Levin [1] a scris un minunat eseu scurt arătând cum „Erorile filosofice împiedică libertatea”. Eroarea „laptelui degresat”[2] este greşeala presupunerii că adevărul este exact opusul a ceea ce pare a fi bazat pe logică, analiză atentă şi observaţie. Istoria economiei politice este plină de exemple de acest fel. Probabil cel mai faimos este huliganul [3] lui Hazlitt [4] care „aruncă o cărămidă în fereastra magazinului brutarului”. În mod obişnuit, aceasta ar părea a fi dăunător din punct de vedere economic. Eroarea filosofică a lui Levin concluzionează exact opusul. Acesta este, totuşi, doar vârful aisbergului. În acest sens, Murray subliniază în mod glumeţ că „discriminarea împotriva albilor trebuie încurajată deoarece reprezintă discriminarea care duce la eliminarea discriminării”.[5] Comentând asupra unei mobilizări a armatei SUA în timpul Războiului Rece, Flynn a declarat în mod tranşant că: „Nu are nici un sens să militarizezi o economie în numele luptei împotriva unei economii militarizate”.[6]

Paradoxul mincinosului, denumit şi paradoxul lui Epimenide, reprezintă un alt exemplu elocvent. Acesta este paradoxul conform căruia, dacă „această propoziţie nu este adevărată” este adevărată, atunci nu este adevărată, iar dacă nu este adevărată, atunci este adevărată. Acest exemplu demonstrează că anumite formulări de cuvinte, deşi corecte din punct de vedere gramatical, sunt din punct de vedere logic un non-sens. De exemplu, afirmaţia „Eu mint” este adevărată doar dacă este falsă, şi falsă dacă este adevărată. Epimenide, un profet cretan din secolul VI I.Hr., a fost primul care a sesizat un asemenea paradox.[7]

Un alt exemplu se regăseşte în sociobiologie. Wilson[8] susţine că ştiinţele sociale pot fi reduse la cele naturale; în mod particular, „căutarea distinctiv umană pentru o unitate a cunoaşterii” poate fi redusă, până la urmă, la fizică. Răspunsul lui Hassing merită să fie citat în întregime:

„Problema auto-referinţei se pune imediat ce punem întrebarea „ce l-a determinat pe E.O. Wilson să scrie cartea?” Să presupunem că răspundem că moleculele din creierul lui E.O. Wilson reprezintă cauza completă şi suficientă pentru toată activitatea, atât fizică cât şi mentală, implicată în scrierea cărţii Consilience. Acum noi ştim foarte multe despre proprietăţile moleculelor. Căutarea adevărului nu este una dintre ele. Dacă moleculele din creierul lui E. O. Wilson reprezintă singura cauză a apariţiei cărţii sale, atunci nu există nimic mai mult decât o conexiune probabilistică între cunoştinţele umane şi aranjarea literelor în paginile cărţii sale, Consilience… Aplicând principiile sale universale reducţioniste la propriul act de a explica – aplicând explicaţia lui la situația lui însuși – duce la un anumit tip de contradicţie: ceea ce spune contrazice credibilitatea sa de vorbitor sincer. El eşuează testul auto-referinţei.”[9] [10]

Am contribuit personal, într-o mică măsură, la dezvoltarea literaturii din domeniul contradicţiilor interne. Într-o dezbatere cu un Malthusian privind argumentele în favoarea controlului populaţiei, am spus:

„Nici măcar susţinătorii ei nu iau ideea asta în serios. Dacă cineva ar fi cu adevărat preocupat de supra-populare, susţinătorul unei asemenea viziuni  are o singură opţiune, şi anume suicidul. Faptul că (oponentul meu din această dezbatere) este încă aici, vorbind, argumentând, respirând şi trăind este contradictoriu cu poziţia pe care o declară. Este, mai mult decât atât, o dovadă de ipocrizie faptul că încă se află aici. Reprezintă dovada faptului că nu este convins de propriile sale argumente. Dacă ar fi convins, dispune de puterea de a reduce populaţia cu cel puţin o persoană.”[11]

Probabil cea mai profundă utilizare a acestei idei a fost oferită de Hoppe în al său „argument pentru argumentare”.[12] Hoppe demonstrează că, deşi este, bineînţeles, posibil pentru cineva să iniţieze agresiunea împotriva altei persoane și a proprietăţii acesteia, el nu poate, fără riscul de contradicţie, să susțină că are un drept de a face aşa ceva, deoarece prin însăşi natura sa, esenţa discursului este să recunoască oponentului său dreptul de a-şi folosi corzile vocale, cavitatea toracică, limba, gâtul etc. şi dreptul de a sta pe o anumită proprietate. Astfel, în susținerea dreptului de a sufoca oamenii sau de a le fura proprietățile, nimeni nu poate trece testul auto-referinţei.

Indiferent de cum o numeşti – eroarea laptelui degresat, problema auto-referinţei, dificultatea de a comite o contradicţie pragmatică sau logică – această problemă este răspândită în literatura de specialitate cunoscută ca ştiinţă socială. Dar în niciun alt domeniu nu se găseşte la baza unei viziuni filosofice ca în cazul apărării naţionale oferită de guverne. Pentru a rezuma această idee, să argumentezi că un guvern finanţat prin taxe poate în mod legitim să îşi protejeze cetăţenii împotriva agresiunii înseamnă să te contrazici pe tine însuţi, din moment ce entitatea porneşte întregul proces făcând exact opusul protejării celor de sub controlul său. Statul, prin însăşi natura sa, face două lucruri cetăţenilor săi, care sunt incompatibile cu această idee. În primul rând, îi forţează pe cetăţenii săi să se înroleze în activităţile sale de „apărare” şi, în al doilea rând, le interzice altora care vor să ofere protecţie clienţilor din spaţiul „său” geografic să facă asemenea contracte cu ei ca alternativă la contractul pe care el [statul] îl oferă în mod coercitiv. Dacă adevărata protecţie împotriva violenţei include şi protecţia împotriva guvernului, şi nu există nici un motiv pentru care nu ar trebui să fie aşa, atunci această entitate este prima care violează drepturile oamenilor. Aici, statul este imposibil de diferenţiat de şeful mafiei care îi spune victimei că o va proteja împotriva lui însuşi.[13] Care sunt problemele specifice?

Externalităţile

Prima încercare de a justifica perceperea unei taxări obligatorii pentru a „proteja” cetăţenii pe care o vom lua în considerare este reprezentată de argumentul legat de externalităţi. Mulţi economişti susţin că apărarea naţională este acel lucru care, deşi în mod indubitabil îi ajută pe cei care plătesc pentru el (cu greu ar fi de acord să fie facturaţi pentru asta în alte condiţii), beneficiile acestea nu pot fi resimțite în totalitate de către ei. Mai degrabă, o parte a efectului pozitiv al apărării naţionale se “transmite” celor care nu au plătit pentru ea. Fiecare se gândeşte: „dacă alţii plătesc pentru protecţie împotriva inamicilor externi, atunci eu, în loc să plătesc aceste costuri, pot să fiu un „pasager clandestin pe seama cheltuielilor lor”. Dar dacă toţi fac acest exerciţiu de logică, atunci fiecare va aştepta pe ceilalţi să finanţeze această operaţiune; toţi vor acţiona cu speranţa că celălalt va plăti pentru serviciu, iar ei vor fi beneficiari pasivi. Ca urmare, nimeni nu va recompensa furnizorii privaţi al acestui serviciu, nu va exista nicio apărare naţională şi armate străine relativ slabe vor putea să ne cucerească.

Care este soluţia acestei enigme? Pentru economiştii mainstream, este ca guvernul să îi forţeze pe cetăţeni – pe toţi cetăţenii – să plătească impozite pentru apărarea naţională. În acest fel ciclul externalităţilor poate fi întrerupt. Nimeni nu va trebui să se teamă că alţii vor beneficia de ele în mod gratuit. Ei, de asemenea, vor fi forţaţi să suporte costul echitabil al apărării comune.

Problema aici este una de auto-referinţă. Dacă întregul scop al acestui exerciţiu este să protejeze oamenii împotriva incursiunilor violente ale altora, cum poate fi acest obiectiv atins dacă de la bun început guvernul le face fix acel lucru împotriva căruia se presupune că îi protejează? Adică, potrivit logicii argumentului externalităţilor, sistemul trebuie să îi protejeze pe oameni împotriva agresiunii. Cum ar fi cu putință acest lucru dacă statul începe acest proces prin a-i ataca, adică forţându-i să plătească pentru protecţia lor, indiferent dacă doresc acest lucru sau nu?

O altă problemă este reprezentată de faptul că argumentul este „prea bun”. Demonstrează prea mult – mult prea mult. Dacă ar fi adevărat, s-ar aplica nu numai la indivizi, ci şi la grupuri de oameni: la oraşe, state sau chiar naţiuni. Să luam ca exemplu Mexic, Statele Unite şi Canada. În timpul Războiului Rece, dacă SUA se înarmează pentru a se proteja împotriva dorinţelor imperialiste ale Rusiei, atunci conform acestui argument, beneficiile se vor „scurge” neapărat şi la cei doi vecini, de la nord şi de la sud. Prin urmare, SUA nu va investi într-un complex militar. La fel se întâmplă şi pentru Canada şi Mexic. Dar şi sovieticii se vor lovi de aceeaşi dilemă. Dacă se pregătesc să se lupte cu americanii iubitori de război, atunci chinezii, indienii, pakistanezii, afganii, ungurii vor fi beneficiari pasivi ai beneficiilor emanate de măreţia armatei ruse. Ei vor aştepta, cu respiraţia oprită, ca sovieticii să facă exact asta. Dar subordonații lui Stalin şi lui Lenin vor refuza să facă asta. De ce să inițieze ei cheltuielile necesare dacă vecinii refuză să contribuie cu partea lor?[14]

De fapt, atât sovieticii cât şi americanii chiar au dezvoltat vaste facilităţi militare în timpul Războiului Rece. Mai mult decât atât, mexicanii şi canadienii, să nu mai vorbim de ţările din jurul Rusiei, cu toții au considerat potrivit să îşi sporească armata. Aşadar, ştim că este ceva greşit cu acest argument al externalităţilor – sau că cel puţin acest argument nu poate fi aplicat în cazul grupurilor de oameni precum naţiunile. Dar nu este dat niciun motiv pentru inabilitatea generalizării acestui argument. Dimpotrivă, pentru susţinătorii săi[15], nu există limite ale aplicabilităţii sale.

S-ar putea însă ca armata să fie de fapt o dezeconomie externă? Ca, în loc ca beneficiile să se transmită asupra vecinilor, cei care se înarmează pe o scară largă se angajează în crearea a ceva pe care primii îl privesc ca un lucru rău? Aceasta pare să fie explicaţia legii de control al armelor din SUA. Pentru că, dacă nu se poate nega faptul că ţările investesc în echipament militar, acelaşi lucru se poate spune şi despre cetăţeni. Şi cu toate acestea, în loc să ofere subvenţii celor care achiziţionează pistoale – şi organizaţiei lor, National Rifle Association – statul penalizează asemenea activităţi în limita permisă de cel de-al doilea amendament la Constituţie.

Ideea este că cetăţenii individuali încearcă să se înarmeze ei înşişi, iar intelectualii de stânga care cred  în justificarea externalităţii apărării naţionale sau a statului, în loc să aprobe această dezminţire a teoriei lor, susţin intervenţia guvernamentală în acest domeniu. Acest lucru este, din nou, auto-contradictoriu. Susţinătorii argumentului externalităţii susţin coerciţia statului împotriva cetăţenilor inocenţi pe motiv că cei din urmă nu se vor apăra singuri, din cauza pierderilor suferite în urma „scurgerii” beneficiilor. Dar, după cum se întâmplă, atunci când indivizii fac asta (investesc în armament privat), în loc să privească acest lucru ca o respingere a teoriei lor, ei se ocupă cu oferirea de scuze pentru intervenţia guvernamentală în acest domeniu.

Aşadar, care e adevărul? Sunt armele, pistoalele, puştile, tancurile, aruncătoarele de rachete şi avioanele de luptă etc. economii sau dezeconomii externe? Să pui această întrebare înseamnă să expui erorile întregii distincţii, deoarece ea nu are la bază acţiunea umană.[16] Se bazează, mai curând, pe speculaţiile subiective are istoricilor de casă care vor să aducă justificări pentru iniţierea violenţei de către guvern împotriva contribuabililor inocenţi prin folosirea argumentului externalităţilor, şi care susţin controlul etatist al armelor pentru cei care încearcă să se protejeze singuri fără ajutor de la politicieni şi birocraţi, contrar acestui argument.

Analiza lui Rothbard[17] este definitivă. Bazându-şi analiza pe alegerile indivizilor care se confruntă cu alegerea, conceptul său de preferinţă demonstrată luminează această dilemă: Deşi cei mai mulţi economişti şi oamenii de pe stradă care se află sub tutela lor răuvoitoare, susţin că apărarea naţională reprezintă o economie externă, mai sunt aceia – pacifiştii, cei care vor să interzică armele, care  nu sunt consecvenți din punct de vedere logic – care văd această problemă din perspectivă opusă, ca dezeconomii externe. Explicaţia pentru această diferenţă de opinie este clară: „Mâncarea unui om este deseori otravă pentru altcineva”.[18] Pentru Rothbard, totuși, ambele opinii sunt greşite. Asta deoarece nici una nu îşi bazează analiza pe termenii acţiunii umane: alegeri reale făcute pe pieţe.

Susţinătorii argumentului externalităţilor pozitive pot obiecta că nu își pot baza cadrul analitic pe o piețele existente, cel puţin din punctul lor de vedere, din moment ce nu poate fi nicio piaţă pentru apărarea naţională. De fapt, ei se înşeală destul de mult în această privinţă. O industrie mare şi prosperă a armelor, detectivilor privaţi, lăcătuşilor şi asigurărilor exemplifică faptul că externalităţile pozitive nu sunt atât de puternice (sau nu există de fapt) încât să îi împiedice pe oameni să se apere singuri, organizaţi în cadrul pieţelor. Dar chiar dacă nu ar exista o asemenea industrie, obiecţia pe care susţinătorii externalităţilor pozitive ar putea-o ridica ideii lui Rothbard se loveşte de un zid. Deoarece în absenţa oricărei demonstraţii că oamenii care nu plătesc pentru un bun sau serviciu îl evaluează, cu toate acestea, pozitiv, această idee [ideea de externalitate pozitivă - n.tr.] trebuie considerată nedemonstrată.

În cel mai rău caz, poate fi considerată „bloody cheeck”,[19] folosind o expresie britanică [obraz însângerat – n.tr.]. Deoarece, înarmat cu această idee, eu te pot aborda cu următoarea cerință: „Tu, iubite cititor, nu m-ai angajat niciodată pe post de consultant în economie. Nu ai profitat de această oportunitate extraordinară care ţi s-a oferit. Cu toate acestea, chiar dacă ştii sau nu, chiar dacă realizezi acest lucru sau nu, chiar dacă apreciezi sau nu asta, tu de fapt beneficiezi de pe urma analizei mele economice.[20] Tu eşti, astfel, un egoist, un pasager clandestin cizelat care beneficiază de multitudinea de beneficii pe care eu ţi le-am oferit de mult timp, gratis. Dar acum trebuie să încetezi să mă mai exploatezi în privința acestor beneficii care provin de la mine şi de care tu te-ai folosit în mod gratuit. Este timpul ca să îţi plăteşti partea! Prin urmare, îţi prezint acum o factură de 100.000 $, un adevărat chilipir. Dacă refuzi să plăteşti, voi iniţia violenţa împotriva ta”.

Nu numai că asta este o situaţie „bloody cheek”, dar ai putea să îmi răspunzi cu aceeaşi monedă. Toţi am putea să ne facturăm unul altuia servicii cât de mult am dori. Din momentul în care am ieşit din lumea Rothbardiană a preferinţei demonstrate, oricine poate să facă orice solicitare doreşte. Suntem pierduţi pe mare fără o cârmă.

Bunurile publice

O altă doctrină care a fost folosită pentru a susține furnizarea de apărare naţională[21] făcută de guvern se bazează pe conceptul de bunuri publice. După cum se vede în Graficul 1, două consideraţii stabilesc dacă un bun este considerat bun public sau nu: excluziunea şi rivalitatea. Deoarece ambele condiţii admit doar două opţiuni, pozitiv sau negativ, aceasta generează o matrice doi-pe-doi. Dacă toţi oamenii în afară de cumpărător pot fi excluşi de la satisfacţia oferită de un bun, de exemplu un hamburger, şi dacă costul servirii unui cumpărător suplimentar este pozitiv, atunci avem un bun privat pur. În categoria A nu există niciun eşec al pieţei şi astfel nicio justificare pentru intervenţie guvernamentală în economie.

Grafic 1

		Excluziune (Poate exclude?)
Rivalitate (Ar trebui să excludă?)		DA	NU
	DA	A (hamburger)	B (stradă aglomerată)
	NU	C (televiziune)	D (apărare, far)

În categoria B, este dificil, imposibil sau foarte scump să fie excluşi cei care nu au plătit pentru serviciu, şi este şi rivalitate, în sensul că fiecare nou venit pe o stradă aglomerată îi încetineşte, sau impune costuri, pentru toţi cei care încearcă să se mişte dintr-un loc în altul.

Asta înseamnă că strada aglomerată dintr-un oraş este un bun semi-public; semi- deoarece, deşi îndeplineşte un criteriu din testul bazat pe cele două componente, nu-l îndeplineşte pe celălalt. Cu toate acestea, este un exemplu de eşec al pieţei conform acestui argument; prin urmare, guvernul ar trebui să asigure, creeze şi administreze un asemenea bun. O concluzie similară se aplică şi categoriei C, doar că aici antecedentele cauzale sunt inversate. În acest caz bunurile şi serviciile sunt non-rivale, nu non-excluzibile, deoarece cei care nu plătesc pot fi uşor împiedicaţi să obţină serviciul (de ex. dispozitive de bruiat pentru emisiunile TV). Dar absenţa rivalităţii este o problemă serioasă. Chiar dacă cei care nu plătesc pot fi excluşi ușor de la beneficiile serviciului, consideraţiile de eficienţă spun că nu ar trebui să fie opriţi din a consuma, din moment ce această acţiune nu impune nici un cost marginal asupra celorlalţi.[22] În categoria D, ajungem la bunul public pur, care nu respectă eficienţa pieţelor nici din motiv de rivalitate nici de excluziune. Odată ce o armată defensivă a fost constituită, sau o ameninţare credibilă de represalii nucleare în faţa unui eventual atac, nu costă nimic să mai adaugi o persoană sub această umbrelă protectoare. Astfel, nu numai că piaţa nu poate oferi apărare naţională, dar nici nu ar trebui, chiar dacă ar putea, din moment ce asta ar contrazice criticile la adresa ineficienţei economice. Este la fel şi în cazul farului. Odată ce a fost construit iar lumina a fost aprinsă, nu costă nimic să îndepărtezi o barcă suplimentară de malurile periculoase; o barcă nici nu poate fi exclusă de la aceste beneficii, din moment ce căpitanul care a plătit vede raza de lumină, acelaşi lucru pot să îl facă şi cei care nu au contribuit financiar la această afacere.[23]

Probabil că această schemă este mai uşor de înţeles dacă ne concentrăm asupra unui singur tip de serviciu. În graficul 2, vom ilustra totul doar cu ajutorul culoarelor de călătorie auto.

Grafic 2

		Excluziune (Poate exclude?)
Rivalitate (Ar trebui să excludă?)		DA	NU
	DA	A (autostradă aglomerată)	B (stradă aglomerată)
	NU	C (autostradă liberă)	D (stradă liberă)

         

Luăm în considerare faptul că este uşor să excluzi motociclişti de pe autostrăzile (A şi C) cu acces limitat (cu ajutorul barierelor şi a cabinelor de taxare), dar aproape imposibil să o faci în cazul străzilor din oraş (B şi D). În mod similar, când oricare drum este aglomerat (A şi B) există rivalitate. Călătorul marginal impune costuri asupra tuturor celorlalţi, încetinindu-i, fie pe stradă fie pe autostradă. Dacă sunt libere (C şi D) atunci nu se va întâmpla acest lucru. Categoria D se încadrează în eşecurile pieţei din ambele motive: este dificil să excluzi oamenii chiar şi de pe străzile oraşului atunci când sunt libere şi nu există nici un motiv legat de eficienţa economică pentru care să o faci.

Cam acesta este argumentul. Care sunt defectele lui? Sunt destule, şi toate sunt serioase.[24] Să luăm în considerare, pentru început, categoria A. Nu este nicio îndoială că, în cazul unui hamburger, ex ante, costurile sunt într-adevăr mai mari decât zero, în sensul că sunt alte activităţi la care cineva a renunţat pentru a-şi canaliza resursele în această direcţie (adică nu pot fi investite în alte oportunităţi). Cu toate acestea, nu se aplică acelaşi lucru şi în cazul hamburgerilor ex post sau deja gătiţi, de exemplu cei care aşteaptă să fie cumpăraţi de la McDonald’s, în intervalul dintre momentul în care sunt puşi pe raft şi momentul când sunt cumpăraţi de cineva. Într-adevăr, nu numai că aceste costuri pentru mâncăruri nu sunt mai mari ca zero, nici măcar nu sunt egale cu zero. În schimb, ele au o valoare negativă, în sensul că te costă ceva să poţi scăpa de ele. Asta înseamnă că, în loc să punem hamburgerul în categoria A, el ar trebui retrogradat la C, împreună cu toate celelalte bunuri care nu duc la manifestarea principiului rivalităţii. Dar şi excluziunea acestui obiect de fast-food poate fi pusă la îndoială. Da, dacă îl mănânc, atunci prin definiţie tu nu te vei putea folosi de el. Dar se pot întâmpla multe „de la mână până la gură”, şi de asemenea de la achiziţie până la consumul efectiv. Câţi copii (în special în şcolile publice, nu în cele private) au fost forţaţi să dea prânzul bătăuşului din curte? În toate aceste cazuri, cei care nu au plătit (bătăuşii) nu au fost excluşi din folosirea bunului avut în vedere. Astfel, hamburgerul se mută nu numai din categoria A în categoria C, dar de asemenea din categoria A în categoria B, moment în care ajunge în D.

În aceeaşi manieră, putem introduce categoria B în D. Tot ce trebuie să observăm este că sunt mai multe costuri în privinţa traficului decât în cazul străzilor aglomerate. Tirul obişnuit are mai multe tone, atât în privința greutății şasiului cât şi a greutății mărfii transportate. Acest lucru afectează calea de rulare chiar dacă nu este aglomerat, cu costuri mari de reparaţie şi înlocuire, toate acestea încetinind călătorii chiar mai mult. Şi da, putem fi siguri că în orele mai puţin aglomerate, niciun conducător nu îi încetineşte pe ceilalţi în medie, dar să presupunem că rămâi în spatele unuia care merge agale la ora 3 dimineaţa pe un drum cu o singură bandă pe sens, iar drumul este complet liber. Tu vei suferi costurile unei călătorii mai încete.

Da, non-contributorii pot fi excluşi din televiziunea cu plată, dar doar cu un anumit cost (care este o funcţie a „întrecerii” dintre cei „ofensivi” [adică hackerii] şi cei „defensivi” [adică proprietarii] în domeniul tehnologiei electronice). Acest cost mai poate varia, în funcție de onestitatea populaţiei, uşurinţa cu care se pot construi decodoare şi de tehnologia antenelor-satelit. În mod evident, aceste costuri pot fi ample.

Chiar dacă pentru moment am accepta coerenţa acestor distincţii, există dificultăţi cu B şi C. Presupunerea celor mai mulţi economişti care cred acest model este că, deşi există 4 categorii distincte, ele nu reprezintă un procent egal de 25% din întregul PIB. Mai curând, pentru cei mai mulţi comentatori, categoria A conţine vasta majoritate a bunurilor şi serviciilor, D cuprinde puţine lucruri sau nimic altceva în afară de apărarea naţională şi farurile, în timp ce B şi C chiar şi împreună sunt mult mai mici decât A.

Cu toate acestea, este posibil că extindem acoperirea lui B şi C în direcţia lui D. De exemplu, se poate spune despre costurile marginale că sunt egale cu zero atunci când întregul stoc nu este vândut sau închiriat, adică acolo unde există locuri vacante sau provizii în exces. Este adevărat că surplusurile tind să fie diminuate de scăderea preţurilor pe care chiar ele o determină, dar acest proces nu funcţionează perfect niciodată. Nu suntem niciodată la echilibrul perfect. Există locuri vacante în majoritatea teatrelor, stadioanelor, concertelor, circurilor, zborurilor aeriene, claselor de studiu, sunt locuri libere în hoteluri, clădiri de apartamente, clădiri de birouri, mall-uri şi parcuri industriale. Dat fiind faptul că A, B şi C pot fi reduse la D, trebuie să ne canalizăm comentariile critice către cel din urmă.

O dificultate de bază cu întreaga schemă a bunurilor publice, indiferent dacă există costuri sau nu și dacă sunt pozitive sau negative dacă există, este în întregime o problemă subiectivă.[25] Costurile, în esenţă, reprezintă oportunităţile la care ai renunţat; mai specific, cea mai bună alternativă pe care nu ai ales-o. Cine, în afară de cel care alege, poate cunoaşte aşa ceva? Cu siguranţă nu economistul mainstream, observatorul exterior, cel care este responsabil cu dogma bunurilor publice.

O altă problemă fundamentală se referă la excluziune. Este o axiomă de bază a economiei că întreprinderile private pot, ceteris paribus, să facă orice sarcină mai uşor, mai eficient şi mai ieftin decât guvernul. Piaţa tinde să „stârpească” creatorul lui Edsels, de exemplu. [model de automobile produs de Ford Motor Company în anii 1950, care a fost un mare eşec pentru companie – n.tr.]. Această tendinţă este cel puţin mult atenuată - practic nu există, să fim mai precişi – în sectorul public. Argumentul bunurilor publice ilustrat prin această matrice cu 4 zone, susţine că excluziunea este un criteriu important pentru a stabili dacă o sarcină trebuie alocată pieţei sau guvernului. Totuși, abilitatea pieţei de a-i exclude pe cei care nu plătesc (sau să facă orice altceva) este foarte diferită de cea care prevalează în cadrul statului. Ajungem astfel la un raţionament circular, din moment ce ar fi foarte costisitor sau chiar imposibil pentru guvern să îi împiedice pe cei care nu au plătit să beneficieze de un bun sau un serviciu, prin urmare este justificabil ca aceeaşi entitate, statul, să îl furnizeze în primul rând. Pentru a vedea eroarea din acest argument, putem începe din direcţia opusă. Astfel, din moment ce este foarte uşor pentru antreprenorul privat să excludă, acest lucru elimină categoriile B şi D dintr-o singură mişcare. Excluziunea este în primul rând o funcţie a pieţelor; este astfel ilegitim să folosim acest concept ca pe un băţ cu care să criticăm piaţa, din moment ce inabilitatea de a exclude este un eşec al guvernului, nu al pieţelor.

Este o greşeală să considerăm farul ca fiind un bun public pur inclus în categoria D.[26] Deţinătorul privat al farului are o ameninţare credibilă împotriva proprietarului bărcii care refuză să plătească taxa: data viitoare când acesta va avea nevoie de serviciile sale, el va opri farul dacă nu sunt alte vase în zonă. Cei care nu plătesc vor încerca să meargă „pe urma” altor vase. Dar asta va creşte într-un mod nejustificat riscul de coliziune, atât cu alte vase cât şi cu malul. Mai mult decât atât, cel care nu plăteşte va trebui să îşi ajusteze programul astfel încât să corespundă cu cel al altor călători, ceea ce poate duce la creşterea costurilor mai mult decât reprezenta taxa de far. În mod alternativ, el ar putea încerca să îşi taie pânzele pentru a se deghiza ca fiind altă navă. Dar acest lucru, de asemenea, ar fi costisitor şi chiar periculos. Şi, în epoca vaselor cu aburi, acest lucru era oricum numai nu imposibil.

De asemenea ignorat este şi fenomenul de „internalizare a externalităţilor”. Problema cu farul este reprezentată de faptul că există o vastă resursă nedeţinută care interferează cu analiza pieţelor. Adică oceanul încă nu a fost complet privatizat. Dacă acest lucru se va întâmpla,[27] proprietarul va furniza serviciul oferit de far în acelaşi mod cum alţi antreprenori (de ex. băcanii, proprietarii pistelor de bowling) furnizează servicii de iluminat pentru clienţii lor.

Într-un mod similar, unii economişti susţin că iluminatul public este un bun public pur, care trebuie pus în categoria D, din moment ce este aproape imposibil să restricţionezi acest serviciu doar în favoarea acelor pietoni care au plătit pentru acesta. Răspunsul simplu este să faci o ofertă la pachet: să combini accesul pe trotuar cu iluminatul, şi că facturezi ambele servicii. Patronii restaurantelor, până la urmă, nu facturează separat pentru iluminat; costul este inclus în preţul mesei. În ceea ce priveşte restricţionarea accesului clienţilor pe trotuare, este posibil ca atunci când asemenea căi de acces ar fi complet privatizate, accesul să fie oferit în mod gratuit, ca o pierdere colaterală, în aceeaşi manieră în care proprietarii centrelor comerciale nu te taxează atunci când foloseşti culoarele lor de acces.[28]

Dar cum rămâne treaba cu apărarea naţională? În urma acestor remarci preliminare, suntem acum pregătiţi să înfruntăm această provocare. În primul rând, este relativ uşor să îi excluzi pe cei care nu plătesc de la beneficiile de acest fel.[29] Tot ce trebuie să facă compania privată de apărare Acme este să emită semne pentru clienţii săi, plăci mari pentru casele, magazinele şi fabricile lor şi un semn mic de ataşat de rever pentru uz personal. Orice persoană sau proprietate care nu deţine unul din aceste semne (ar fi fraudulos şi pedepsibil de lege să falsifici aceste postere) ar fi „fair game”, din punctul de vedere al acestei agenţii. Corporaţia ar putea să meargă şi să spună cubanezilor, ruşilor sau Ayatollahului – oricine este considerat „omul rău” de jure – că Jones nu a plătit pentru protecţie, şi astfel dacă el sau proprietatea lui ar fi atacată, nicio rezistenţă nu ar fi oferită de către această poliţie privată.[30] Bineînţeles, ar fi ilicit ca Acme să îi ceară lui Jones să plătească ameninţându-l că ei înşişi se vor angaja în agresiune împotriva lui. Dacă Acme ar face asta, s-ar reduce   la nivelul taxei de protecţie oferite actualmente de guvern.

O altă formă de privatizare este posibil să apară[31] la fel ca „pachetul” care îmbina străzile, autostrăzile şi trotuarelor cu iluminatul. Într-un sistem de capitalism laissez-faire pur, toate proprietăţile (fără excepţii) ar fi deţinute în mod privat. Asta include, cu precădere, drumurile, autostrăzile şi străzile.[32] Cine, atunci, îi va proteja pe oameni atunci când îşi parcurg rutinele zilnice de stat acasă, dus-întors la locurile de muncă[33], cu excursii zilnice pe trotuare către magazine şi cinematografe, altele săptămânale către săli de bowling, terenuri de golf şi mall-uri, unele lunare în centru sau vacanţele anuale către locuri îndepărtate? Păi, deţinătorii acestor facilităţi. Să avem în vedere că, spre deosebire de prezent, oriunde va merge o persoană el va continua să se afle pe o proprietate privată. Fiecare deţinător va fi atunci foarte motivat să se asigure că nu se întâmplă crime pe terenul lui, deoarece dacă acest lucru se va întâmpla, se va diminua valoarea actualizată a proprietăţii sale.[34]

Mai mult decât atât, spre deosebire de poliţia publică şi soldaţii guvernamentali, vor avea, în plus faţă de motivaţia patriotică sau morală (esprit-de-corps) de a-şi proteja semenii, şi o motivaţie financiară pentru a face asta. Nu este un accident că aleile din Disneyland sunt mai sigure decât cele din Central Park. Să apară câteva violuri sau crime în prima locaţie, şi profiturile vor începe să scadă, pe măsură ce clienţii vor evita locaţia respectivă. Dacă s-ar permite mai multe, falimentul ar fi la orizont, împreună cu ameninţarea că proprietarii actuali îşi vor pierde proprietatea în favoarea antreprenorilor care sunt în stare să menţină un nivel de siguranţă acceptabil. Într-un contrast vizibil, când Central Park devine o zona cvasi-militarizată unde criminalii conduc o revoltă, nimeni într-o poziţie de a face ceva în această privinţă nu pierde bani. Banii pentru întreţinerea şi salvgardarea parcului provin din taxe, adică coercitiv. Falimentul nu este posibil. Singurul remediu este unul politic. Dar pentru aceasta utilizatorii parcului vor trebui să aştepte până la patru ani. Chiar şi atunci, nu au niciun mod direct de a-şi exprima insatisfacţia în legătură cu siguranţa parcului. Ei trebuie să aleagă între doi candidaţi la primărie care sunt responsabili de mult mai multe decât protecţia câtorva hectare de teren.

Poliţia, de asemenea, în loc să se limiteze la activităţile ei de protejare a inocenţilor împotriva răufăcătorilor, de fapt ea însăşi se ocupă cu lucrurile specifice celor din urmă. Primul şi cel mai fundamental aspect este faptul că veniturile colectate pentru a le plăti salariile şi pentru a le cumpăra uniformele, vehiculele, armele etc. se bazează pe constrângere. Pentru a explica, ei se angajează chiar în acţiunea împotriva căreia trebuia să îi protejeze pe „clienţii” lor. Cu greu se poate imagina un sistem auto-contradictoriu mai vizibil ca acesta. Dar, în plus faţă de acest ultraj, ei iau parte la o întreagă gamă de agresiuni auxiliare. De exemplu, ei arestează oameni pentru că aceştia vând şi cumpără produse farmaceutice care au fost declarate în mod arbitrar ca fiind ilegale. Se comportă la fel şi în privinţa adulţilor care acţionează consensual atunci când e vorba de sex, materiale de citit, salarii, condiţiile de lucru, orele de lucru, reglementările în privinţa clădirilor şi lista poate continua la nesfârşit. Deşi poliţia într-adevăr petrece o parte din timp oprind criminalii, violatorii şi hoţii, în niciunul din cazurile anterioare de „infracțiuni” fără victime, ei nu protejează persoanele şi proprietatea oricât de mult ţi-ai pune la lucru imaginaţia. În schimb, ei intervin chiar mai mult în aranjamentele contractuale voluntare private.

Ţinând cont că ar fi fezabil pentru poliţia privată să excludă ne-plătitorii şi cei care nu sunt clienţi de la siguranţa pe care şi-o permit (asta înseamnă să mutăm acest serviciu de la D la C), ce se poate spune despre cealaltă parte a argumentului, şi anume cea referitoare la rivalitate? Au poliţiştii un cost marginal pozitiv? (Adică, putem transfera serviciile oferite de poliţie de la categoria C la categoria A?) Un moment de reflecţie ne va convinge că putem. Cu siguranţă o gardă de corp poate proteja mai eficient un client decât 100 sau 1000. Dacă aşa se întâmplă, înseamnă că va costa mai mult să oferi siguranţă mai multor oameni. Consumatorii de servicii de protecţie se află, atunci, într-o situaţie de rivalitate unii relativ la ceilalţi.

Atunci când ne mutăm din sfera protecţiei oferite de poliţie în cadrul intern la regiunea externă a armatelor şi a relaţiilor internaţionale, povestea rămâne în mare parte la fel. Apărarea naţională nu poate fi, de asemenea, încadrată în categoria D. Nu este nici imposibil să excluzi neplătitori, nici faptul că adăugarea unei persoane sub umbrela de protecţie nu implică nici un cost în privinţa resurselor suplimentare. Să ne referim la ultima parte în primul rând. Dacă ar fi adevărat că nu costă nimic să protejezi mai mulţi oameni, din momentul în care o armată s-ar forma, să spunem una care posedă putere nucleară, atunci Rhode Island ar putea să lupte singură în toate războaiele noastre. De ce să aduci venituri ce provin din taxe din Texas sau Alaska sau Hawaii sau Florida? Nu ar fi necesar. În al doilea rând, folosind aceeaşi linie de argumentaţie, nu ar exista nici un motiv pentru care atât America de Nord cât şi America de Sud să nu fie protejate de agresiunea externă, nu de către SUA, care teoretic este în măsură să îndeplinească această sarcină, ci de orice altă jurisdicţie mai mică şi mai slabă, echivalentul internaţional al insulei Rhode Island – Canada sau Uruguay, de exemplu. Dacă aceste afirmaţii sunt absurde, şi sunt, atunci aceeaşi evaluare trebuie aplicată şi argumentului conform căruia nu costă nimic în plus protejarea mai multor oameni.

Să considerăm un alt caz. Să presupunem că două armate invadează SUA în acelaşi timp, una dinspre Atlantic şi cealaltă dinspre Pacific. Cu siguranţă că forţele noastre de apărare ar putea să facă o treabă mult mai bună dacă şi-ar putea concentra întreaga atenţie doar pe un singur front. Faptul că sunt obligaţi să apere atât coasta de est cât şi cea de vest în acelaşi timp nu face altceva decât să le îngreuneze eforturile generale.

Să luăm în considerare acum prima aserţiune. Este posibil să excluzi non-clienţii de la posibilitatea de a beneficia de serviciul de protecţie? Este simplu de văzut că aşa stau lucrurile atunci când este vorba de armament convenţional. Dacă nimeni din Arkansas nu plăteşte pentru protecţia faţă de Muammar Khadaffi, atunci firma privată XYZ care s-ar oferi să ţină această ameninţare cât mai departe nu va interveni în planurile celui din urmă în legătură cu cucerirea Arkansasului. În schimb, XYZ se va limita la a se asigura că acest asasin estic nu va pune nici măcar un deget pe clienţii din, să spunem, New York şi New Jersey, locurile din care firma îşi extrage veniturile. Să presupunem acum că o treime din locuitorii Arkansasului se înscriu la firma XYZ, şi că ei sunt împrăştiaţi pe tot teritoriul statului. Din nou, nicio problemă. Agenţia de protecţie internaţională va împrumuta o idee de la omologul său local: va da medalioane clienţilor săi, iar astfel Khadaffi (precum şi alţi răufăcători) vor înţelege să XYZ se va uita în altă parte dacă un non-client este atacat.

 La o primă impresie, pare dificil de înțeles cum ar putea funcţiona asta în cazul protecţiei nucleare. După cum se ştie, dacă o ameninţare de anihilare comună în masă – dacă este cazul – va proteja Arkansasul de ruşi, atunci statele vecine Missouri, Tennessee, Mississippi, Louisiana, Texas şi Oklahoma care se află în vecinătatea sa nu trebuie să ajute la finanţarea sistemului de rachete balistice intercontinentale, care este destinat „punerii unei bombe în toaleta bărbaţilor de la Kremlin”. Acei zgârciţi vor lăsa Arkansasul să facă asta de unul singur. Problema este că acest argument demonstrează prea mult. Dacă această tactică va merge pentru statele din prima linie adiacente Arkansasului, va funcţiona oriunde în lume. Dacă cineva va putea să pună în acest fel o sabie a lui Damocles deasupra capului tuturor ruşilor dintr-o poziţie de autoritate (şi, bineînţeles, asupra tuturor celorlalţi care locuiesc în acea ţară), atunci nu există în principiu nicio limită în legătură cu cererile care le pot fi făcute. Atunci nu există niciun motiv pentru a limita zona non-excluzabilă doar la cea din jurul acestui singur stat. Teoretic, întreaga lume este domeniul la care se extinde zona de non-excludabilitate.[35] Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu există niciun argument pentru ca apărarea naţională a diverselor guverne naţionale care fac parte din clubul nuclear să facă parte din bunurile publice ce se află în categoria D. În schimb, ce avem aici este un argument pentru un guvern mondial, care să cuprindă toţi oamenii de pe pământ.

Cluburile voluntare[36]

În plus faţă de argumentele externalităţilor şi al bunurilor publice care sunt aduse în favoarea guvernlui, mai există ideea conform căreia această instituţie chiar face parte din piaţă, în sensul că nu iniţiază de fapt violenţă împotriva membrilor săi. În schimb, statele se aseamănă unui club privat; din moment ce ultimul nu este vinovat de iniţierea violenţei, atunci acest lucru nu se poate aplica nici în cazul celui dintâi. Dacă aşa stau lucrurile, atunci apărarea naţională oferită de către state nu este mai problematică decât orice altă iniţiativă privată, de exemplu un stand de hot-dog. Este imperativ atunci ca, pentru o analiză critică a argumentului în favoarea protecţiei oferită de guverne, aceste solicitări să fie expuse ca fiind eronate.

Să luăm în considerare următoarele:

„Un mod de a ne gândi la guvern este că se aseamănă unui club. La fel cum un club de tenis există pentru a promova interesele membrilor săi care joacă tenis, la fel şi guvernul există pentru a promova interesele cetăţenilor săi. Analogia cu un club este folositoare atunci când ne gândim la problema secesiunii. La fel cum dreptul de a te retrage dintr-un club, dacă nu îţi mai reprezintă interesele, pare rezonabil, la fel şi dreptul de secesiune în anumite circumstanţe pare rezonabil.

Retragerea unui individ dintr-un club are efecte adverse asupra celorlalţi membri ai clubului. Să presupunem, de exemplu, că facilităţile clubului au fost construite de la presupunerea că 1000 de membri vor acoperi costurile cu amortizarea şi cu întreţinerea lui. Dacă numărul de membrii scade sub 1000, atunci membrii care rămân trebuie să plătească onorarii mai mari decât au planificat iniţial. Având acest lucru în minte, membrii fondatori ai unui club se pot pune de acord să impună o penalitate asupra celor care se retrag, sau să îi oblige să renunţe la o obligaţiune în cazul retragerii, dacă nu găsesc un nou membru care să le ia locul.” [37]

Bineînţeles, dacă acest club poate impune o penalizare asupra celor care vor să se retragă, poate de asemenea, în calitate de    guvern, să interzică apariţia acestei situații în primă instanţă.[38]

Un alt autor cu opinii similare este Charles Blankart:

„Statul poate fi văzut ca o organizaţie similară unui club. Cluburile sunt formate de indivizi care vor să urmărească un scop comun. În mod similar, un stat poate fi definit ca un club format din cetăţeni, şi proiectat să servească scopurilor pe care membrii săi le au în comun, precum furnizarea de bunuri publice ca legea şi ordinea, apărarea naţională, străzi şi autostrăzi etc.”[39]

De asemenea, el își expune această opinie: „Un stat e un tip particular de club în sensul că dimensiunile sale sunt (în mod general) definite din punct de vedere geografic”.[40]

Ideea conform căreia guvernul este asemănător unui club voluntar privat – sau, mai mult decât atât, nu este nici mai mult nici mai puţin decât un club voluntar privat – este asociată în mod obişnuit, sau atribuită lui, James Buchanan.[41] Cu toate acestea, noi vom urmări versiunea lui Randall Holcombe asupra acestei doctrine. Este foarte confuză şi contradictorie, dar tocmai aceste lucruri ne pot servi ca material de analiză. Deşi acest autor afirmă în mod specific că „Puţini oameni sunt dispuşi să contrazică ideea potrivit căreia statele nu sunt nimic altceva decât nişte cluburi mari”[42] – şi într-adevăr, aceasta este o eroare majoră – aceasta este fix viziunea sa, după cum urmează să argumentez. Numai că, în loc să susţină că statul este, de fapt, o organizaţie voluntară, Holocombe crede, de asemenea, că aceste cluburi voluntare sunt într-adevăr coercitive!

Proba „A” n această dispută a mea este afirmaţia lui în legătură cu „modelul (tipul) de schimb al guvernului”.[43] Acum, pentru cei mai mulţi oameni, „schimbul” implică interacţiune voluntară. Un om care livrează plăcinte îi dă una din plăcintele sale celui care livrează lapte, iar cel din urmă răspunde în acelaşi fel, cu aceeaşi monedă [cu laptele pe care acesta îl are – n.tr.], după cum ilustrează faimosul desen a lui Norman Rockwell. Dar Holocombe nici nu vrea să audă de asta. În schimb, el susţine, într-un scenariu al „schimbului” din iad:

„O posibilitate ar fi ca persoana mai puternică să o înrobească pe cea mai slabă şi să o forţeze să lucreze pentru ea (sîc). Persoana mai puternică este solicitantul rezidual în acest caz, dar … persoana mai slabă nu are niciun stimulent pentru a fi productivă… persoana mai slabă nu are nici un stimulent să producă lucruri care ştie că îi vor fi furate mai târziu…

O altă posibilitate de la începutul anarhiei este ca persoana mai puternică să fie de acord să ia doar o porţiune predeterminată din producţia persoanei mai slabe. De exemplu, dacă amândoi oameni sunt de acord ca persoana mai slabă să dea celei puternice o treime din producţia lui, amândorura le va fi mai bine. Persoana mai slabă are acum un stimulent să producă, ştiind că va putea păstra două treimi din producţia sa, iar persoana mai puternică obţine o treime din producţia celei slabe. Într-un regim de anarhie, este puţin probabil ca persoana slabă să producă ceva care poate fi luat de către persoana mai puternică, reducând producţia care poate fi realizată de către ambele persoane. Societatea formată din două persoane este mai productivă, şi ambilor oameni le este mai bine dacă sunt de acord ca persoana mai slabă să împartă un procent specificat din producţia sa cu cel puternic.”[44]

Problema aici, nu este că Holcombe atribuie coerciţia instituţiilor statului. Dimpotrivă, acest lucru este foarte corect. Problema este reprezentată de perversitatea limbajului folosit în descrierea unei asemenea relaţii: în termeni de schimb[45] şi acord. Dacă acesta ar fi un „acord” atunci este „acordul” victimei de a fi jefuită, în loc să fie împuşcată şi apoi jefuită; este „acordul” unei femei de a fi violată în loc să fie violată şi apoi ucisă, când de fapt nu este „de acord” cu niciuna. Pe scurt, nu este vorba de nici un acord. Un asemenea limbaj confuz pare a fi folosit aşa în mod intenţionat.

Holcombe continuă descriind guvernul ca „schimbul dintre protecţie şi tribut”, şi să susţină că aceasta aduce „beneficii atât pentru cetăţeni cât şi pentru guvern”. Prima este un exemplu de limbaj idiosincratic pe care ne aşteptăm să îl auzim de la acest autor. Atunci când o parte o „protejează” pe cealaltă de jafurile care emană de la ea însăşi, aceasta este „protecţie” în sensul mafiot al termenului. Este, pentru a fi foarte clari, nu protecţie, ci invazie şi furt. Şi să spui că ambele părţi ale tranzacţiei „beneficiază” înseamnă să adaugi insulta la prejudiciu. Dacă acesta ar fi într-adevăr un schimb reciproc avantajos, precum în cazul trocului dintre plăcintă şi sticla de lapte, atunci ambele părţi s-ar angaja în schimb în mod voluntar. Dar aici, chiar şi Holcombe admite asta, o parte intră în „acord” în mod coercitiv. Halal contract.[46]

Pentru un autor care vede o paralelă puternică între guvern şi cluburi, Holocombe se face vinovat de puţină inconsistenţă. De exemplu, el susţine:

„Dacă cluburile sunt organizaţii fundamental voluntare, atunci cineva nu ar avea motiv să îşi dorească să interacţioneze cu activităţile clubului. Oamenii cărora nu le plac activităţile clubului nu trebuie să se alăture acestuia. Dacă guvernele sunt (sîc) organizaţii fundamental coercitive care forţează oamenii să se supună regulilor guvernului, atunci toţi cei din grup au un interes în activităţile guvernului.”[47]

Dar asta este mai mult decât curios. El tocmai a admis că guvernele sunt într-adevăr coercitive, în sensul că îi forţează pe oameni să intre în „contracte” cu ei. De ce atâta delicateţe aici? În al doilea rând, o construcţie paralelă l-ar fi forţat să îşi concluzioneze citatul de mai sus, nu cum a făcut-o, ci mai degrabă spunând „atunci toţi din aceste grupuri ar avea foarte mult motive să dorească să interfereze cu activitatea guvernului”. De ce să dăm înapoi de la implicaţiile propriilor premise?

Mai apoi, de asemenea, Holocombe rezistă ecuaţiei impozitării şi furtului. El spune: „Chiar dacă cineva priveşte impozitarea ca fiind furt, cu greu ar susţine cineva că un hoţ devine guvern ca rezultat al infracţiunii sale”.[48] Din contră, pornind de la premisele lui Holocombe, cineva ar fi forţat de legile logicii să afirme exact acest lucru, pe lângă faptul că guvernul poate fi definit ca un hoţ cu legitimitate.[49]

După cum spuneam, nu guvernul este principala problemă pentru Holocombe. Cel puţin acest autor admite, în propriul său limbaj stupefiant, că guvernul este responsabil pentru ameninţările cu violenţa împotriva cetăţenilor dacă aceştia nu sunt „de acord” să plătească tribut[50], chiar dacă nu reuşeşte să termine raţionamentul acestei perspective.

De fapt, adevărata dificultate este faptul că Holocombe vede coerciţie în organizaţiile voluntare precum cluburile. Să luăm de exemplu ceva ce mulţi ar considera a fi un inofensiv club de bridge, care prevede ca membrii săi să organizeze o întâlnire o dată pe lună:

„Clubul de bridge îşi taxează membrii prin faptul că îi obligă să plătească pentru răcoritoare la fiecare 4 săptămâni. Este de asemenea o anumită cantitate de muncă implicată în găzduirea grupului, precum amenajarea locului unde se va desfăşura evenimentul, pregătirea răcoritoarelor … şi curăţenia de după. Această muncă forţată este similară din punct de vedere conceptual cu conscripţia militară.”[51]

Acest autor nu va putea fi interpretat ca fiind serios susţinând că există coerciţie în cadrul clubului de bridge. Acest lucru, se poate spune, este prea contrar bunului simţ, chiar şi pentru el. În schimb, el şi-ar dori să fie interpretat ca utilizând acest exemplu ca o introducere, pentru a arăta că nu există nicio diferenţă reală de principiu între aranjamente coercitive şi voluntare. El afirmă în mod răspicat că „există o continuare între cluburi şi guverne”[52], dar nu poate fi lăsat să scape atât de uşor. Deoarece Holocombe afirmă de fapt că clubul de bridge este parţial coercitiv.[53] Dar acest lucru reprezintă folosirea într-un mod monstruos şi presupus intenţionat a limbajului, cel puţin din perspectiva unui vorbitor nativ de limbă engleză. Dacă un club de bridge este, într-adevăr, o instituţie coercitivă, chiar şi parţial, atunci nu există nicio speranţă de claritate în acest domeniu.

Artileria sa grea în legătură cu acest distincţie – sau, mai degrabă, cu lipsa distincţiei – între piscina de cartier, care apare în urma unui legământ, sau contract, şi piscina municipală, care se bazează bineînţeles pe impozitare. El este păcălit, din cauza similitudinilor superficiale în cele două cazuri, să creadă că nu există nicio diferenţă relevantă între ele. El spune:

„Cu siguranţă [distincţia dintre cele două] nu poate avea legătură cu coerciţia. Atât organizaţia piscinei de cartier cât şi guvernul municipal au abilitatea de a-i forţa pe rezidenţi să contribuie la cuferele lor. În ambele cazuri, individul nu poate scăpa din organizaţie fără să se mute, dar în ambele cazuri este posibil să se mute de acolo.”[54]

Diferenţa evidentă dintre cele două cazuri, clar vizibilă oricui înţelege o brumă de filozofie politică, este că în primul caz, piscina este deţinută în mod privat, în timp ce în al doilea caz nu este. Conform lui Holocombe,

„Subdiviziunea a fost mai demult o fermă ce a fost cumpărată de un dezvoltator care a împărţit ferma în loturi individuale şi a construit case în fiecare lot. În centrul subdiviziunii dezvoltatorul a const