În decembrie 1989, România a pornit pe drumul transformării istorice a totalitarismului comunist în capitalism democratic. Un drum pe care nici o ţară nu-l mai parcursese până atunci şi pe care elitele româneşti îl cunoşteau încă şi mai puţin decât cele din alte ţări comuniste, care, de bine, de rău, încercaseră să reformeze comunismul înainte de prăbuşirea acestuia. În pofida independenţei lor adesea clamate, comuniştii români au impus şi apoi au menţinut practic neschimbat, până la căderea finală, modelul stalinist, rigid, autoritar şi ultra-centralizat al economiei planificate. În condiţiile dure ale acestui „stalinism pentru eternitate”, cum l-a numit V. Tismăneanu, în România nu a existat niciodată nimic asemănător cu "autoconducerea muncitorească" din Jugoslavia, proprietatea privată asupra pământului din Polonia sau "comunismul gulaşului" din Ungaria. În plan teoretic, spre deosebire de alte ţări comuniste, în care unii economişti au pus problema schimbării sistemului economic existent, chiar dacă se menţine controlul partidului, în România nu a existat practic nici un fel de opoziţie politică şi intelectuală faţă de regim, iar cazurile de dizidenţă au fost foarte puţine şi înăbuşite brutal de autorităţi. Chiar şi „perestoika” lui Gorbaciov a fost respinsă de Ceauşescu, care a pretins că România nu avea nevoie de reformă, deoarece politica sa corespundea intereselor poporului român, iar el introdusese reforme încă din anii ’60.
Epoca „perestroikăi” şi a „glasnostului” a fost importantă, deoarece dezbaterile care au avut loc după 1985 în URSS şi în alte ţări comuniste au evidenţiat uriaşa risipă de resurse pe care o provoacă economia planificată şi totala irelevanţă teoretică şi practică a catehismului ideologic numit „economia politică a socialismului”. În această perioadă, în care gândirea economică oficială a fost acuzată deschis de faptul că nu ţine seama de realităţi, în URSS, de exemplu, a apărut o şcoală de gândire economică empirică şi aplicativă, care, după 1990, va constitui baza teoretică a unor programe de reformă. Nimic asemănător nu a existat în gândirea economică din România, unde singurele lucrări publicate după 1985 au fost, la fel ca înainte, cele cu caracter encomiastic.
Pe scurt, nici înainte şi nici după lansarea „perestroikăi”, în România nu a existat vreo practică economică inovatoare în raport cu sistemul economic stalinist existent în URSS şi în celelalte ţări comuniste în perioada 1928-1984. Mai mult, pe măsură ce propaganda în jurul unor lozinci ca „autogestiune”, „autoconducere”, „noul mecanism economico-financiar” etc., devenea tot mai delirantă, economia era tot mai mult centralizată. Dezbaterile prilejuite de „perestroika” şi „glasnosti” nu au avut nici un impact asupra opiniei publice și economiştilor români, deoarece presa românească nu a informat deloc despre aceste dezbateri, iar ziarele sovietice, la fel ca cele occidentale, nu se găseau practic în România.
În aceste condiţii, prăbuşirea rapidă a comunismului a luat complet pe nepregătite societatea românească şi elitele sale, inclusiv nomenclatura, directocraţia şi economiştii din mediile academice. În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, situaţia lor a fost complet diferită şi mult mai gravă comparativ cu alte ţări comuniste. Absenţa oricăror dezbateri deschise în legătură cu modul de funcţionare a economiei şi situaţia economică a ţării a influenţat negativ gândirea economică din perioada post-comunistă, care a trebuit să recupereze timpul pierdut. De aceea, se poate spune că şocul exercitat de căderea comunismului asupra gândirii economice din România a fost mai puternic şi mai grav decât în alte ţări central şi est-europene.
În zilele lui decembrie 1989, lumea a fost cuprinsă de euforie, deoarece a sperat că libertatea politică va duce rapid la un nivel de trai asemănător cu cel din occident. Autorităţile "emanate" din revoluţie au optat însă pentru o "tranziţe graduală" (Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România, coord. T. Postolache, mai, 1990, p. 11). În realitate, ele au ezitat mult timp să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piaţă. La rândul lor, economiştii români importanţi, mulţi dintre ei legaţi, într-un mod sau altul, de guvernele care s-au succedat în perioada postdecembristă, de partide şi de autorităţile politice şi administrative, au continuat să pledeze, cel puţin în prima parte a anilor 1990, pentru păstrarea a cât mai mult posibil din vechea ordine economică şi respingerea chiar şi a puţinelor reforme menite să introducă unele mecanisme de piaţă: liberalizarea preţurilor; diminuarea controlului valutar; privatizarea întreprinderilor de stat şi a băncilor; etc. Deşi încă în primii ani ai tranziţiei au fost exprimate şi unele păreri cu privire la necesitatea accelerării reformelor, aceste opinii au rămas izolate şi fără prea multe consecinţe asupra mişcării de idei şi politicii economice din acea perioadă. Reformele orientate în direcţia instaurării economiei de piaţă, cu excepția liberalizării prețurilor și a comerțului, s-au derulat, de fapt, foarte încet, ceea ce a amplificat dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a dezorganizat aparatul de producţie comunist, a determinat scăderea nivelului de trai şi a întârziat orientarea ţării spre structurile euro-atlantice. Reducerea nivelului de trai - mai accentuată în cazul anumitor categorii socio-profesionale şi al anumitor zone geografice, care s-au bucurat de unele avantaje în timpul comunismului -, a provocat, la rândul său, o serie de reacţii sociale violente împotriva schimbărilor (de exemplu, cele şase mineriade). În modul acesta, "gradualismul" a dat naştere unui cerc vicios, în care, pe termen mai lung, liberalizarea economiei şi întărirea democraţiei păreau a fi incompatibile.
Într-un mod la fel de miraculos ca însăşi căderea comunismului, alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1996 au fost câştigate de forţele politice autoproclamate de centru-dreapta, iar noul guvern şi-a anunțat intenția de a rupe cu trecutul comunist şi de a lupta împotriva corupției. În modul acesta, se părea că se va da startul unor noi reforme, cu atât mai mult cu cât autorităţile române au negociat un nou acord cu FMI, care prevedea o serie de măsuri în acest sens. În realitate, reformele au continuat să stagneze, iar convulsiile sociale au reapărut, ceea ce a creat o accentuată instabilitate politică: în următoarea perioadă de patru ani, s-au succedat trei guverne.
Reformele au devenit ceva mai susţinute doar după ce Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis includerea României (şi a Bulgariei) pe lista ţărilor candidate şi începerea negocierilor de aderare (februarie 2000). Această nouă orientare a autorităţilor române s-a reflectat în adoptarea unui document întitulat: Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, martie 2000, numit pompos "consensul de la Snagov". În perioada următoare, evaluările periodice ale Comisiei Europene au relevat că România înregistrează, într-adevăr, o serie de progrese în pregătirea sa pentru aderare, însă abia în 2004 UE a recunoscut că aceasta are o economie de piaţă funcţională.
La 1 ianuarie 2007, după 50 de ani de comunism şi 16 ani de tranziţie confuză, Romania a aderat la UE. Acest fapt constituie, pentru România, cel mai important eveniment politic produs după decembrie 1989. (Un eveniment de importanţă similară a fost aderarea în 2004 la NATO). Cu toate acestea, marele decalaj care există între gradul de dezvoltare economică al României şi cel al „vechii” Europe nu a dispărut, iar aşteptările că ”intrarea în Europa“ va vindeca miraculos toate tarele înapoierii istorice şi ale ingineriei sociale impuse cu forţa în perioada comunistă nu s-au împlinit. După o jumătate de secol de "măreţe realizări", comunismul a lăsat România în poziţia de cea mai săracă ţară din Europa (cu excepţia, poate, a Albaniei), iar la un sfert de veac de la căderea comunismului, ea se află cam tot pe acolo!
După aderare, reformele au încetat iarăşi aproape complet. O analiză lucidă, informată şi echilibrată a cauzelor acestor evoluţii contradictorii ale economiei şi societăţii româneşti în perioda de după aderare este oferită de T. Gallagher, în cartea sa: Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000 (Editura All, Bucureşti, 2010). Conform amplei şi documentatei demonstraţii a autorului, încetinirea sau chiar oprirea reformelor economice, administrative, legislative şi politice, după intrarea în UE, este consecinţa acţiunii elitelor româneşti foarte versate în privinţa simulării schimbării. Aceste elite au adoptat o mare parte a aquis-ului comunitar şi a vocabularului european, însă, achiziţiile respective nu sunt decât artificii menite să-i convingă pe eurocraţi că România a iniţiat un proces de însuşire a normelor şi valorilor europene. Din comoditate sau incompetenţă, principalele organisme ale UE au acceptat treptat, în bună masură, comportamentul şi explicaţiile elitelor autohtone. Rezultatul a fost că în loc să se producă un proces de europenizare, a avut loc un proces de eurobalcanizare. Astfel, România a asimilat legile şi valorile UE la nivel superficial sau declarativ, iar, în realitate, unele dintre trăsăturile clasice ale politicii balcanice, în care grupuri restrânse îşi impun voinţa asupra întregii societăţi, nu numai că au fost perpetuate, ci au fost şi consolidate ca urmare a aderării României la UE.
Izbucnirea crizei mondiale în anul 2008 a dus la înrăutăţirea majorităţii indicatorilor economici ai României şi la deteriorarea considerabilă a situaţiei financiare a statului român. Creşterea puternică a deficitului bugetar a reflectat atât efectele reducerii activităţii economice, cât şi costurile politicilor imprudente duse de autorităţi. În primăvara anului 2009, România a obţinut un ajutor vital din partea FMI şi UE pentru a surmonta criza economică. Guvernul a evitat încetarea plăţilor, însă nu a profitat deloc de răgazul acordat de marile puteri democratice, cu care, pentru prima oară în istoria sa, România este aliată, pentru a continua transformarea economiei şi a reforma statul.
Pe scurt, "România este altfel" (L. Boia). Aspectele "originale" ale acestui "excepţionalism românesc" (V. Tismăneanu) sunt legate, într-un mod sau altul, de acapararea statului de grupurile de interese aflate în căutare de rente (rent-seeking), care, de regulă, blochează politic reformele economice rapide. Totuşi, liberalizarea mediului de afaceri, mai ales în ceea ce priveşte formarea preţurilor, comerţul exterior şi activitatea întreprinderilor mici şi mijlocii, a fost posibilă, deoarece măsurile respective nu numai că nu ameninţă interesele oligarhiei, ci le serveşte pe deplin.
În timpul evenimentelor din decembrie 1989, membrii elitei comuniste, "nomenclatura" (activişti de partid de rang înalt, cadre de conducere, birocraţi etc.), s-au speriat şi au crezut, probabil, că îşi vor pierde privilegiile şi poate chiar libertatea sau viaţa. Şi, într-adevăr, în alte ţări comuniste, care au decis să se lanseze în programe radicale de transformare a economiei planificate ineficiente în economie de piaţă şi în care reformele economice au progresat rapid, rolul statului în economie s-a diminuat. Ca urmare, puterea şi influenţa exercitate de elita comunistă s-au redus efectiv - în anumite cazuri, inclusiv la nivel politic - sau cel puţin au fost slăbite de noua disciplină concurenţială impusă de piaţă. În România, unde reformele au fost foarte lente şi ezitante, singura schimbare majoră a fost apariţia unor ocazii de îmbogăţire, care, în timpul comunismului, lipseau chiar şi pentru înalta nomenclatură, ai cărei membri erau expuşi şi ei la pericolele inerente vieţii de zi cu zi într-un stat totalitar: urmărirea de către securitate, destituirea din funcţii (rotirea cadrelor), căderea în dizgraţie din motive personale etc. Printre indivizii care au sezizat şi au valorificat aceste oportunităţi s-au aflat şi numeroşi membri ai vechii elite, care şi-au folosit relaţiile şi vechea lor poziţie în "nomenclatură" pentru a se "converti" în oameni de afaceri. Astfel, menţinerea subvenţiilor în unele sectoare considerate de "importanţă strategică" (energetic, minier, transporturi etc.) a creat o sursă de rente considerabile persoanelor care au putut obţine autorizaţii de export, pe baza cărora au cumpărat la preţuri reduse produsele fabricate de întreprinderile de stat din ramurile respective, vânzându-le apoi la preţurile internaţionale mai mari. Aceasta, uneori, în mod absolut ilegal, ca în cazul traficului cu benzină şi motorină din perioada embargoului impus de NATO asupra fostei Yugoslavii, despre care presa de la vremea respectivă a relatat cu lux de amănunte, dar, adeseori, în mod cât se poate de legal. Revendicările populiste în favoarea subvenţionării industriei, mineritului, transporturilor, agriculturii etc., motivate de necesitatea de a stimula producţia, a păstra locurile de muncă şi a menţine preţuri scăzute la unele produse de bază sau pentru unele categorii de consumatori, au dus la hiperinflaţie şi la o dobândă reală negativă. Intreprinderile de stat, cărora guvernul le-a acordat subvenţii explicite sau mascate, iar băncile de stat, credite în condiţii avantajoase (de multe ori, fără ca aceste credite, acordate într-o monedă aflată într-un puternic proces de depreciere, să mai fie vreodată rambursate), au obţinut, în modul acesta, fonduri, pe care le-au putut însuşi, prin contracte avantajoase, noile intreprinderi private "căpuşe" - dintre care unele au fost pur şi simplu „căutători de rente”, în sensul arătat mai sus.
Numeroase fapte, despre care mass-media relatează zilnic, arată că în România căutarea de rente este mai profitabilă decât activităţile productive. Acest fenomen s-a manifestat şi se manifestă încă destul de puternic în economia românească, "băieţii deştepţi" fiind prezenţi în toate domeniile vieţii economice: de la sectorul energetic la construcţia şi reparea drumurilor şi salubritatea oraşelor. Mulţi români au înţeles că pot realiza profituri mult mai mari prin obţinerea unor privilegii într-un sistem marcat puternic de perpetuarea intervenţiei statului, decât prin iniţierea unor proiecte riscante de restructurare a vechilor întreprinderi ineficiente sau de înfinţare a unor întreprinderi noi. Apartenţa la vechea elită nu a fost esenţială în acest proces, însă, cu siguranţă, l-a facilitat: ea a permis accesul rapid la informaţii confidenţiale şi recompensarea, în deplină impunitate, a prietenilor din organismele de decizie politică şi administrativă. În aceste condiţii, o caracteristică esenţială a acestei noi societăţi, bazate pe căutarea de rente (Rent-Seeking Society), a devenit corupţia endemică .
Efectele fenomenului căutării de rente asupra reformelor economice pot fi analizate la nivelul principalelor componente ale procesului de tranziţie: stabilizarea financiară; privatizarea întreprinderilor de stat; liberalizarea pieţelor; instituţionalizarea practicilor favorabile instaurării unei economii de piaţă. Această analiză arată că grupurile de interese sunt motivate să accepte doar o tranziţie parţială, un echilibru "îngheţat" (chiar dacă este temporar) al unei economii care conţine un element de proprietate privată, însă este lipsită de condiţiile concurenţiale care asigură egalitatea de şanse a întreprinzătorilor. Într-un asemenea climat, pot fi finalizate doar acele reforme care nu afectează direct interesele economice ale grupurilor de presiune. De exemplu, poate fi acceptată întărirea rolului băncii centrale în conceperea şi aplicarea politicii monetare, reformă care este impusă, de altfel, de intrarea acesteia în structura "Sistemului European de Bănci Centrale". De asemenea, poate fi realizată modernizarea trezoreriei statului, inclusiv prin informatizare, reorganizarea generală a administraţiei de stat, revizuirea statutului funcţionarului public etc. Alte reforme, cum ar fi cea a regimului fiscal, întărirea autonomiei locale etc., se lovesc însă de opoziţia grupurilor de interese. Căci, ele ştiu foarte bine că chiar dacă fiscalitatea este ridicată şi primitivă, guvernele, indiferent de culoarea lor politică, vor fi adesea dispuse să acorde clientelei lor politice scutiri de impozite şi taxe, să-i anuleze datoriile şi chiar să-i tolereze fraudele fiscale.
În concluzie, încercările de finalizare a reformelor sunt subminate de activităţile unor puternice grupuri de interese. Această obstrucţie este provocată, într-o anumită măsură, de elita conducătoare a vechiului regim: aceasta, paradoxal, nu pentru că membri săi sunt principalii perdanţi, cum au crezut unii, eventual, în 1989, ci pentru că aceştia sunt principalii beneficiari ai unei reforme parţiale. Cu alte cuvinte, rezistenţa faţă de reforme vine din partea unor grupuri, care, având o poziţie dominantă, îşi utilizează puterea economică pentru a determina autorităţile politice să blocheze reformele care le periclitează dominaţia.
Pentru viitor, pot fi imaginate două mari scenarii. În primul, România riscă o perioadă de creştere economică redusă, abandonarea măsurilor orientate spre piaţă şi o deziluzie sporită şi eventuale reacţii violente din partea unor largi categorii de populaţie. În consecinţă, convergenţa cu Europa Occidentală se va încetini şi mai mult, deşi, în multe privinţe, România este deja mult rămasă în urmă: un rezultat foarte diferit, aşadar, nu numai de cel visat de români în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989, ci şi de foloasele aşteptate de la aderarea la structurile euro-atlantice.
În al doilea scenariu, mai optimist, se poate produce o convergenţă relativ rapidă cu nivelele venitului din ţările avansate. Condiţia este ca această evoluţie să fie sprijinită de orientarea autorităţilor române spre două priorităţi, care ar urma să fie detaliate în următorul acord cu FMI şi Comisia Europeană. Căci, contrar celor afirmate de unii reprezentanți ai autorităților și de unii formatori de opinie, România are nevoie de un asemenea acord din cel puţin două motive. În primul rând, reînoirea angajamentului guvernului faţă de asigurarea stabilităţii macroeconomice şi financiare îi va permite acestuia, cu sprijinul organismelor amintite, să ţină sub control deficitele persistente şi datoria publică în creştere şi să reducă volumul creanţelor îndoielnice din economie. În al doilea rând, aprofundarea reformelor structurale, prevăzută, de regulă, în acordurile de acest tip, va ameliora climatul afacerilor şi al investiţiilor, va întări guvernanţa corporatistă, va lărgi accesul la credit, va duce la liberalizarea pieţei muncii, la ţinerea sub control a cheltuielilor publice şi la întărirea administraţie fiscale. Or, toate acestea sunt susceptible să plaseze economia României pe calea unei creşteri rapide şi durabile, de natură să ducă la îmbunătățirea nivelului de trai, așa cum au sperat românii în decembrie 1989.