt, în euro. Iar această evoluție este una spontană, “de piață”, bazată pe evaluările anticipative, în termeni monetari, ale celor care vând, cumpără,  încheie contracte sau chiar se împrumută în euro. Oamenii au ales să se raporteze la euro din considerente generale de “calcul economic”, de stabilitate și relevanță în evoluția puterii de cumpărare. 

Însă, din perspectiva științei economice, nu există o teoremă infailibilă a superiorității monetare, atunci când avem de-a face cu moneda fiduciară specifică aranjamentului monetar statal. De exemplu, în condițiile etalonul aur, calitatea monetară este instrinsecă și probată, deja, în cadrul pieței. În condițiile monetare contemporane, calitatea monedei este, în esență, rezultatul politicilor monetare. Și nu există, de asemenea, o teoremă în baza căreia să putem distinge, ex-ante, între politicile monetare ale BNR și BCE, de pildă, în materie de stabilitate monetară. Singurul ingredient relevant pare a fi responsabilitatea autorităților monetare și calitatea aranjamentului instituțional în care aceasta este exersată.

Pe de altă parte, atunci când dorești să valorifici prezența (economic integrată) pe piața europeană, când dorești să elimini volatilitatea cursurilor de schimb sau diverse costuri de tranzacție ale schimburilor valutare, soluția ar fi captarea “economiilor de scară” ale zonei euro. Însă, în ciuda argumentelor empirice, nu acestea ar fi avantajele definitorii ale monedei euro, ci mai degrabă argumentul “checks and balances” invocat anterior, coroborat cu implicațiile de “eliberare” a monedei de sub tutela intereselor politice naționale.

Recenta criză economică oferă exemple sugestive în acest sens. În noiembrie 2008, odată cu izbucnirea crizei, statele G20 au decis să adope, în mod coordonat, politici de tip keynesist. Adică să răspundă crizei prin creșteri consistente de cheltuieli publice. În Spania, de exemplu, Pedro Solbes, ministrul de finanțe la momentul respectiv, a decis rapid expansiunea cheltuielilor publice. Însă, în primăvara lui 2009, Solbes a fost nevoit să inverseze cursul politicii bugetare. Odată ce încasările bugetare și prețurile titlurilor de stat au scăzut brusc, Spania a fost în imposibilitatea de a-și finanța deficitul bugetar. Iar cum guvernul spaniol nu mai putea apela la emisiunea monetară pentru acoperirea deficitului bugetar, politicile economice au fost sortite să se axeze pe rigoare bugetară și reforme structurale. Astfel, în mai puțin de un an, două guverne succesive ale Spaniei au fost silite să circumscrie constituțional principiul echilibrului bugetar, atât pentru bugetul central cât și pentru administrația publică locală.

Așadar, odată ce devin lipsite de pârghiile naționalismului monetar, guvernele realizeză că trebuie să abandoneze - nu neapărat din convingere, trebuie să recunoaștem - rețeta expansiunii bugetare și al deficitelor. Astfel se ajunge, vrând-nevrând, la o anumită disciplinare a “statului bunăstării”, uneori chiar și cu prețul unor reforme și măsuri impopulare.

Acesta este argumentul în favoarea monedei euro, necesar și deocamdată suficient, chiar  și pentru adepții pieței libere, după cum arată Jesús Huerta de Soto (“În apărarea monedei euro: o perspectivă austriacă”). În acest sens, dileme existențiale precum “Când ar fi momentul optim?”, “Oare este economia pregătită?” sună ca și când ești aproape să ratezi pădurea din cauza copacilor.

 

DP: Sunteti consilier al ministrului de Finante. Care sunt principalele 3 sfaturi pe care i le-ati dat?

Ar fi mai multe idei la care m-aş putea referi în această privinţă. Am participat, împreună cu dl Daniel Chiţoiu, şi alături de alţi economişti, la dezbaterea ideilor economice din programul de guvernare al USL. Am încercat, astfel, să ofer justificare cu precădere măsurilor economice menite să stimuleze deschiderea economiei cât mai mult către principiile pieței libere, pentru dezvoltarea unui mediu de afaceri competitiv şi a unui antreprenoriat autentic.

Ar trebui să recunoaștem deschis că, deși europeană prin adopție instituțională, România de astăzi nu probează, cu adevărat, că a făcut saltul decisiv la principiile economiei de piață, care să le aducă românilor viața demnă și prosperitatea mult așteptate. În prezent, economia românească aproape că este construită prin și în jurul bugetului statului. Este o stare de fapt profundă, structurală, care explică de ce oamenii așteaptă ca atât de multe lucruri să vină de la stat sau, oricum, prin intermediul statului.

În acest sens, o primă abordare, una de fond, generală, a politicilor publice din domeniul fiscal-bugetar ar trebui să vizeze tocmai înlăturarea acestei dependențe sau captivități. Politicile fiscal-bugetare nu trebuie să rezolve doar problemele bugetului - cantitative și adesea conjuncturale, așa cum s-a întâmplat din păcate până în prezent, ci să rezolve mai degrabă problemele structurale, profunde, ale economiei.

România se confruntă cu probleme majore în privinţa arieratelor din sectorul public, ceea ce trădează deficiențe structurale şi instituţionale. De exemplu, între 2000 și 2011, ponderea arieratelor în cifra de afaceri s-a situat, în medie, pe la cca. 9-10% în cazul firmelor private, spre deosebire de cca. 40% în cazul companiilor de stat.

Pe fondul unor deja proverbiale constrângeri bugetare slabe, companiile de stat au acumulat dezechilibre financiare și datorii uriaşe. Pentru o bună bucată de vreme din tranziţia post-comunistă şi, de altfel, până mai recent, regula nefastă a fost dată de cercul vicios capitalizare-decapitalizare. Adică, pe de o parte, statul deschide generos băierile bugetului şi capitalizează iar „baieţii deştepţi”, pe de altă parte, decapitalizează.

În opinia mea, reformele structurale trebuie să însemne mai mult decât profesionalizarea managementului şi salubrizarea sectorului companiilor de stat. Consolidarea economiei de piaţă înseamnă, în primă și ultimă instanță, rezolvarea profundă a problemei dreptului de proprietate. Numai astfel putem spera la dezvoltarea unui sector privat puternic, autonom în raport de puterile politice, care să genereze prosperitate pentru români şi să dinamizeze inclusiv reformele din sfera sectorului public.

O a doua abordare esențială, de astă dată în sfera politicilor fiscale, vizează simplificarea cât mai puternică a sistemului fiscal. În lumea de astăzi, dinamică și complexă, regulile simple sunt adevarata provocare a politicilor publice. Reguli ușor de cunoscut, de înțeles, care să fie predictibile și stimulative. De exemplu, în acest cadru principial se înscrie, așa cum a anunțat Ministrul Daniel Chițoiu, rescrierea până la sfârșitul acestui an a Codului Fiscal și a Codului de Procedură Fiscală, pentru a aduce coerență în cadrul atât de stufos al reglementărilor fiscale.

Scopul esențial este de a reduce povara administrativă și birocratică ce perturbă aproape  sistemic inițiativa antreprenorială. Competitivitatea și performanțele economice sunt, de fapt, reflectarea calității instituționale a mediului de afaceri.

În acest sens, am avut recent ocazia de la participa, ca cercetător, la un proiect POSDRU derulat în cadru Academiei Române, sub coordonarea dlui Academician Aurel Iancu. Sunt interesante concluziile cercetării științifice din perspectiva politicilor publice destinate mediului de afaceri. Am fundamentat, într-un cadru de analiză empirică și comparativă, indicatorul CIMA - Calitatea Instituțională a Mediului de Afaceri. În comparație cu țările  din Europa Centrală și de Est, dintre cele opt arii de analiză a calității instituționale, România prezintă deficiențe semnificative în planul corupției și în cel al plății impozitelor. În acești ani de criză economică, România pare să fie rămas restantă, chiar și în față de Bulgaria, cu reformele sistemului finanțelor publice.

Iar aceasta este o cerință asiduă care vine tocmai din cadrul mediului de afaceri, după cum spun, de altfel, întreprinzătorii: dacă tot plătim impozite, măcar să nu fie nevoie să facem și “investiții” în cultivarea de relații, cu sau fără ghilimele, cu agenții fiscali ai statului.

În al treilea dar nu neapărat în ultimul rând, economia resimte nu doar nevoia unui cadru administrativ mai suplu și mai puțin invaziv, ci și nevoia unor măsuri de relaxare fiscală,  cum ar fi de exemplu reducerea contribuțiilor sociale sau revenirea TVA la 19%, care vor interveni cel mai probabil la începutul anului viitor. În opinia mea, reducerea mai consistentă a contribuțiilor sociale ar putea constitui abordarea dezirabilă, atât în privința creării de locuri de muncă, precum și din perspectiva atragerii de noi investiții. Oricum România este, în prezent, campioană europeană la impozitarea forței de muncă, după cum arată datele statistice de la nivelul UE.

În esență, este vorba despre regândirea rolului statului în economie. „Statul jucător” trebuie să devină, în mod necesar, „statul arbitru” al pieţelor, prin întărirea, în acelaşi timp, a drepturilor constituţionale și a instituțiilor fundamentale pe care se sprijină sistemul economic de piață.

 

DP: Se tot discuta despre simplificarea sistemului fiscal in Romania. Recent, ati avansat o idee: "desfiinţarea impozitului pe profit şi simplificarea radicală a impozitării afacerilor. S-ar putea trece la un impozit elementar de 1-2% asupra cifrei de afaceri sau chiar în regim regresiv!" Puteti detalia avantajele si dezavantajele unui asemenea sistem?

Într-adevăr, am publicat cateva idei în legătură cu o asemenea perspectivă, care constituie, totuși, o schimbare de fond a filozofiei fiscale actuale. Mulți dintre noi știm ori intuim un status-quo fiscal aproape instituționalizat, informal, în care mulți contabili își întreabă „complice” patronul: „Şefu’, anul ăsta cu ce profit doriţi să ieşim?”

Astfel, în meandrele realității economice, principiul capitalist al „maximizarii profitului” se traduce într-un ping-pong fiscal permanent, vicios şi costisitor, între oamenii de afaceri şi stat. Şi aceasta nu pentru că sutele de mii de întreprinzătorii ar fi stăpâniţi, moraliceşte, de porniri anti-statale, ci pentru că sistemul fiscal uneori mai mult încurcă decât descurcă, mai mult constrânge decât stimulează, mai mult complică decat simplifică...

În prezent, de exemplu, impozitarea profitului este însoţită şi, totodată, complicată de diverse prevederi fiscale şi scheme de deductibilităţi. Avem de-a face, în această materie, cu un întreg sistem de deductibilităţi, cum ar fi cele privind amortizarea automobilelor, cu diurne, deplasări, premii, sponsorizări, publicitate, cercetare-dezvoltare etc. Calculele care se fac nu sunt deloc dintre cele mai simple, iar adeseori sunt însoţite de tot felul de interpretări juridice.

Fireşte, interesul legitim al oamenilor de afaceri este de a plăti un impozit cât mai mic iar statul caută să încaseze cât mai mulţi bani. Astfel, pe de o parte, oamenii de afaceri suportă anumite costuri de conformare fiscală, angajează contabili, experţi, avocaţi, servicii profesionale de consultanţă. Pe de altă parte, statul caută să colecteze cât mai mulţi bani, prin diverse sisteme de control şi inspecţie fiscală, care înseamnă bineînţeles costuri - costuri de administrare.

Toate aceste costuri ilustrează, de fapt, un imens volum de resurse, care însă nu îşi aduc aportul în sfera direct productivă. Cu cât sistemul fiscal şi cel administrativ, în general, vor fi mai stufoase şi mai costisitoare, cu atât mai mult vor avea de suferit sectorul productiv, investiţiile şi prosperitatea economică. De aceea, simplificarea oricărui sistem administrativ trebuie să aibă valenţe economice, să poată elibera resurse pentru motoarele productive ale economiei.

O soluţie ar putea fi renunțarea la impozitarea profitului și trecerea, de pildă, la o formă de impozitare mult mai simplă de aplicat şi, în mod necesar, favorabilă şi mediului de afaceri. Adică un impozit elementar asupra cifrei de afaceri, de 1%, de pildă. E simplu: la fiecare 100 de lei încasaţi, 1 leu intră în buzunarul statului. Uşor de conceput, de calculat şi de administrat, odată ce s-ar simplifica poate peste un sfert din Codul Fiscal actual.

Astfel, oamenii de afaceri nu vor mai face slalom pe (contra)sensul legislaţiei, nu vor mai trebui să „arbitreze” cheltuielile deductibile, să filtreze fiscal şi contabil sistemele de amortizare a mijloacelor fixe, să cântărească dacă avocaţii fiscali sunt sau nu mai ieftini decât impozitele datorate statului. S-ar produce, în mod real, despovărarea afacerilor de un noian de proceduri fiscale, sarcini administrative şi birocratice.

În plus, eliminarea impozitului pe profit ar contribui la o schimbare fundamentală de comportament economic, odată ce întreprinzătorii vor culege roadele raţionalizării, ale însănătoşirii costurilor. Numai așa „maximizarea profiturilor” ar deveni motorul antreprenorial real al economiei de piaţă. Totodată, va fi încurajată dezvoltarea, prin interesul de a creşte mai rapid valoarea adăugată în raport cu creşterea cifrei de afaceri.

Dezavantajele s-ar putea localiza în domeniile în care se lucrează cu rulaje mari iar marjele de profit sunt mici. Apoi, s-ar putea spune, ce facem cu activităţile neprofitabile? În esenţă, dacă ne raportăm la principiile economiei de piaţă, afacerile neprofitabile nu au ce să caute pe piaţă. Uneori, însă, întreprinzătorii eşuează tocmai pentru că afacerilor lor sunt împovărate cu reglementări, birocraţie şi costuri administrative.

De aceea, cred că o simplificare fiscală sistemică ar separa grâul de neghină în economia românească şi ar scoate la suprafaţă tocmai antreprenoriatul autentic.

 

DP: Dacă ar fi să rezumați în 4 cuvinte actualul sistem fiscal din Romania, care ar fi cele 4 cuvinte?

Stufos, impredictibil, costisitor și, uneori, discreţionar. Iar acestea sunt sau devin atributele oricărui sistem statal structurat îndeobște pentru sau în prelungirea birocrației politico-administrative. De aici și concluzia generală că, în absența debirocratizării, reformele administrative vor genera eficiență modestă sau nu se vor simți deloc la nivelul activității economice.

Tocmai de aceea și în concordanță cu insistențele repetate din partea mediului de afaceri, sperăm ca, prin anumite măsuri de natură organizatorică și administrativă, sistemul fiscal să devină o povară din ce în ce mai mică pentru derularea afacerilor și pentru inițiativa antreprenorială, în general.

 

DP: Este mai avantajoasă cota unică de impozitare sau introducerea unui impozit progresiv?

Depinde pentru cine sau, mai bine zis, de intensitatea redistributivă cu care este “însărcinat”, politic vorbind, sistemul fiscal. Cota unică de impozitare a fost zugravită, uneori poate excesiv, drept panaceu al mai tuturor problemelor economice şi fiscale. În realitate, lucrurile trebuie privite nuanţat, însă în nuanţele ştiinţifice ale unui mod economic de gândire.

De exemplu, în primăvara lui 2004 – anul de graţie al cotei unice de impozitare în ţara noastră, am publicat în presa economică un articol tocmai despre aceste nuanţe – „Problema cotei unice de impozitare sau despre jumulirea gâştei”. Regimul fiscal al cotei unice a fost încadrat, cel puţin jurnalistic, în sfera politicilor fiscale liberale. Problema este aceea că, în sine, cota unică nu poate fi socotită nicicum, nici liberală, nici anti-liberală. De exemplu, cât de liberală ar putea fi o politică fiscală a unei cote unice de... 56%, să zicem?!

De fapt, „revoluţia” cotei unice din Centrul şi Estul Europei a fost asociată politicilor de dreapta pentru că, pe un fond comun de liberalizare şi concurenţă fiscală, adoptarea cotei unice a însemnat - în aproape toate cazurile - reducerea poverii fiscale.

În ultimele două decenii, reformele fiscale au început să fie atinse, tot mai puternic, de „revoluţia” cotei unice de impozitare. Estonia a fost prima ţară din Europa care a adoptat, în 1994, o cotă unică de 26 de procente (care a scăzut apoi la 21%). A urmat Letonia, în 1995, apoi Rusia în 2001 şi Ucraina în 2003. În prezent, în mai toate ţările din Europa Centrală şi de Est „domneşte” cota unică, având rate diferenţiate sau nu între impozitul pe venit şi impozitul pe profit: Cehia – 15%, respectiv 21%; Estonia - 21%, respectiv 21%; Georgia - 12%, respectiv 20%; Letonia - 23%, respectiv 15%; Lituania - 21%, respectiv 20%; România - 16%, respectiv 16%; Rusia - 13%, respectiv 24%; Serbia - 14%, respectiv 14%; Slovacia - 19%, respectiv 19%; Ucraina - 13%, respectiv 25%, Bulgaria – 10%, respectiv 10%.

Firește, economia zilelor noastre este şlefuită tot mai mult de forţele liberatoare ale globalizării și ale concurenței fiscale. În această lume a liberei circulaţii, capitalul şi locurile de muncă, adică avuţia, migrează către mediile de afaceri în care povara fiscală este cât mai redusă. De exemplu, o impozitare progresivă cu rate cuprinse între 1% şi 7%, precum în SUA la începutul secolului trecut, ar fi clar preferabilă unei cote unice de 16%.

Aşadar, adevărata opţiune de politică fiscală nu vizează modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională, ci acel aranjament fiscal care stimulează cel mai mult acumularea de capital, investiţiile, crearea de locuri de muncă şi, într-un final, prosperitatea economică. Iar în această speţă, impozitele reduse sunt vehicul fiscal pentru dezvoltarea economică.

De aceea, în condiţiile în care cota unică de 16% asupra veniturilor salariale ar fi înlocuită, eventual, cu impozitarea progresivă în trepte de 8, 12 şi 16%, aceasta înseamnă, logic şi matematic, reducerea impozitării. Iar dinamica economică va fi cu adevărat favorabilă mai ales atunci când reducerea impozitării va ușura sarcina mediului de afaceri, căci întreprinzătorii sunt cei care își asumă riscuri, investesc și creează locuri de muncă.

Așadar, înainte de a ne preocupa asupra regimului fiscal, progresiv sau prin cotă unică, ceea ce contează este povara fiscală generală, pentru că investiţiile – autohtone şi străine, antreprenoriatul şi prosperitatea sunt corolare fireşti ale unei impozitări cât mai prietenoase asupra mediului de afaceri.

 

DP: Cum priviți, ca economist, soluția găsită în cazul băncilor cipriote?

Majoritatea economiștilor s-au arătat contrariați, firește, când depozitele bancare au fost supuse unei soluții confiscatorii de o asemenea anvergură. Să ne amintim că, inițial, chiar și depozitele garantate, cele aflate sub plafonul de 100.000 euro, erau într-o anumită măsură supuse socializării. Ceea ce ar fi însemnat, cu adevărat, socialism monetar.

Cipru a reușit să evite intrarea în incapacitate de plată prin acordul de împrumut de la UE și FMI, cifrat la 10 mld. euro, la care se adaugă cca. 13 mld. euro dintr-o operațiune de bail-in la care este supus sistemul bancar cipriot. De exemplu, depozitele mai mari de 100.000 euro de la Bank of Cyprus sunt supuse unei reduceri de 37,5%, care va fi însă tranformată în acțiuni oferite deponenților. În plus, ar putea fi decisă reducerea suplimentară a depozitelor cu încă 22,5%, în funcție de capacitatea statului cipriot de a îndeplini programul de asistență.

În acest context de mix politico-bancar, cred că sunt câteva idei importante prin prisma cărora ar trebui abordată așa numita “lecție cipriotă”.

În primul rând, Cipru a fost intens citat la rubrica de “excrescențe financiare”. Nu era un secret pentru nimeni că, aproape de decenii, în Cipru există un decalaj covârșitor între economia financiară-nominală și economia reală. Cipru a jucat - și cred că se poate vorbi deja la timpul trecut - rolul de centru regional de intermediere financiară, socotit adesea offshore, deși poate în mod excesiv. Sistemul bancar cipriot s-a dezvoltat până la un nivel al activelor de aproape 8 ori mai mare decât PIB-ul. Planul european de salvare prevede, însă, ajustări și în această privință, către un raport de 3,5 ori față de PIB până în 2018.

Totuși, într-un context globalizat, de intensificare a integrării financiar-bancare, asemenea raporturi pe criterii de “economie națională” se dovedesc lipsite de relevanță economică. Esențială este, mai degrabă, calitatea portofoliului de credite. Băncile cipriote au fost grav afectate de concentrarea expunerilor asupra Greciei. Au fost finanțate nesăbuit datoriile statului grec, dar și unele sectoare ale economiei. De aici și pierderile masive pentru primele două bănci cipriote, Bank of Cyprus și Marfin.

În al doilea rând, soluția UE marchează, pentru prima dată în mod decisiv, trecerea de la politica de bail-out, aplicată totuși până în 2012, la o procedură de bail-in, adică salvare pe bază de fonduri “proprii” sau, mai degrabă, fonduri interne - așa cum sunt depozitele bancare. Cu alte cuvinte, se renunță la ancorele bugetare în favoarea “responsabilității private”: nu mai facem bail-out pe bani publici, pe spinarea contribuabilului, ci facem bail-in pe seama acționarilor, creditorilor, deponenților. Adică trecerea costurilor crizei în conturile celor care se pregăteau, altminteri, să beneficieze de câștiguri.

În acest sens, sună a nouă filozofie a “asistenței financiare”. Una fortuită, firește, căci restructurarea post-criză, în special restructurarea activității bancare, nu poate fi tratată cu aceleași medicamente care au dezvoltat boala. De aici și suspiciunea că problemele financiar-bancare ale Europei vor primi soluții la indigo pe model cipriot.

Însă, problema fundamentală a “lecției cipriote” constă în faptul că, de la un anumit prag al depozitelor - stabilit firește arbitrar din punct de vedere economic, deponenții au dobândit subit calitatea de “investitori” și, astfel, au devenit părtași la acoperirea “găurilor” din bilanțurile băncilor. Iar o asemenea deschidere a “cutiei pandorei” va naște, inevitabil, schimbări profunde în activitatea bancară, în relația deponent - bancă.

Dacă deponenții nu vor mai avea încredere în bănci, bancherii vor avea încredere că și deponenții lor vor fi părtași la pierderile băncii. Iar hazardul moral ar putea împărăți, în continuare liniștit, în sistemul bancar. Căci, pe lângă paternalismul - măcar instituțional - al băncii centrale, riscul va fi repartizat și către deponenți, doar către cei care își vor mai permite luxul de a fi deponenți... “mari”.

Astfel ajungem, în cele din urmă, la problema fundamentală, și anume fragilitatea instituțională, aproape sistemică, a activității bancare contemporane. Sistemul bancar contemporan este, prin definiție, un sistem al băncii centrale. Iar începuturile sistemului băncii centrale au stat sub semnul nevoilor de finanțare ale statelor. Astfel s-a înfiripat, în exprimarea recentă a guvernatorului Isărescu, “o combinație negativă între bănci și stat”. De aici, deci, trebuie să înceapă restructurarea profundă a activității bancare, de la schimbarea tiparului paternalist care domină, în prezent, relația statului cu băncile și cu economia, în general.

 

DP: Este UE un mecanism de neo-colonialism economic?

Dacă urmărim, fie și printre rânduri, atitudinea actuală - de opinie publică sau politică - asupra Uniunii Europene, putem lesne observa o tot mai consistentă diversitate de abordări: de la paradigma mainstream a integrării europene întru bunăstare generală, până la paradigma naționalistă a neo-colonizării, care a acaparat, de altfel, tot mai mult teren pe fondul instabil și inevitabil reformist al crizei economice.

În cele din urmă, o asemenea evoluție era oarecum previzibilă, fie și numai dacă ne gândim la așteptările uriașe care au însoțit aderarea europeană, de exemplu, pentru populațiile din Europa Centrală și de Est. Însă prosperitatea atât de mult așteptată nu este consecința spontană a dobândirii calității de țară membră a UE, ci a politicilor sănătoase, care să susțină acumularea de capital și libera întreprindere.

Problema este în ce măsură UE însăși este compatibilă cu un asemenea “model”...

Se pretinde în mod sistematic, de exemplu, că UE exportă doar costuri, prin reformele destinate cu precădere noilor țări membre, fără a exporta și bunăstare sau salarii europene, pe măsura prețurilor liberalizate. În realitate, UE “exportă” și salarii crescute, dacă luăm în calcul fie și numai veniturile milioanelor de români care au reușit, în doar câțiva ani, să se integreze profesional pe piețele muncii din țările Uniunii. Pe de altă parte, pentru diverse țări “emergente” din Europa Centrală și de Est, probabil că, în absența integrării europene și a condiționalităților sale instituționale, multe din instituțiile “domniei legii” ar fi rămas abonate la o tranziție perpetuă...

Din punct de vedere economic, integrarea europeană nu poartă amprenta definitorie a pieţei libere şi a concurenţei, deși există realizări importante în acest sens. Este vorba, mai degrabă, de o opţiune politico-birocratică asupra a ceea ce ar trebui să fie modelul european. Adică un normativ economic și social consfințit într-un aranjament multiplicat, prin transplant instituțional, la nivelul țărilor membre.

Însă integrarea, cea economică - în esență, dobândește suport contrafactual, în special prin reformele pro-piață și prin disciplinarea actului guvernamental în raport cu ordinea statului de drept. Iar dacă “diviziunea muncii este limitată de dimensiunea pieței”, după cum spunea Adam Smith, atunci piața unică liberalizată face ca avantajele comparative să poată fi exploatate la un nivel superior și într-o manieră durabilă...

Astfel, componenta „de piaţă” a modelului european devine cel mai important activ al aderării. În paralel, însă, apare nevoia restructurării profunde a componentei „administrativ-intervenţioniste” a modelului european, mai ales sub presiunile competitive tot mai mari din partea unor guverne şi medii de afaceri mai liberale.

Actualmente UE a consemnat, fie și numai de facto, eşecul statului bunăstării, eșec prefigurat, de altfel, de insuccesul “economiei sociale” a Germaniei, „sufocată” tocmai de prea mult social. Uniunea Europeană a intrat în criză nereformată și este greu de crezut că ar putea ieși la fel. În prezent, ratele înalte ale șomajului - cu două cifre aproape pretutindeni - sunt cel mai fidel semnal al unei pieţe a muncii anchilozată de suprareglementare, în combinație cu povara fiscală ridicată care subminează antreprenoriatul, de unde şi puţinătatea locurilor de muncă nou create.

Mulți lideri europeni consideră, în prezent, că problemele economice ale Europei se vor sfârși odată cu sfârșitul recesiunii. Însă problemele UE nu au doar ancore recesioniste, ci privesc mai degrabă însuși modelul de guvernanță economică de la nivel comunitar.

Uniunea Europeană este, astăzi, o altfel de “uniune” decât cea de acum un deceniu, când țările candidate făceau coadă la poarta aderării. Povara datoriilor publice în combinație cu efectele crizei au impus austeritate și abandonarea unui model de creștere facil, bazat pe expansiune bugetară. Regulile fiscale au fost nesocotite, ani de zile, tocmai de țările din Europa Occidentală, ceea ce s-a întors, în prezent, împotriva lor. În anii 2000, chiar Franța și Germania - adică țările care asigură hard core-ul UE, au ignorat regulile privind deficitul bugetar stabilite prin Pactul de Stabilitate și Creștere, fără a fi sancționate de la nivel comunitar. Instituțional și constructivist vorbind, moneda euro a rămas reduta forte a proiectului comunitar. De aici și constrângerile cu efect de auto-disciplinare, susținute în prezent cu îndârjirea specifică modelului german.

Astfel, ca să revin cumva la sintagma din întrebare, “neo-colonialismul” pare să fi acaparat, prin nevoia de reformă instituțională și pe bună dreptate, tocmai hard-core-ul UE. Fapt ce se explică simplu, prin legile spontane ale “consecințelor neintenționate”: prin prisma consecințelor propriilor decizii, reglementatorul devine la rândul lui reglementat, și cu atât mai puternic atunci când se confruntă cu piața și cu limitele inviolabile ale economiei, în general.