Economistul politic, chiar şi fără să o vrea, să o ştie sau să o recunoască, este şi filosof politic. Ipostazele acestea îşi sunt „umbră” una celeilalte. Convenţiile prozaice îl identifică pe economistul politic cu omul de ştiinţă ultra-pragmatic, un „inginer” al motoarelor bunăstării sociale, care măsoară, computează, compară, optimizează. Filosoful, dimpotrivă, este cumva exonerat de imperativul celerităţii acţionale; el migăleşte principii, adeseori netestabile, neverificabile, nefalsificabile, zice-se simple mofturi subiective sau mode prozelite la care se aderă. Economistul, când vede o hibă, se implică; filosoful cam cade pe gânduri.

I.a. Economiști politici, filozofi politici

Economistul este cel care vine cu soluţii; filosoful, mai degrabă, le caută cusururi rezolvărilor economistului, le problematizează, le opune principiilor abstracte şi îndărătnice, căci are şi vreme, şi posibilitatea abdicării superioare din faţa concretului contorsionat. Ceea ce economistul politic face, filosoful politic mai curând desface, şi cam atât, părând să nu prea mai poată pune cine-ştie-ce în loc. Însă, dincolo de atributele cu care şi economistul politic, şi filosoful politic par să se fi procopsit, ar mai exista, în parohiile fiecăruia, şi „o separare ce îi uneşte”.

Cumva mutând perspectiva care se revendică ba de la economistul „nativ proactiv”, ba de la filosoful „tardiv reactiv”, putem pricepe faptul că, deşi diviziunea intelectuală a muncii în ştiinţele-despre-om (despre omul din polis, omul dintre oameni) aşază economistul politic şi filosoful politic la pupitre diferite, datele-fundament ale lumii noastre îi confundă neîndoios, îi face să se completeze într-una şi aceeaşi minte. Şi unul, şi celălalt vor să îndrepte. Problema principală a economiei politice este cum să organizăm societatea astfel încât să fie promovată producerea de prosperitate; de cealaltă parte, filosofia politică (cu subsetul ei, etica) se preocupă cum să aranjăm societatea încât ordinea socială să fie dreaptă. Deci, cu toate că „eficient” şi „drept” s-ar scrie, scrupulos, cu ideograme diferite, problemele economiei politice şi ale filosofiei politice se întâlnesc. Infrastructura societală îi reuneşte epistemologic pe economist şi filosof. Terenul esenţializat al acestei reîntregiri întru nevoia de „pace şi prosperitate”, acea lozincă altminteri comună tuturor ideologiilor, dincolo de mijloacele ideosincratice preferate de fiecare, este „realitatea rarităţii şi a relaţionalităţii raţionale”.

Dacă universul fizic, de deasupra sau dedesubtul cuantelor, se lasă cu greu pătruns, din motive ce ţin de putinţa de a bate către infinitul mare sau către cel mic, lumea relaţiilor interumane, în ciuda scării tocmai bune de investigaţie, a rămas, poate, cea mai nemulţumitor cunoscută parte a realităţii „observabile”, chiar frustrantă. Cercetători de varii spiţe epistemice şi dogmaticieni ai atâtor credinţe au trecut, cu mintea şi simţurile – deducând, inducând, speculând –, fruntarii ale triburilor şi naţiunilor, porţi ale oraşelor-târguri şi latifundiilor rurale, praguri ale gospodăriilor şi firmelor, căutând alchimia societăţii umane. Însă au rămas adeseori blocaţi în faţa tainei persoanei-individ şi a tipicurilor care o agregă cu semenii săi (sau, dimpotrivă, o dezbină în fel şi chip). Tipicurile acestea sunt ştiute îndeobşte sub numele de instituţii, iar agregările acestea trec dincolo de limitele comunităţii, regiunii, ţării, devin corporaţii internaţionale sau organizaţii interstatale, diverse ca natură şi efecte. Economia şi filosofia (politice) îşi află sediu comun, deci, în realitatea relaţiilor interpersonale, guvernată de obsesia gestiunii raţionale a rarităţii mijloacelor ce să împlinească scopurile.

Fiecare dintre noi suntem, invariabil, exemplare unice de homo agens, „legaţi” social unul de celălalt fie prin apropiere, fie prin dezbinare. Ne gândim aici la „omul care acţionează” ca la exemplarul conceptual şi mai „realist” întrupabil decât poate prea îngust-materialistul homo oeconomicus, şi mai „social” identificabil decât poate prea cinicul zoon politikon. Raţionalmente[i], oamenii-ce-acţionează-mânaţi-lăuntric-de-scopul-ultim-al-bunăstării-personale, izolaţi ori prinşi în structuri sociale relaţionale – în „pieţe” sau „ierarhii” (în conceptualizarea la modă a lui Oliver Williamson, pe care însă nu o asumăm tale quale, după cum vom vedea mai departe în lucrare), cu ale lor valori, scopuri, mijloace, alegere, preferinţă, cost, profit, pierdere, concepte infinit „colorate” in situ, pot găsi, prin înţelegere şi prin învăţare, temeiuri de ordine societală ce să maximizeze, fiecăruia, eficienţa faptelor. Pledoaria noastră este, în această logică, pentru respectul reciproc în coordonate de meum şi tuum (de drepturi de proprietate[ii]), baza prosperităţii durabile. Eficienţa uzurpării creează efemeride şi numai eficienţa servirii dă durata. Asta fie că vorbim de simple persoane, de state, sau de corporaţii.

I.b. Teme „vechi” şi afaceri moderne

Lucrarea noastră îşi află rezidenţa în lumea capitalismului global modern, unul, zice-se, dominat de mari corporaţii[iii] şi de îngrijorări aidoma. Se afirmă despre ele ba că sunt compuşi organizaţionali instabili, în care administratorii îi expropriază pe proprietarii resurselor de capital încredinţate; ba că, indiviz, administratorii şi proprietarii corporaţiilor expropriază segmente din societate sau sunt expropriaţi de varii grupuri de presiune, într-un haos din care recurent mai izbucnesc şi „crize”. Şi, în acelaşi timp, se zice că autorităţile publice sunt prea obtuze sau corupte pentru a face ordine. Sau că dezordinea, mai degrabă, li se datorează. Intelectualmente, răspunsurile responsabile cer ştiinţă, şi nu savante senzaţii.

În completarea acelui pragmatism exhibat de abordările de business economics cu care mediul corporatist este obişnuit, o citire via philosophical economics ar aduce o prospeţime de bun augur în cercetarea fenomenologiei interne şi externe a acestei clase aparte de actori societali. Ştiinţele-suport (şi) într-o atare aventură intelectuală sunt, deopotrivă, şi economia politică, vrând-nevrând, prin datul gestionării realităţii rarităţii resurselor necesare satisfacerii sociale a nevoilor individuale, şi filosofia politică, prin datul existenţei complex organizate social (gospodării, asocieri non-profit, corporaţii multinaţionale, guvernăminte infra- / supra- / statale ş.a.) ghidate de nevoia de ordine paşnică, ca raţiune necesară a bunăstării.

Corporaţiile, ca organizări interpersonale complexe, inserate, apoi, ca atare, în dinamica societală, sunt eligibile pentru a fi auditate sub aspectul Pareto-eficienţei, a contribuţiei la „avuţia naţiunilor”, prin binomul compus din ştiinţele economiei (politice) şi filosofiei (politice). Liantul binomului este instituţia dreptului de proprietate: dacă răspunsul la problema economiei politice trebuie formulat în termeni de reguli de alocare a resurselor rare, filosofia politică trebuie să dea răspuns, inevitabil, tot în termeni de proprietate asupra resurselor, la problema gestiunii conflictelor, inerente în lumea non-abundenţei, definind drepturi de control exclusive. Politic şi ideologic, ideea proprietăţii este, da, „fluidă”. Dar hiper-fluidizarea este riscantă.

Lucrarea de faţă vine din credinţa şi convingerea că economistul fără o filosofie politică „tare”, fără o prejudecată etică „tare”[iv], va intra „neînarmat” în arena înţelegerii acţiunii umane. Consecinţele alternativelor de organizare (coordonare) socială (interpersonală), potrivit principiilor active ce le coagulează – cel voluntar şi, respectiv, non-voluntar / agresiv –, îi vor rămâne ascunse indiferent dacă va voi să citească arhitecturi sociale mai simple sau mai complicate (ex.: corporaţiile). Criteriul caracterului voluntar / non-voluntar al acţiunilor, ancorabil în clarificarea dreptului de proprietate, ajută la lămurirea calificărilor calitative din ştiinţa şi practica economiei. „Eficienţă, dar pentru scopurile cui?” – aceasta-i întrebarea (esenţială).

În paranteză fie spus, precizăm că apelul „prea explicit” la importul unui „alt cadru analitic”, oferit de o ramură a filosofiei politice – etica – într-o ştiinţă care de-abia şi-a autonomizat dialectica şi instrumentarul – economia –, nu este nici inoportun şi nici vreun simplu moft interdisciplinar[v]. Aşa cum vom încerca să argumentăm, autonomizarea metodologică şi apoi instrumentală a economiei politice, cel puţin în formatul propus de curentul dominant actual (mai exact, de mainstream-ul keynesian-neoclasic), suferă de câteva insuficienţe sub aspectul realismului şi relevanţei discuţiilor: realism, fiindcă se ancorează în etaloane „ficţionale”; relevanţă, fiindcă ignoră conştient circumstanţele agravante „instituţionale”.

Apostolarea, bunăoară, a ideii de eficienţă ca ţel ultim al încercărilor ştiinţifice de ameliorare a cadrului acţiunii umane ridică, deci, măcar o întrebare legitimă. În lumea subiectivismului valoric şi a căutării inter-subiective a bunăstării calculabile economic, întrebarea care se cere răspunsă este: totuşi, a cui „reţetă de bunăstare” se cuvine apreciată ca „eficientă” şi „îndreptăţită” de urmat, dintre cele, altfel, liber-exprimabile – a proprietarului factorilor de producţie combinaţi în producţia a ceva; sau a expertului licenţiat în ştiinţele economiei şi administrării afacerilor, devenit tehnocrat într-un guvernământ, eventual şi reprezentativ în aritmetica legitimantă a democraţiei; sau a despotului de drept divin; sau a oricui consideră că are suficientă îndreptăţire să se implice într-o atare decizie?

I.c. Criza (în câteva dileme subprime)

O întrebare: mai reprezintă apologia dreptului la proprietate privată un subiect actual? A mai zăbovi, astăzi, asupra ideii de proprietate privată într-o lume unde, de bine, de rău, am lămurit-o cu tranziţiile şi cu orânduirea-capitalistă-care-este-mult-mai-îndestulătoare-decât-cea socialistă, poate apărea superfluu. Nu şi dacă înţelegem că nu am încheiat în vreun fel vreo tranziţie magică de la o lume a rarităţii la una a abundenţei, în care dreptatea şi eficienţa să fi devenit canoane bizare ale unei lumi revolute. Nu, Istoria nu s-a sfârşit, ci îşi va trăi mereu obsesiile până la ultimul om. Pericolul este împrospătarea obsesiei uzurpării bătrânelor instituţii-ancoră. Ameninţători nu mai sunt
 într-atât despoţii sau tiranii, cât iluziile intelectuale – fie ele consacrate doct de democraţia academică şi/sau cerute docil de democraţia mulţimilor. Bunăoară, să luăm aminte la dis-cursul dominant în actualele vremuri de criză economică globală. Auzim frecvent teza cum că ceea ce trăim astăzi este o întruchipare a unei crize a instituţiilor (neo)liberale, a capitalismului, a dereglementării, a pieţei libere; personalităţi sonore o andosează (Krugman, Stiglitz, Roubini). Argumentul, trivial: „se observă că aceste turbulenţe globale au urmat unui ev (ceva mai) liberal”. În spiritul erorii naive post hoc ergo propter hoc („după înseamnă din cauza”), se blestemă pieţele prea libere şi se reia cu patos teza Lordului ce vedea, în ambientul Marii Crize, „The End of Laissez-Faire” (Keynes 1926).

Criza a căpătat treptat în discursul colocvial o arătare „fiinţială”: „ea” „se naşte”, „creşte”, „se stinge”. Dar economistul atent nu poate să nu vadă capcanele personificării, ştiind că omul-agent este detaliul teleologic decisiv din această lume unde crize de acest soi nu prea au de-a face cu evenimente „meteo” sau „tectonice”. Criza este un rău social, rod al unor comportamente omeneşti, poate cu predispoziţii gregare şi vădit ajutate de instituţii furnizoare de răi stimuli. Însă şi economistul pedant conceptual se poate trezi nud de înţelesuri dacă nu pricepe că toată retorica sa canonic exactă se loveşte de inescapabilul detaliu etic când face cuvenitele imputaţii cauzale şi pregăteşte prescripţiile de politici anti-criză. Criza a pornit de la nişte frâie scăpate de autoritate? Sau de la frâie trase anapoda, aceasta dacă nu cumva complet inoportune? Ce frâie ar fi mai înţelept să mânuiască „autoritatea”?; dar şi ce să nu? Raportul epistemic al ştiinţei economice cu legea / legislaţia (cu „dreptul pozitiv”, cel legiferat şi practicat în mod curent într-o comunitate / jurisdicţie, normând raporturile interne acelui spaţiu), cu o ştiinţă a eticii (definită prin ideea de critic şi cenzor al justeţii legilor însele) şi cu morala (identificabilă cu nelimitarea virtuţii, care poate fi relaţională sau personală, deşi nu poate fi raţionalizată ca atare după criterii obiective) este complex – şi, totuşi, nu „relativ”. Modul economic de gândire nu poate rămâne inert faţă de lucrarea (pseudo-) normelor.

Vom insista în lucrare asupra ideii simple potrivit căreia comportamentele agresive, anti-etice, ne scot în afara premiselor bunăstării şi eficienţei generalizabile, fiind violent redistributive[vi]. Cele nominal legale, dar gratuit violente, nu legitim reparatorii – la fel. Cele imorale şi, totuşi, non-agresive – nu neapărat (cel puţin nu în dimensiune „seculară”, dar ele pot priva membrii nevirtuoşi ai societăţii de bunăstarea transcendentală; la creştini, este „mântuirea”). Norme şi norme… Cât despre criză şi interogaţiile ei: este criza dovadă a unui eşec moral al pieţei?; este ea o ipostaziere a nesustenabilităţii lăcomiei structurale din societate?; este ea o formă de disoluţie, globalizată azi, a solidarităţii dintre oameni?; poate fi aceasta, după cum, spre pildă, sugerase însuşi Papa Benedict al XVI-lea, corectată durabil „printr-o adevărată autoritate
politică mondială”?; însă nu este, oare, autoritatea politică, fie ea naţională ori mondială, prin natura ei, o formă de coerciţie instituţionalizată, deci departe de a fi un remediu moral consistent?; oare, păcatul exponenţial al acestei crizei să nu fie atât lăcomia, cât frauda instituţionalizată, mai mult, asistată de autoritate?; este legea / legislaţia de tip redistributiv (fiscal, reglementar, inflaţionist), ubicuă astăzi, un mod sincer de luptă anti-criză?; putem face, despuiaţi de criteriul îndreptăţirii naturale, fireşti, legitime, consideraţii despre care „pachet anti-criză” este mai „eficient” decât altul? Trăim criza înţelegerii libertăţii?

Dacă „privim” cu grijă, înţelegem că ceea ce ni se prezintă ca libertate economică abuzată de beneficiarii ei este o iluzie de percepţie şi de logică. Câtă legătură cu reala „economie de piaţă”, cu reala „ordine spontană a proprietăţii private”, mai au, bunăoară, aranjamentele monetar-bancare moderne – mai mult sau mai puţin recunoscute ca originator al crizei, atât la sursa primară a dominoului global (SUA), cât şi, absolut analog, şi prin aceasta fiinţând ca vector de contagiune, în absolut toate celelalte economii naţionale!? Vorbim despre un aranjament bazat pe: monopol etatist al producţiei de bani, manifest prin sistemul cu i). o bancă centrală înclinată din proiect către expansiune
monetară, adică inflaţie, protejată de o legislaţie ce impune coercitiv societăţii mijloacele de plată inflaţioniste, ca legal tender, aşadar moneda sa discreţionară de hârtie; ii). cu bănci private inflaţioniste funcţionând, în aval şi cu obolul centrului, cu al lor multiplicator ex nihilo, prin „rezerve fracţionare”, baza supraîncălzirii, a expansiunii creditului şi a malinvestiţiilor falite, bănci, altfel, protejate sistemic şi „hazardate moral”. Culmea cecităţii, un eşec al vicierii instituţionalizate a libertăţii şi proprietăţii private este „corectat” tot prin creaţie monetară, naţionalizări, subvenţii, re-reglementări etc., încălcări adiţionale ale libertăţii şi proprietăţii private. Ale căror noi efecte (valuri secundare sau episoade de criză) vor fi imputate, ironic, tot „exceselor” sau „reziduurilor” de laissez-faire.

I.d. Corporaţiile — între state şi pieţe

Lumea capitalistă modernă globală reprezintă, fără îndoială, (şi) rezultatul instituţional al productivităţii în expansiune spaţială şi sortimentală a afacerilor corporatiste. Cu bunele şi cu relele lor. Se tot pomeneşte şi în anturaje academice, şi în adunări colocviale, despre corporaţiile care satisfac toate poftele consumatorilor, devenind (periculos de) competitive, moment din care pot ajunge să concureze cu guvernele (sau să conspire cu ele) spre a controla societatea. Dincolo de scenarii malefice, corporaţiile pot fi citite drept „animale aparte” (ca persoane… pluri-personale, reînsufleţite juridic), în care, culmea, detaliul structural care le explică (sau le ascunde!?) şi virtuţile, şi viciile rămâne trăsătura (privilegiul!?) răspunderii limitate.

Graţie ei, baza de capital mobilizabil a unei corporaţii devine superioară oricărei alte forme asociative: ea îi magnetizează, prin burse, pe capitalişti îmbiaţi de profituri fără limită, în condiţii de pierderi finite (limitate la capitalul subscris). Riscurile, compactate într-un buffer limitat, incită la nenumărate inovaţii tehnologice, dinamizând economia. Însă, se zice şi că vocaţia capitalismului s-ar fi denaturat odată cu descătuşarea liberei întreprinderi corporatiste. În corporaţia modernă de afaceri parcă ar fi pătruns ceva necurat, avatarurile ei îşi dau care mai de care în petic: acţionari, manageri, lobby-şti sau politicieni corupţi. Deranjul din pieţe ia proporţii epice: instabilitate, monopolizare, arghirofilie, dezumanizare.

Creşte instabilitatea speculativă fiindcă proprietatea asupra activelor este separată de managementul lor, iar responsabilitatea este resorbită într-un vacuum impersonal; creşte concentrarea de putere economică în pieţe (prin efecte de scară şi prin mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor inter-firme), „nişte puţini” ajungând la controlul resurselor rare din societate; creşte paroxistic obsesia managerilor de a dedica acţionarilor profit (şi a scăpa de „preluările ostile”), iar ethosul capitalist devine mult prea materialist şi prea puţin CSR; creşte tentaţia de a se pierde pe drum simţul moral personal în anturajele corporatiste, deoarece pe acolo unde responsabilitatea ar fi limitată prin lege, şi moralitatea cam ajunge să-i calce pe urme.

În boom-ul subprime recent s-a investit fără finalitate, s-a trăit peste mijloace, s-a ispitit fără ruşinare, s-a irosit peste poate! Să existe, însă, cauzalitate între „corporatismul răspunderii limitate” şi „capitalismul turbulenţelor speculative”?[vii] Aceasta este una dintre întrebările lucrării noastre, reformulate din perspectiva analizei în termeni de proprietate. Deconspirăm puţin: răspunderea este limitată fundamental de raritatea resurselor şi, apoi, de angajamentul reciproc şi transparent al celor care contractează voluntar în diverse forme. Într-o piaţă guvernată de legea respectului pentru proprietate privată nu sunt găuri negre care să dizolve răspunderea privată, nici nu se poate crea, ex nihilo, „răspundere suficientă”.

Doar în afara logicii pieţei se poate ajunge, prin lucrarea arbitrariului politic, la „supra-limitarea” răspunderii. Când unii aşteaptă că profiturile le vor fi potenţate (şi / sau pierderile socializate) prin exproprierea unor semeni, ei vor fi incitaţi să risipească cinic. Nu vor zidi bunăstarea durabilă a comunităţii, ci vor trăi aventuri boom-bust, fie că sunt corporaţii „alese”, too big to fail, fie categorii (de)favorizate, subprime, momite conjunctural. Simplă, răspunderea limitată nu prea poate oferi o explicaţie cauzală „crizelor economice”, ubicuă fiind în acţiunile oamenilor. Crizele economice vin din greşeli alocative, stârnite monetar şi alimentate de hazardul moral al „greşiţilor” care mizează, unii bine, alţii nu, că vor cădea în picioare.

Ca simpli actori de piaţă, corporaţiile nu sunt purtătoare ale virusului turbulenţelor capitalismului: bunăoară, sistemul bancar incită la malinvestiţii şi speculaţii redistributive, nu pentru că este „corporatist”, ci „graţie” protecţiei sistemice de care beneficiază de la împrumutătorul de ultimă instanţă şi de la garantul public al depozitelor. Nici firmele nu sunt vinovate de comportamente deviante (ca beneficiari direcţi sau indirecţi ai creditării laxe şi ai capitalizării inflaţioniste prin supratranzacţionare pe burse), pentru că sunt corporaţii, ci doar acelea dintre ele care (şi anume pentru că) s-au obişnuit, încurajate, să se considere too big to fail, producând pentru clienţi subprime a căror bonitate goes with the wind.

 

Fragment extras, cu acordul autorului și al editorului, din introducerea cărții Avataruri ale corporaţiei multinaţionale. Exerciţiu de analiză proprietariană, Editura ASE, Bucureşti, 2013.