Colapsul peso-ului argentinian din luna ianuarie scoate la iveală un alt experiment sortit eșecului din partea populismului de stânga din America de Sud. Devalorizarea bruscă a peso-ului cu 15% față de dolarul american în luna ianuarie marchează cel mai abrupt declin după devalorizarea din 2001, când Argentina s-a aflat în incapacitate de a-și plăti datoria externă. Din 21 ianuarie și până la sfârșitul perioadei de tranzacționare, pe 23 ianuarie, peso-ul a scăzut de la 6.88/dolar la 8.00 pe piața de referință. Pe piața neagră, peso-ul a scăzut cu 6 procente pe 23 ianuarie până la 13%, raportat la dolar. De-a lungul ultimului an, cursul peso-ul a înregistrat o scădere cu 35 puncte procentuale. În încercarea prostească și inutilă de a menține rata de schimb supraevaluată, în regim ancoră, banca centrală a Argentinei a vândut rezervele de dolari la o rată de 1.1 miliarde de dolari pe lună în ultimul an, cumpărând excesul de peso ce „inunda” piețele de schimb străine. Per total, rezervele de dolari s-au prăbușit de la un vârf record de 52.6 miliarde de dolari in 2011 la 29.3 miliarde dolari, cel mai scăzut nivel din ultimii șapte ani.

De asemenea, din 2011, guvernul Fernández de Kirchner a implementat mecanisme de control al cursului de schimb destul de restrictive, incluzând întârzierile în aprobarea repatrierii dividendelor firmelor străine, dar și restricționarea achizițiilor turiștilor, taxele pe achizițiile plătite prin card de credit și, recent, limitări ale nivelului cumpărăturilor online, care au făcut aproape imposibil pentru cetățenii de rând argentinieni să obțină dolari pentru a-i economisi sau investi peste granițele naționale. Desigur că aceste măsuri draconice nu au reușit să oprească scurgerea fluxului de dolari în cazul operațiunilor salutare de pe piața neagră, în care dolarii erau disponibili la un preț de echilibru de 13 pesos pe dolar. Într-un final, guvernul a capitulat pe 22 si 23 ianuarie prin refuzul de a mai interveni pe piețele de schimb străine pentru a susține moneda locală, care a scăzut cu 10 procente doar în cursul zilei de 23 ianuarie. Pe 24 ianuarie, guvernul a mers mai departe și a anunțat o relaxare a controalelor de schimb valutar. Acum, argentinienii aveau permisiunea de a cumpăra pesos direct proporțional cu venitul lor, în vreme ce taxa rambursabilă pe achizițiile de pesos a fost redusă de la 35% la 20%.

Acestea sunt datele așa cum au fost raportate, însă mulți comentatori s-au înșelat în interpretările personale ale acestui caz[1].

În primul rând, declinul abrupt al valorii peso-ului nu constituie instalarea unei așa-numite „crize valutare”, ci mai degrabă chiar mijlocul de a soluționa o criză deja de multă vreme în desfășurare. În ceea ce privește „devalorizarea” peso-ului de către autoritățile monetare argentiniene, aceasta nu reprezintă decât eliminarea controlului prețurilor ce au menținut prețul dolarului american exprimat în peso sub nivelul prețului de echilibru al pieței și, de aceea, a generat o cerere de dolari în permanență în exces în Argentina. Cu alte cuvinte, devalorizarea înseamnă recunoașterea faptului că peso-ul a fost privat deja de o parte semnificativă din valoarea lui prin inflație. Acest lucru a fost mascat de faptul că la prețul controlat al dolarilor, prețurile importurilor erau în mod artificial scăzute raportat la pesos, în timp ce exporturile argentiniene erau cotate ca mult mai scumpe și mai puțin competitive pe piețele externe. Guvernul Argentinei a încercat să limiteze deficitul comercial rezultat și penuria de dolari prin intermediul controalelor de curs valutar, adică, prin măsuri gândite pentru a raționaliza dolarii disponibili pentru favoriții săi. Mai mult decât atât, populația și-a majorat cererea pentru dolari pentru a economisi sau investi peste hotare pentru că a anticipat inevitabila „devalorizare” a peso-ului și inevitabila pierdere a puterii de cumpărare în raport cu bunurile economice oferite spre vânzare. Permițând ca rata de schimb să crească de la un preț controlat de 6.88 la un preț de piață de 8.00 pesos pe dolar, produsele stăine vor deveni mai scumpe pentru argentinieni și produsele indigene mai ieftine pentru străini (pentru că mai mulți pesos vor putea fi cumpărați cu un anumit număr de dolari).

Dacă guvernul menține această schimbare de politică, va rezulta că volumul importurilor va descrește și cel al exporturilor va crește până ce balanța se va echilibra. Astfel deficitul comercial va dispărea sau va deveni suficient de scăzut pentru a fi finanțat prin influxul de investiții străine din sectorul privat. De fapt, de vreme ce Argentina trebuie să înceapă să achite aproximativ 6.5 miliarde de dolari din datoria restantă față de națiunile creditoare, este cel mai probabil că va avea un surplus comercial, iar exporturile în exces ar genera dolarii necesari pentru serviciul datoriei externe. Repet, acesta nu este debutul unei crize, ci soluționarea unei crize existente cauzate de varietatea de mecanisme de control al prețurilor.

În al doilea rând, mulți comentatori media și chiar și economiști susțin că devalorizarea chiar accentuează o criză domestică deoarece generează o creștere generalizată a prețurilor exprimate în peso, atât a bunurilor importate, cât și a produselor indigene destinate exportului, care sunt în prezent vândute peste granițe în cantități mai mari, reducând oferta disponibilă pentru cumpărătorii naționali. Această creștere generală a prețurilor afectează așadar consumatorii argentinieni, așa cum susțin aceștia. Dar această opinie omite consecințele nevăzute și benefice ale eliminării oricărui control al prețurilor. Este evident adevărat că, spre exemplu, abolirea controlului rentelor reduce bunăstarea chiriașilor existenți, care trebuie să plătească chirii mai mari, dar îi favorizează pe proprietarii apartamentelor. Dar este de asemenea adevărat că sunt mulți alții care obțin un beneficiu, inclusiv toți acei chiriași care au fost scoși de pe piață din cauza penuriei de apartamente, în ciuda faptului că ei ar fi fost dispuși să plătească chirii mai mari, sau care au reușit să închirieze apartamente pentru chirii mai ridicate pe piața neagră. De asemenea, abolirea unui control al prețurilor care supraevaluează peso-ul favorizează firmele exportatoare argentiniene, angajații acestora și furnizorii și pe acei consumatori care au fost împiedicați să importe bunuri sau să facă investițiile străine dorite sau care puteau face aceste lucruri numai prin plata unui preț mai ridicat pentru dolari pe piața neagră. Astfel, ajustarea prețurilor Argentinei în acord cu valoarea reală de piață a peso-ului nu face ca întreaga națiune să fie mai săracă. Pur și simplu redistribuie venitul real de la cei care beneficiau de distorsiunea sistemului de prețuri prin regimul ancorat și controalele ratelor de schimb, în speță, angajații guvernamentali, firmele favorizate și forța de muncă organizată, către cei fără legături politice, care au fost afectați de intervenționism. De asemenea, atât în cazul controlului chiriilor, cât și al ancorării ratei de schimb, abolirea controalelor generează o mai mare eficiență în alocarea resurselor și în maximizarea volumului schimburilor mutual avantajoase la prețul de echilibru.

După aceste rânduri, este surprinzător și nu mai puțin amuzant să asist cum câștigătorul premiului Nobel, economistul Joseph Stiglitz, un susținător de vază al lui Keynes avertiza ferm în legătură cu ceva evident :

„Realitatea va genera cu siguranță anumite schimbări: trebuie să trăiești cu resursele disponibile, dacă moneda națională se depreciază, întrucât vei plăti mai mult pentru importuri. Autoritățile vor fi nevoite să-și schimbe politicile, problema care se pune este când și cum.”

Stiglitz pune problema în mod greșit atunci când afirmă că orice persoană din Argentina va fi dezavantajată pentru că „va trebui să plătească mai mult pentru importuri”. Așa cum analiza precedentă demonstrează, cu toate acestea, guvernul și favoriții acestuia și corpul electoral avantajat ar putea fi afectați, dar cei care ulterior nu aveau acces la dolari decât prin intermediul piețelor negre vor fi privilegiați de peso-ul „devalorizat”.

În al treilea rând, concentrarea media pe hemoragia rezervelor străine produsă de banca centrală din Argentina, ca principal factor de agravare a crizei, este ridicolă. Întrucât nu pierderea rezervelor, ci simplul fapt că banca centrală trebuie să dețină rezerve în dolari este un semn de criză. Singurul motiv pentru care banca centrală are nevoie de rezerve este acela de a susține peso-ul supraevaluat prin vânzarea de dolari prin ofertă restrânsă și prin cumpărarea inevitabilului exces de pesos. Dacă raportul de schimb dolar-peso ar fi fost lăsat liber spre a fi determinat doar prin legile pieței, autoritățile monetare din Argentina nu ar fi văzut utilitatea deținerii niciunui dolar, tocmai pentru că oferta și cererea pentru fiecare deviză exprimate una în raport cu cealaltă s-ar afla în echilibru în fiecare moment, fără surplus sau deficit. Dacă guvernul argentinian ar avea nevoie să facă achiziții externe sau să efectueze plăți ale datoriei externe, ar putea foarte ușor să obțină dolarii pentru aceste scopuri, cumpărându-i de la băncile comerciale sau de la alte instituții private de pe piața de schimb străină. Ar plăti pentru dolarii necesari cu pesos pe care îi primește din veniturile încasate din taxe sau îi împrumută de la populație sau îi obține în urma ordinului dat băncii centrale de a-i tipări. În lumea dezordonată a monedelor naționale fiat, o națiune evită haosul suplimentar și crizele prin permiterea pieței de a determina valoarea monedei proprii în raport cu o altă monedă fiat, cu rată a inflației diferită.

Aceasta mă aduce la al patrulea argument. Mulți politicieni și alți observatori de dreapta din Argentina și din altă parte atribuie criza programelor de cheltuieli risipitoare ale guvernului de stânga, condus de Fernández de Kirchner. Ei susțin că subvențiile sociale, naționalizarea firmelor cu capital majoritar străin, expansiunea statului reglementator  etc. au adus bugetul guvernamental în deficit. Dar deficitele bugetului de stat nu reprezintă atât cauza supraevaluării monedei și a lipsei de schimburi valutare externe, cât cea a inflației. Astfel, dacă cheltuielile suplimentare ar fi fost finanțate prin creșterea taxelor sau prin împrumuturi de la populație, prețurile Argentinei nu ar fi crescut. Totuși, guvernul Argentinei a decis să finanțeze aceste deficite prin expansiunea rapidă a ofertei monetare, la o rată medie de 30% pe an în ultimii patru ani. Aceasta a provocat o inflație rapidă la nivelul prețurilor din Argentina care a înregistrat anul trecut, în mod neoficial, 28%, mai mult decât dublul cifrei raportate de guvernul Argentinei (11%). Inflația și anticiparea acesteia stimulează importurile și transferul de capital peste granițe și descurajează exporturile. Creația monetară, concomintent cu un regim de schimb de tip ancoră, este astfel singura cauză a așa-numitei „crize valutare”.

Sistemul monetar global ideal este acela în care există o ofertă de bani uniformă la nivelul pieței așa cum exista în timpul etalonului aur în secolul al XIX-lea. Sub acest sistem, dezechilibrele la nivelul balanței de plăți erau ajustate rapid deoarece orice schimbare în oferta de aur se distribuia în mod echitabil la nivelul tuturor participanților la sistem și aceasta asigura o rată aproximativ uniformă a inflației pentru toate țările. Imaginea descrisă anterior este asemănătoare cu situația de astăzi a multor state din cadrul Statelor Unite ale Americii care funcționează după standardul dolarului american. De aceea dezechilibrele balanței de plăți între, spre exemplu, New Jersey și restul SUA, sunt doar temporare și repede ajustate. Lecția ce trebuie învățată în urma miturilor analizate mai sus este aceea că orice încercare de a extinde controlul unei monede unice în lume prin scheme guvernamentale de fixare a prețului care implică monede naționale fiat este sortită eșecului și nu va face decât să exacerbeze dezordinea monetară care a lovit economia mondială încă de la distrugerea standardului internațional aur în 1914.

Acest articol a apărut în cadrul Institutului Ludwig von Mises, 13.02.2014.