Fie că le place, fie că nu, cei care doresc să înțeleagă și, în cele din urmă, să influențeze economia politică trebuie să devină economiști. Analiza distorsionată de la realitatea instituțională este, în cel mai bun caz, un exercițiu intelectual interesant. Și principiile politice bazate pe o astfel de analiză pot fi aplicate în mod greșit în lume, o lume care poate să nu fie deloc precum cea descrisă de teoreticieni. Daune serioase și posibil ireversibile pot fi produse instituțiilor economiei politice prin însușirea unor principii irelevante de către generații întregi de posibili decidenți politici. Învățarea economiei keynesiste a avut acest efect? Această întrebare merită cel puțin luată în considerare. Putem fi de acord cu toții că ceva a mers prost. Situația deficitelor, a inflației și a influenței guvernamentale este disponiblilă pentru a fi observată. Trebuie să încercăm să înțelegem de ce s-a întâmplat acest lucru înainte de a începe să căutăm soluții. Teza noastră principală este aceea că rezultatele pe care le vedem astăzi pot fi legate direct de adeziunea decidenților politici și ale publicului larg, la teoria keynesiană a politicii economice. La un nivel preliminar și de bun-simț al discuției, efectele economiei keynesiene asupra politicii democratice a alegerii bugetare par simple și directe, fie că sunt tratate în termeni de ipoteze comportamentale plauzibile sau de realități politice observabile. Politicienilor aleși le face plăcere să cheltuie banii publici pe proiecte care generează beneficii vizibile alegătorilor lor. Nu le face plăcere însă să impună taxe asupra acelorași alegători. Premisa pre-keynesiană a echilibrului bugetar era folosită pentru a constrânge înclinațiile spre consum astfel încât să mențină cheltuielile guvernamentale în limitele veniturilor generate din impozite. Distrugerea acestei reguli de către keynesiști, fără o înlocuire adecvată, a îndepărtat cu succes această constrângere. În mod previzibil, politicienii au reacționat crescând cheltuielile mai mult decât veniturile din taxe, creând deficite bugetare ca o consecință firească a lucrurilor. Nu au respectat aparentele precepte keynesiste. Nu au compensat deficitele din perioadele de recesiune cu excedentele din perioadele de expansiune. Logica simplă a politicii fiscale keynesiene a eșuat în mod cert în aplicarea sa instituțională în cazul politicii democratice.

La un nivel mai profund al discuției, totuși, pot apărea multe probleme. Chiar când conștientizăm faptul că presupunerile keynesiene cu privire la o elită conducătoare sunt inaplicabile scenei politice americane, tot trebuie să ne întrebăm de ce politicienii noștri aleși se comportă în modul în care indică dovezile? Teoria alegerii publice ne spune că ei procedează astfel în mare parte deoarece se așteaptă ca alegătorii să-i sprijine când se comportă așa. Dar acest lucru îndreaptă atenția noastră spre comportamentul alegătorilor. De ce susțin alegătorii politicienii care se comportă iresponsabil din punct de vedere fiscal? Despre ce este vorba în privința larg-răspânditei acceptări publice a economiei keynesiste care generează experiența fiscală la care suntem martori de la începutul anilor ‘60? Există o situație paradoxală aici. Un regim al deficitelor permanente și în creștere cu inflația corespunzătoare, laolaltă cu un sector public dezvoltat, cu greu poate fi considerat benefic pentru cineva. Totuși, cum poate  procesul democratic actual să producă un astfel de regim? Unde este problema instituțională?

Managementul bugetar într-o economie instabilă

Politica keynesiană este centrată pe folosirea bugetului guvernamental ca instrument principal pentru a asigura menținerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă și al producției. Implementarea politicii keynesiene, așadar, a necesitat atât distrugerea principiilor anterioare ale bugetelor publice echilibrate cât și înlocuirea acestora cu principii care au permis dezechilibrul necesar pentru manipularea bugetară keynesistă. Dar politicienii, și publicul în general, nu au fost forțați, de Keynes sau de keynesiști, să introducă cheltuielile pe bază de deficit fără un argument logic care să susțină acest lucru. Revoluția keynesistă a însemnat mai mult decât o simplă eliminare a principiului bugetelor echilibrate ca o caracteristică permanentă a constituției fiscale. Eliminarea în sine a reprezentat un rezultat firesc al unei paradigme schimbate asupra modului în care funcționează economia. Și, într-un sens mai larg, în asta constă, de fapt, „keynesismul”, după cum am observat deja în capitolul 3. Orientarea alocativă părtinitoare către un sector public mai mare și predilecția monetară pentru inflație sunt ambele aspecte ale acesteia, și într-o oarecare măsură sunt incluse într-o orientare politică mai cuprinzătoare a economiei keynesiste, mai exact o „predilecție intervenționistă”, care reiese direct din schimbarea paradigmei.[1]

Într-o economie inerent instabilă, intervenția guvernamentală devine practic un imperativ moral. Și nu există niciun argument pentru a lăsa să treacă o perioadă de timp între niște abateri observate inițial și demararea acțiunii politice. „Reglarea fină” devine idealul politic.[2] Noțiunea de economie instabilă a cărei performanță ar putea fi îmbunătățită prin manevrarea bugetelor publice a generat un principiu general conform căruia bugetele nu trebuie să fie echilibrate. Vor fi ani de deficite și ani de execedente, aceste deficite și excedente fiind necesare pentru managementul macroeconomic. O relație stabilă între venituri și cheltuieli, să spunem o rată relativ stabilă a excedentului, ar indica de fapt, un eșec din partea guvernului de a-și îndeplini funcțiile manageriale.

Așa cum am observat în discuția noastră anterioară despre cadrul politicii keynesiste, politicile bugetare trebuiau să fie aplicate în mod simetric. În cadrul politic Harvey Road, s-ar putea spune chiar că economia keynesistă nu a desființat principiul bugetului echilibrat, ci doar  a mărit perioada de timp în care să fie aplicat. Paradigma keynesistă, cu alte cuvinte, nu ar fi văzută ca schimbând practic structura fiscală în cadrul căreia este implementată politica economică. Dar ce se întâmplă când facem presupuneri non-keynesiste asupra politicii?

Taxarea, consumul și competiția politică

Procesul politic în cadrul căruia trebuie să se aplice normele keynesiene se aseamănă foarte puțin sau deloc cu cel care era implicit în analiza de bază a lui Keynes. Economia nu este controlată de înțelepții lui Harvey Road, ci de politicieni aflați într-o competiție continuă pentru o funcție. Structura decizională politică este complet diferită de cea imaginată de însuși Keynes și, în acest cadru politic diferit au fost aplicate normele politice keynesiene cu efecte distructive. Deciziile politice în Statele Unite sunt luate de politicienii aleși care răspund dorințelor alegătorilor și birocrației corespunzătoare. Nu există un centru de putere în cadrul căruia câțiva aleși să se poată izola în mod eficient de presiunile alegătorilor. Mai mult decât atât, după cel de-al doilea război mondial, economia națională nu a fost niciodată descrisă în mod corect ca fiind într-o depresiune precum cea idealizată în modelele keynesiste elementare. De-a lungul celor trei decade de experiențe postbelice, creșteri ale cererii agregate au fost însoțite întotdeauna de creșteri ale nivelului prețurilor, de inflație.

Într-o democrație, presiunile puse asupra politicienilor pentru a face față competiției reprezentate de aspiranții la posturile lor au unele asemănări cu presiunile puse asupra antreprenorilor privați. Firmele private concurează între ele în moduri numeroase și complexe pentru a-și asigura patronajul consumatorilor. În mod similar, politicienii concurează între ei pentru sprijinul electoratului, și fac asta oferind și propunând politici și programe care, speră ei, le vor permite să fie aleși și realeși. Un politician într-o societate democrată, cu alte cuvinte, poate fi privit ca propunând și încercând să implementeze o combinație de programe de cheltuieli și scheme de finanțare care îi vor asigura susținerea unei majorități a electoratului. Aceste similarități sugerează faptul că concurența politică nu este întrutotul diferită de concurența de pe piață.

Mai există, de asemenea, diferențe importante și evidente între concurența politică și cea economică. Concurența economică este continuă. În fiecare moment al unei achiziții, un cumpărător este capabil să aleagă între vânzători alternativi, aflați în competiție. Concurența politică este intermitentă. O decizie este obligatorie pentru o perioadă fixă, de obicei 2, 4 sau 6 ani. Competiția economică le permite mai multor competitori să existe simultan. Captarea celei mai mari părți a pieței de către un vânzător nu împiedică abilitatea minorității de a-și alege propriul producător preferat. Prin contrast, competiția politică are o trăsătură de tipul totul sau nimic. Capturarea majorității pieței oferă întreaga piață unui singur furnizor. În cazul concurenței economice, cumpărătorul poate fi sigur cu privire la ce va obține în urma actului său de cumpărare. Acest lucru nu este valabil în cazul competiției politice, deoarece acolo, cumpărătorul într-un sens, cumpără serviciile unui agent, dar este un agent pe care nu-l poate forța, în anumite situații, pentru respectarea unei anumite obligații asumate și căruia este forțat să-i acorde o mare putere de decizie discreționară. Politicienii pur și simplu nu sunt trași la răspundere pentru promisiunile și pledoariile lor în aceeași măsură în care sunt furnizorii privați. Mai mult decât atât, nevoia unui politician de a obține cooperare din partea unei majorități a politicienilor generează o situație în care semnificația unui vot pentru un politician este mai puțin clară decât cea a unui vot pentru o firmă privată. Din aceste motive precum și din altele, competiția politică diferă în multiple aspecte de competiția economică, chiar și acolo unde există un anumit nivel de similaritate.[3]

Proprietățile competiției politice și caracteristicile politicii bugetare care rezultă pot fi analizate în diferite moduri. Într-adevăr, literatura alegerii publice deține o varietate de modele analitice, create pentru a explora și a explica proprietățile cadrelor instituționale diferite pentru competiția politică. [4]Un guvern poate oferi un singur serviciu, sau poate oferi o combinație de servicii. Își poate finanța bugetul printr-o varietate de tipuri de taxe, fie individuale, fie combinate și, în plus, poate supune orice taxă specifică la o varietate de reguli de aplicare și scutire. În plus, preferințele pentru serviciile publice pot fi diferite în rândul cetățenilor individuali. Caracteristicile particulare ale sistemului politic pot varia și dezechilibre bugetare pot fi permise.

Modificări în cadrul oricăreia din aceste caracteristici vor schimba în mod firesc rezultatul bugetar care apare. Modificări ale instituțiilor fiscale, de exemplu, vor schimba în mod firesc cotele de impozitare și nivelurile taxelor aplicate diferitelor persoane. Acest lucru, la rândul său, va modifica reacțiile indivizilor la modelele bugetare particulare. Cantitatea serviciilor oferite poate să conteze, de asemenea. În cazul unui singur serviciu, este productiv să conceptualizezi rezultate bugetare într-un sistem democratic care să se conformeze cerințelor alegătorului mediu. Însă, în cazul mai multor servicii, conceptualizarea nu este în mod necesar atât de simplă, deoarece un schimb de voturi poate avea loc între persoane cu privire la aspectele/problemele respective.

Caracteristicile esențiale ale alegerii bugetare democratice pot fi ilustrate destul de simplu. Acest lucru poate fi făcut analizând câștigurile și pierderile politicienilor din sprijinirea bugetelor de mărimi diferite. Să presupunem, deocamdată, că există o constrângere pentru un buget echilibrat. Putem porni de la un buget zero, și apoi să ținem cont de câștigurile și pierderile în termeni de susținere publică, de pe urma creșterii dimensiunii bugetului. Presupunând că producția publică satisface în mod pozitiv funcția de utilitate a cetățenilor, cheltuiala în sine va asigura sprijinul pentru politician. Taxele, totuși, vor reduce, venitul disponibil al cetățenilor, afectându-i așadar în mod negativ și reducând sprijinul pentru politician. Într-un sistem democratic, pentru anumite preferințe date și instituții fiscale fixate, bugetul va fi extins atâta timp cât o majoritate va prefera serviciul public în detrimentul bunurilor private la care va trebui să renunțe prin impozitare.[5]

O descriere detaliată a diferitelor posibilități analitice cu privire la caracterul competiției politice într-o societate democratică ar necesita o analiză a unei literaturi de specialitate destul de complexe.[6] Pentru scopurile noastre în această carte, totuși, noțiunile principale pe care tocmai le-am explicat sunt suficiente. Ceea ce sugerează acest tip de analiză este faptul că analiza politicienilor asupra câștigurilor și pierderilor în termeni de susținere din partea alegătorilor față de modalități alternative de impozitare și cheltuieli conturează rezultatele bugetare care rezultă în cadrul unui sistem democratic de competiție politică. Mărimea și structura bugetelor publice într-un astfel de sistem al democrației concurențiale, cu alte cuvinte, poate fi văzut ca un rezultat al preferințelor traduse ale unei submulțimi a susținătorilor politicienilor și regulile constituțional-instituționale care constrâng sistemul politic.[7]

Bugete dezechilibrate, politici democratice și orientări keynesiste

În cazul unei reguli a bugetelor echilibrate, orice propunere de cheltuială trebuie să fie cuplată cu o propunere de impozitare. Eliminarea acestei reguli a alterat constrângerile instituționale în cadrul cărora operau politicile democratice. Două tendințe subtile și interdependente au fost introduse: o  tendința către un guvern mai mare și o tendință către inflație. Înainte de a analiza bazele orientării inflaționiste, poate fi folositor să examinăm relația dintre aceste două tendințe.

Tendința alocativă reiese din afirmația că, dacă indivizilor le este permis să finanțeze bunurile și serviciile publice prin împrumut mai degrabă decât prin taxare, aceștia vor tinde să „cumpere” mai multe bunuri și servicii publice decât ar indica criteriile de eficiență standard.[8] Orientarea inflaționistă reiese din afirmația că, pentru orice nivel dat al bunurilor și serviciilor publice, pentru orice nivel al bugetului, indivizi vor tinde să se împrumute mai degrabă decât să se supună impozitării actuale, cel puțin până la un nivel dincolo de mixul de finanțare care ar fi dictat în mod ideal de criteriile clasice sau keynesiste. Prima tendință presupune ipoteza că, din cauza împrumuturilor guvernamentale, cheltuielile guvernamentale vor fi excesive. A doua tendință presupune ipoteza că, indiferent de nivelul cheltuielilor, împrumutul guvernamental va fi excesiv.[9] Cadrul analitic al alegerii publice ne permite să vedem cum taxarea și finanțarea datoriilor exercită diferite efecte asupra rezultatelor politice observabile. Pentru a analiza natura presiunilor competiției politice într-un cadru constituțional keynesist, revizuit, ar trebui să luăm în considerare, pe rând, excedentele și deficitele bugetare.

Excedentele bugetare și politica democratică

Crearea (sau o creștere a) excedentului bugetar necesită o creștere a ratelor reale ale impozitării, o reducere a ratelor reale ale cheltuielilor publice sau o combinație a celor două. În oricare din aceste situații, crearea sau mărirea excedentelor bugetare va impune costuri directe și imediate asupra unora sau tuturor cetățenilor comunității respective. Dacă sunt mărite taxele, unele persoane din comunitate vor avea veniturile disponibile reduse. Dacă cheltuielile publice sunt reduse, unii beneficiari actuali ai serviciilor publice vor fi afectați. În termeni de consecințe directe, o politică a bugetelor excedentare va crea perdanți în rândul cetățenilor, dar nu și câștigători.

Indirect, poate exista o acceptare la modul general a faptului că prevenirea inflației este un obiectiv dezirabil pentru politica economică națională.[10] S-ar putea susține că cetățenii ar trebui să fie capabili să vadă dincolo de consecințele directe ale excedentelor bugetare.  Ei ar trebui să înțeleaga faptul că un buget excedentar ar putea fi necesar pentru a preveni inflația și că acesta ar fi  un lucru benefic. Disiparea a ceea ce altfel ar fi un excedent prin cheltuieli publice sau reduceri de taxe, așadar, nu va fi fără niciun cost, deoarece ar distruge acele beneficii care ar rezulta de pe urma controlului inflației.

Aceste consecințe directe și indirecte au un impact diferit, totuși, asupra modului de efectuare a alegerilor al cetățenilor tipici. Consecințele directe ale excedentului iau forma reducerilor consumului prezent. Dacă taxele sunt mărite, consumul serviciilor private este redus. Daca cheltuielile sunt reduse, consumul de servicii publice este redus. În oricare din cazuri, politica excedentului bugetar le cere cetățenilor să sacrifice servicii pe care le consumă în prezent.

Consecințele indirecte, pe de cealaltă parte, sunt de cu totul altă natură din punct de vedere psihologic. Avantajul politicii excedentare nu este niciodată experimentat, însă trebuie imaginat într-un mod creativ, luând forma câștigurilor ipotetice sau imaginate din evitarea a ceea ce altfel ar fi o istorie inflaționistă. Acesta este un câștig care, prin însăși natura sa, nu poate fi experimentat niciodată, ci poate fi doar imaginat, întrucât este creat în mintea fiecărui cetățean individual.[11]

O mulțime de dovezi sugerează că aceste alternative decizionale sunt destul de distincte ca dimensiune. Mai mult decât atât, beneficiile resimțite de pe urma excedentului ar fi diminuate de strictețea  cerințelor informaționale care complică eforturile cetățenilor de a-și imagina în mod constructiv beneficiile care ar rezulta dintr-un excedent. Alegerea nu este deloc o simplă problemă de a alege între a suporta taxe în valoare de încă 100 dolari anul acesta în schimbul unor  beneficii de 120 dolari peste doi ani și apoi să compari cumva cele două momente istorice dictincte. Procesul imaginar necesită un pas suplimentar. Persoana respectivă trebuie să-și facă un fel de analiză cu privire la modul în care el personal se va folosi de excedent. Trebuie să transfere impactul excedentului de la nivel agregat la nivelul său personal. De vreme ce astfel de câștiguri viitoare devin mai îndepărtate și mai dificil de supus controlului personal, există dovezi solide care indică faptul că astfel de circumstanțe viitoare tind să fie neglijate,  sintagma „nu există, nu ne gândim la ele” fiind afirmația de bun-simț care ilustrează acest principiu. [12]

Pe scurt, excedentele bugetare par să aibă posibilități de supraviețuire mai reduse într-o democrație politică decât într-o ordine socială condusă de „oameni deștepți”. Excedentele bugetare pot apărea într-un sistem politic democratic dar există devieri instituționale care le împiedică. O persoană se poate opune creării unui execdent bugetar din oricare din motivele următoare sau din orice combinație a acestora:

1.     Poate fi unul dintre cei ale căror taxe vor fi crescute în mod direct sau dintre cei ale căror beneficii provenite din bunurile publice vor fi reduse.

2.     Poate fi printre cei care își consideră poziția economică (muncitor, investitor sau deținător de active) ca fiind vulnerabilă în fața reducerilor cererii agregate.

3.     Se poate afla printre cei care anticipează posibilitatea obținerii de câștiguri economice de pe urma inflației.

Pentru fiecare sau pentru orice combinație a acestor trei motive, o persoană se poate opune ajustărilor bugetare bazate pe reducerea cererii. Pentru a compensa această situație, mai rămâne doar o noțiune neclară în legătură cu faptul că  stabilitate nivelului prețurilor este preferată inflației, laolaltă cu un fel de înțelegere a faptului că acest obiectiv se presupune că are legătură cu mulțimea de beneficii și taxe directe care o însoțesc. Privind lucrurile în această lumină, nu ar trebui să fie practic nicio dificultate în a înțelege de ce nu am putut observa niciodată crearea explicită a excedentelor bugetare de-a lungul perioadei post-keynesiste.

Deficitele bugetare și politica democratică

Într-o societate democratică nu ar fi niciun impediment politic în  calea deficitelor buegtare în cadrul unei economii cu șomaj keynesian autentic. Deficitele bugetare fac posibile cheltuieli fără creșterea taxelor. Indiferent dacă deficitul este creat (sau mărit) prin reducerea taxelor sau creșterea cheltuielilor și formele particulare ale fiecăreia din aceste situații va determina bineînțeles, distribuția câștigurilor în rândul cetățenilor. Punctul cel mai important este, totuși, faptul că, în mod direct, există numai câștigători din astfel de deficite, nu și perdanți. În adevăratul cadru economic keynesist, desigur, așa ar trebui să stea lucrurile.

Problema cu finanțarea prin deficit nu este faptul că ar susținută într-un cadru economic keynesist, ci că ar fi, de asemenea, susținută chiar dacă economia ar fi în mod distinct non-keynesistă. Odată ce cerința instituțională a bugetului echilibrat este eliminată, apar presiuni pentru deficite bugetare, chiar și în circumstanțe economice non-keynesiste, cu totul nepotrivite. Dacă presupunem că oferta monetară este în totalitate elastică, ca reacție la deficitele bugetare, o afirmație pe care o susținem în capitolul 8 , deficitele trebuie să fie inflaționiste într-o economie non-keynesiană. Efectele directe ale deficitelor bugetare sunt resimțite doar în termeni de câștiguri personale. Crearea sau creșterea unui deficit implică o reducere a ratelor reale ale impozitării, o creștere a ratelor reale ale cheltuielilor publice sau un fel de combinație a celor două. În orice caz, există câștigători direcți și imediați și nu există perdanți, indiferent dacă economia suferă de șomaj de tip keynesist sau dacă este binecuvântată cu ocuparea deplină a forței de muncă.

Într-o economie non-keynesiană, deficitele vor crea în mod indirect perdanți, ca urmare a consecințelor inflației. Aceste consecințe indirecte, totuși, sunt substanțial diferite de efectele directe , la fel cum erau în cazul excedentelor. Consecințele directe ale creării de deficite iau forma unei creșteri a consumului de servcii prezente. Acestea ar fi servicii private dacă deficitul implică o reducere a taxelor și ar fi servicii publice dacă deficitul implică o creștere a producției publice.

Consecințele indirecte, prin contrast, nu se referă la experiența prezentă, ci la cea viitoare, conjuncturală. Beneficiul finanțarii prin deficit se bazează pe o creștere a servciilor oferite în prezent, în timp ce costul se bazează pe impactul inflaționist asupra viitorului, într-o reducere imaginată a bunăstării la un anumit moment viitor. Analiza acestor consecințe indirecte este în principiu aceeași ca cea a consecințelor indirecte ale excedentelor bugetare, deci nu are rost să repetăm analiza în detaliu. Este suficient să spunem că acțiunea de a imagina viitorul este îngreunată de cei doi factori care merg împreună și anume distanța în timp și lipsa constrolului personal.

Societățile democratice vor tinde să apeleze la o utilizare excesivă a finanțării prin deficit atunci când vor permite revizuirea constituțiilor lor fiscale în termeni keynesiști. Finanțarea prin deficit va genera sprijin politic, chiar și într-o economie non-keynesiană, printre acele persoane pentru care oricare dintre următoarele două condiții sunt valabile:

1.     Persoane aflate printre cele ale căror taxe reale vor fi reduse sau printre cele care așteaptă să obțină o creștere a beneficiilor de la guvern, inclusiv primirea de transferuri monetare directe.

2.     Persoane aflate printre cele care consideră că propriile lor poziții economice (angajați, investitori, proprietari de active reale sau birocrați) se vor putea îmbunătăți ca rezultat al creșterii cererii agregate.

Aceste consecințe directe, de sprijin, pot fi completate de credința generală, dar inutilă, că producția reală crescută și ocuparea deplină a forței de muncă sunt obiective de politică economică națională laolaltă cu ideea că aceste obiective pot fi realizate prin crearea deficitelor. Spre deosebire de situația deficitelor, există numai o anticipare viitoare a beneficiilor care rezultă din existența fără inflație, cu diferitele sale consecințe, care ar fi avut loc altfel.

Situația post-keynesiană în materie de politică fiscală nu este greu de înțeles. Eliminarea principiului bugetelor echilibrate sau regula constituțională a generat o asimetrie în ceea ce privește desfășurarea politicii bugetare într-o economie competitivă. Vor fi create deficite, dar într-o măsură mai mare decât cea justificată de principiile keynesiste. Vor rezulta câteodată excedente, dar acestea vor apărea mai rar decât cele prevăzute de modelul keynesian. Când sunt făcute prezumpții plauzibile cu privire la instituțiile de luare a deciziilor într-o democrație politică, efectul este acela de a crea tendințe care se opun utilizării ajustărilor bugetare menite să prevină și să controleze inflația și tendințe către ajustări bugetare care sunt menite să stimuleze ocuparea forței de muncă.

Deficitele bugetare și orientarea către sectorul public

Tendința către deficit produce, la rândul său, o tendință către creșterea ofertei de servicii și transferuri guvernamentale. Finanțarea prin deficit le semnalează contribuabililor faptul că serviciile publice au devenit relativ mai ieftine. Din cauza acestor semnale, alegătorii vor manifesta o preferință pentru schimbarea compoziției  producției reale, orientându-se către servicii publice (inclusiv transferuri).  „Adevăratele” costuri de oportunitate ale producției de bunuri publice raportate la bunurile private, nu vor fi, bineînțeles, de folosirea bugetului pentru scopuri de stabilizare. În măsura în care alegătorii și aleșii lor pot identifica aceste rapoarte de costuri adevărate, nicio tendință spre cheltuieli publice nu este introdusă. Totuși, nu pare deloc plauzibil să susținem faptul că alegătorii pot înlătura iluzia unei modificări de prețuri relative între bunurile publice și cele private. [13]

Să analizăm următorul exemplu extrem de simplificat. Într-o situație de echilibru în care avem ocuparea deplină a forței de muncă care presupunem că exista înaintea unei scăderi neanticipate a cererii agregate, guvernul a oferit o unitate dintr-un bun public și a finanțat acest bun printr-o taxă de 1 dolar. Obținerea din nou a ocupării depline necesită un răspuns monetar-fiscal de 10 cenți. Să presupunem acum că răspunsul ia forma reducerii taxelor. Taxele sunt reduse astfel încât doar 90 de cenți sunt colectați, în timp ce continuă să se cheltuiască 1 dolar. Valoarea taxei pentru o unitate de bun public este doar 90% din nivelul anterior. Pentru orice elasticitate a cererii în raport cu valoarea taxei (tax-price) mai mare decât zero, echilibrul pe „piață” pentru bunul public poate fi obținut doar cu o creștere a cantității mai mare de o unitate , mărimea exactă a creșterii depinzând de valoarea coeficientului de elasticitate. Atâta vreme cât indivizii își concentrează atenția pe valoarea bunurilor publice, definită în numerar, va exista o tendință clară de a extinde dimensiunea sectorului public în termeni reali, în ciuda  presupusei absențe a unei schimbări în preferințele consumatorilor. [14]

Pentru ca acest efect să fie operațional, indivizii trebuie să beneficieze de instituții fiscale în cadrul cărora valoarea marginală a taxei evolueaze în același sens cu valoarea medie a taxei. Această cerință este îndeplinită de majoritatea instrumentelor fiscale cunoscute: taxe pe venit proporționale sau progresive, taxe pe vânzări, taxe pe proprietate, toate îndeplinesc această condiție. Reducerile de taxe sunt de regulă discutate și implementate prin reduceri ale ratelor taxelor aplicate bazei de impozitare. Atâta vreme cât reducerea taxelor facilitată de deficit ia această formă, raportul de schimb între bunurile publice și cele private pare să fie în favoarea primului.

Iluzia generată la nivel instituțional și tendința către cheltuielile publice care rezultă din aceasta pot fi eliminate dacă valorile marginale ale taxei sunt oarecum menținute constante în timp ce colectările din taxe sunt reduse inframarginally. Dacă o reducere a impozitării facilitată de deficit ar lua această a doua formă, nu ar apărea niciun efect de înlocuire. Indivizii ar continua să se confrunte cu același compromis bunuri publice-bunuri private, la nivel marginal, înainte și după schimbarea politicii fiscale. Este dificil, totuși, să creezi aranjamente instituționale permanente care să îndeplinească criteriul valorii marginale a taxei. Pentru reduceri temporare de taxe, o simplă schemă de reduceri îndeplinește acest scop. O astfel de acțiune nu modifică ratele de impozitare ex-ante si deci, valorile marginale ale taxei. O schemă simplă de reduceri ale taxelor care nu este anticipată generează o schemă alocațională neutră de introducere de monedă nouă într-o economie în timpul unei existențe temporare a unui cadru keynesist. Dacă totuși, se așteaptă ca deficitul bugetar să fie permanent, și să necesite introduceri continue de monedă, reducerile de taxe vor încălca neutralitatea alocațională din motive cunoscute. De îndată ce persoanele vor ajunge să anticipeze reducerile de taxe care vor avea loc ex-post, atunci când vor lua decizii,  ex-ante, ei vor acționa ca și când valorile marginale ale atxelor sunt reduse. Pentru a preveni această tendință către cheltuieli publice în acest cadru permanent alte mijloace de natură instituțională trebuie dezvoltate pentru a menține constantă valoarea marginală a taxei.

Aplicarea unilaterală a remedilor keynesiste, care rezultă dintr-un cadru politic democratic, poate crea în sine instabilitate de-a lungul acestui proces. S-a conștientizat din ce în ce mai mult faptul că inflația poate să nu genereze locuri de muncă. De fapt, inflația poate atrage resursele către utilizări care nu pot fi menținute fără o continuare a inflației.[15] Tendința către inflație și intervenționism a paradigmei keynesiste, așadar, poate genera instabilitate într-o economie non-keynesistă. În această logică, aplicarea recomandărilor keynesiste poate genera o profeție care să se îndeplinească în mod cert, o posibilitate pe care o vom analiza în capitolul 11. Keynesismul, cu alte cuvinte, e posibil să fi schimbat constituția fiscală a democreției politice, și a făcut acest lucru cu consecințe distructive.[16]   

Acest text reprezintă capitolul 7 al lucrării "Democracy in Deficit: The Political Legacy of Lord Keynes", disponibilă online în cadrul www.econlib.org.