S-a produs o adevărată revoluţie în atitudinea economiştilor din Statele Unite, ca şi în cea a publicului, faţă de sistemul nostru bancar. Încă din 1933, era o dogmă categorică – un veritabil fapt de credinţă – printre autorii manualelor de economie, scriitorii de articole despre finanţe şi printre toţi specialiştii în economie instituţională de la keynesişti până la susţinătorii ideilor lui Friedman, că sistemul nostru comercial bancar era extrem de sigur[1]. Mulţumită organizării înţelepte a Federal Deposit Insurance Corporation [2] în 1933, acea urgie temută – „bank run”[3] – era de domeniul trecutului reacţionar. Deponenţii sunt acum în siguranţă pentru că FDIC „asigură”, adică, garantează, toate depozitele bancare. Aceia dintre noi care tot avertizau că sistemul bancar era în mod intrinsec nesigur şi chiar insolvabil erau consideraţi nebuni şi excentrici, neadaptaţi la noua reglementare. Dar de când s-au prăbuşit asociaţiile pentru economii şi împrumuturi[4], o catastrofă care urma să îi coste pe contribuabili între 500 de miliarde[5] şi 1500 de miliarde de dolari, această atitudine de optimist pur s-a schimbat.

Este adevărat că prin lichidarea Federal Savings and Loan Insurance Corporation[6] în FDIC, instituţiile au cedat şi şi-au pus baza pe FDIC, ultima lor linie de apărare, dar vechea siguranţă a dispărut. Toţi erudiţii şi mogulii merg înainte, în mod clar, ignorând pericolul care se apropie.

În 1985, însă, acţiunea de “bank-run” – despre care se credea că a rămas uitată în amintiri urâte şi în filme vechi de la televizor – s-a întors în forţă, aducând cu sine, în deplină putere, toate vechile evenimente: cozile care durau şi în timpul nopţii, cu oameni care aşteptau ca banca să se deschidă, promisiuni mincinoase făcute de directorii băncii că banca era sigură şi că toţi ar trebui să se întoarcă acasă, insistenţele publicului de a îşi scoate banii din bancă şi colapsul rapid care a urmat. Ca şi în anii 1932 şi 1933, guvernatorii statelor respective au închis băncile ca să le împiedice din a trebui să îşi plătească datoriile la care se angajaseră.

Acţiunile de bank-run au început cu asociaţiile pentru economii şi împrumuturi din Ohio şi apoi din Maryland care erau asigurate de firme private. Acţiunile s-au întors din nou în luna ianuarie[7] a acestui an printre uniunile de creditare din Rhode Island care erau „asigurate” de firme private. Şi după câteva zile, Bank of New England, după ce anunţase pierderi severe care au făcut-o insolvabilă, a experimentat acţiuni masive de bank-run de nivelul miliardelor de dolari, perioadă în timpul căreia preşedintele Lawrence K. Fish a mers degrabă la diferite filiale ale băncii pentru a da asigurări, în mod mincinos, că banii lor erau în siguranţă. În final, pentru a salva banca, FDIC a preluat-o şi desfăşoară un proces extrem de scump pentru a o salva.

Un fenomen fascinant a apărut în aceste acţiuni moderne de bank-run, cât şi în cele vechi: când o bancă “nesigură” a fost supusă unui bank-run fatal, acest fapt a avut un efect de domino în rândul tuturor celorlalte bănci din zonă, în aşa fel încât au fost slăbite şi ruinate de acţiuni de bank-run. Un Paul Samuelson perplex, Domnul Economie Instituţională, a recunoscut pentru The Wall Street Journal după această criză recentă: „Eu nu am crezut că o să trăiesc să văd din nou ziua când chiar au loc acţiuni bank-run. Şi când băncilor bune li se întâmplă o acţiune de bank-run din cauza unor alte bănci ghinioniste sau „rele” care au cedat... ne întoarcem într-un timp trecut.”

O întoarcere în timp într-adevăr: la fel cum căderea comunismului în Europa de Est ne-a întors la anul 1945 sau chiar 1914, băncile sunt din nou în pericol.

Care este motivul pentru această criză? Cu toţii ştim că prăbuşirea din piaţa imobiliarelor trage în jos valoarea activelor băncii. Dar nu este nicio acţiune de „bank-run” în imobiliare. Valoarea pur şi simplu scade, fapt care nu se poate asemăna cu eşecul tuturor şi intrarea în insolvenţă. Chiar dacă împrumuturile bancare sunt eronate şi valorile activelor scad, nu există niciun motiv, pe baza acestor informaţii, ca toate băncile dintr-o regiune să intre în colaps.  

Mai precis, întrebarea este de ce acest efect de domino afectează numai băncile, şi nu imobiliarele, publicaţiile, petrolul şi orice altă industrie care poate ceda? De ce sunt ceea ce Samuelson şi alţi economişti numesc băncile „bune” atât de vulnerabile, dincolo de orice speranţă, şi apoi în ce sens sunt ele într-adevăr „bune”?

Răspunsul este că băncile „rele” sunt vulnerabile la aceste acuze familiare: oferă împrumuturi neînţelepte, sau investesc prea mult în obligaţiuni braziliene, sau managerii lor erau escroci. În orice caz, împrumuturile lor acordate prost le-au plasat activele într-o situaţie nesigură sau le-au făcut chiar insolvabile. Băncile „bune” nu au comis niciunul dintre aceste păcate; împrumuturile lor erau făcute cu înţelepciune. Şi totuşi, chiar şi ele, pot fi supuse unei acţiuni de bank-run, aproape la fel de rapid ca băncile „rele”. În mod clar, băncile „bune” sunt, în realitate, numai puţin mai nesigure decât cele „rele”.

Deci trebuie să fie ceva în neregulă cu toate băncile – comerciale, de economii, de economii şi împrumut[8], şi uniunile de creditare – care le face în mod intrinsec nesigure. Şi acel ceva este foarte simplu, deşi aproape niciodată nu este menţionat: rezervele fracţionare bancare. Toate aceste tipuri de bănci creează depozite care pot fi restituite la valoarea nominală[9], conform contractului, la cererea deponentului. Numai dacă toate depozitele ar fi susţinute 100% de lichidităţi la orice moment (sau, echivalentul din prezent, de monedă scripturală a băncii obţinută de la Fed[10], care să poată fi convertită în lichidităţi la cerere) ar putea băncile să îşi respecte aceste îndatoriri contractuale.

În locul acestei politici sigure, neinflaţioniste, de rezerve de 100%, toate aceste bănci sunt în acelaşi timp lăsate şi încurajate de politica guvernului să păstreze rezerve care sunt numai o fracţiune a depozitelor, variind de la 10% pentru băncile comerciale, până la numai 2 procente pentru celelalte tipuri de bănci. Aceasta înseamnă că băncile comerciale măresc masa monetară de zece ori peste rezervele lor, politică ce conduce la sistemul actual al inflaţiei permanente, al ciclurilor periodice de expansiune rapidă şi regres, şi al acţiunilor de „bank-run” când publicul începe să îşi dea seama de insolvenţa intrinsecă a întregului sistem bancar.

De aceea, spre deosebire de orice altă industrie, băncile continuă să existe bazându-se în mod covârşitor pe “încrederea publică”, şi de aceea instituţiile statului simt că trebuie să lanseze afirmaţii despre care ar trebui să recunoască, în particular, că sunt minciuni sfruntate. Tot de aceea economiştii şi scriitorii de articole financiare din tot spectrul ideologic s-au grăbit să spună că FDIC “a trebuit” să restituie tuturor deponenţilor Bank of England sumele depuse, nu numai celor care erau “asiguraţi” cu până la 100.000 de dolari pe cont de depozit. FDIC a trebuit să efectueze această salvare, spuneau toţi, deoarece “altfel sistemul financiar s-ar fi prăbuşit”. Adică toţi ar fi aflat că întregul sistem de rezerve fracţionare este menţinut funcţional prin minciuni şi iluzii, adică, printr-o decepţie a instituţiilor statului.

Odată ce publicul ar afla că banii lor nu sunt în bănci şi că FDIC nu are nici ea bani, sistemul bancar s-ar prăbuşi rapid. Desigur, chiar scriitorii de articole financiare sunt îngrijoraţi de când FDIC are o cotă de mai puţin de 0,7% din depozitele pe care le “asigură”, care se estimează că în curând se va micşora la numai 0,2% din depozite. În mod hilar, nivelul de “siguranţă” este considerat a fi 1,5%! Sistemul bancar, pe scurt, este un castel de cărţi, FDIC, ca şi băncile însele.

Mulţi susţinători ai pieţei libere se întreabă: de ce sunt eu un susţinător fervent al pieţelor libere, privatizării şi dereglementării pretutindeni în afară de sistemul bancar? Răspunsul ar trebui să fie acum clar: activitatea bancară nu este o industrie legitimă, care să ofere un serviciu legitim, atâta timp cât continuă să fie un sistem de rezerve fracţionare bancare, adică bazat pe încheierea frauduloasă de contracte pe care nu este posibil să le onoreze.

Asigurarea privată a depozitelor – propunerea susţinătorilor “activităţilor bancare libere” – este absurdă în mod clar. Agenţiile pentru asigurarea privată a depozitelor sunt primele care se prăbuşesc, pentru că toţi ştiu că nu ei deţin banii. Şi în plus, susţinătorii “activităţilor bancare libere” nu răspund la întrebarea de ce, dacă activitatea bancară este legitimă ca orice altă industrie, are nevoie de acest fel de “asigurare”? Ce altă industrie încearcă să se asigure pe sine?

Singurul motiv pentru care FDIC încă rezistă în timp ce FSLIC şi companiile de asigurare private au intrat în colaps, este pentru că oamenii cred că chiar dacă ea, efectiv, nu are banii, în ultimă instanţă, Rezerva Federală ar printa pur şi simplu bani şi i-ar da FDIC. FDIC, la rândul ei, i-ar da băncilor, fără ca măcar să îl împovăreze pe contribuabil cum a făcut guvernul în ultimele acţiuni de salvare. Până la urmă, nu este FDIC susţinută cu “întreaga încredere şi tot creditul”[11] guvernului federal, orice ar însemna aceasta?

Da, FDIC ar putea, ca o ultimă soluţie, să printeze toţi acei bani şi să îi dea băncilor, sub acoperirea unui decret sau a unui statut de urgenţă. Dar... este o dilemă. Dacă procedează astfel, înseamnă că toate acele mii de miliarde de dolari din depozitele bancare ar fi transformaţi în lichidităţi. Problema este, însă, că dacă banii sunt readuşi în depozitele bancare, rezervele lor ar creşte cu acele ipotetice mii de miliarde şi băncile ar putea apoi să multiplice noi bani imediat până la 10-20 de mii de miliarde, depinzând de cerinţele pe care le îndeplinesc în legătură cu rezervele admise. Şi acest fapt ar produce, desigur, o inflaţie incredibilă şi ne-ar arunca imediat într-o hiper-inflaţie ca cea din Germania, din anul 1923. Şi de aceea nimeni dintre cei care lucreză în conducerea instituţiilor statului nu vrea să discute această ultimă, infailibilă soluţie. Tot de aceea ar fi mult mai bine să suferim o singură contracţie deflaţionară a fraudulosului sistem bancar cu rezerve fracţionare şi să ne întoarcem la un sistem sigur de rezerve de 100%.

Murray N. Rothbard (1926-1995) a fost decan al Şcolii Austriece. El a fost economist, specialist în istorie economică şi filosof al politicii liberale.

Acest articol este cuprins în capitolul 78 din „Making Economic Sense”, de Murray Rothbard, şi a apărut iniţial în ediţia din martie 1991 a „The Free Market”. A apărut apoi în cadrul Institutului Ludwig von Mises, 8 aprilie 2013.