Reprezentanții școlii austriece se opun încercării de a măsura cu precizie “inflația”, pe care economiștii mainstream o văd ca pe o creștere generalizată a prețurilor (economiștii „austrieci” văd inflația ca pe o creștere a prețurilor manipulată politic.) Cu câțiva ani în urmă, economiști mainstream, cum ar fi Paul Krugman, au criticat reprezentanții școlii austriece pentru lipsa anticipării inflației prețurilor în economie. Cu toate acestea, greșeala a fost cauzată de fixația pentru indicele prețurilor de consum (IPC). Dacă ne uităm la alte prețuri din economie vom observa prețuri crescute pe aproape toate piețele: bunuri de consum, petrol, aur, bunuri de producție, imobiliare și acțiuni.

Recent, economiștii mainstream se tem că nu este suficientă inflație sau că economia se va confrunta cu deflația. Teama lor justifică Politica Ratei Dobânzii Zero și Relaxarea Cantitativă, însă aceștia nu reușesc să explice nevoia unor prețuri în creștere. Când vine vorba despre costul vieții, oamenii preferă prețuri în scădere, decât în creștere, o condiție care caracterizează cu desăvârșire o piață liberă.

Inutilitatea măsurării inflației prețurilor

Problemele practice cu indicii de prețuri, cum ar fi IPC, constau în decizia privind ce prețuri să fie măsurate și ce pondere să fie atribuită fiecărui bun. O altă problemă este creșterea calității. De exemplu, ce se întâmplă atunci când iPhone introduce un telefon nou și îmbunătățit, la același preț precum cel din ediția anterioară?

Astfel, statisticienii guvernamentali cresc sistematic ponderile pentru bunurile al căror preț urmează să scadă și reduc ponderea bunurilor al căror preț urmează să crească. În cazul în care calitatea unui bun crește, statisticienii reduc în mod “hedonist” prețul bunului.

Aceste tipuri de ajustări nu sunt corecte. Dacă mănânci mai mulți tăiței și mai puțin miel, aceasta nu garantează că IPC-ul va rămâne în intervalul stabilit de banca centrală. Mai mult, orice antreprenor sau inginer care descoperă produse mai bune pentru consumatori, la un preț mai mic, ajută banca centrală să își asume meritul pentru ținerea inflației sub control.

O dezbatere asupra măsurilor alternative

Un economist care face excepție de la aceste ajustări este John Williams, proprietar al ShadawStats.com. Williams oferă măsuri alternative pentru statisticile guvernamentale bazate pe metodologii mai vechi, în care bunurile, ponderile și ajustările de calitate joacă un rol mai puțin important. Metoda sa de măsurare a IPC-ului arată, de exemplu, inflația prețurilor mult mai mare decât cea măsurată prin statisticile guvernamentale. Dacă calculele lui Williams sunt mai precise decât statisticile guvernamentale este greu de spus pentru că ambele sunt construite pe aceeași fundație eronată.

O critică recentă adusă statisticilor lui Williams vine de la Ed Dolan. El îl critică pe Williams nu pentru credința sa că IPC subevaluează impactul Fed asupra costului vieții, ci pentru modul în care a calculat măsura sa alternativă:

”Nimeni nu neagă faptul că IPC, după cum e calculat în prezent, subestimează rata inflației comparativ cu o măsură bazată pe un coș fix de mărfuri neschimbate. Mai degrabă, ceea ce mulți economiști, inclusiv eu, găsesc greu de acceptat este estimarea lui Williams asupra gradului de subestimare.”

Această dispută amicală nu rezolvă problemele de calcul ale costului de trai sau ale inflației prețurilor, ci doar servește pentru a sublinia inutilitatea unui astfel de angajament, un prim aspect clarificat de Ludwig von Mises.

În plus, întreaga discuție ascunde impactul real al ”politicii monetare" conduse de banca centrală. În absența unei bănci centrale, în general, se presupune că oferta de bani ar crește încet deoarece resursele reale trebuie să crească pentru a crea aur și/sau argint (sau orice altceva, inclusiv Bitcoins), pentru a servi ca baza monetară.

Într-o economie de piață în expansiune, îmbunătățirile tehnologice, eficiența și productivitatea înseamnă o creștere economică reală pe cap de locuitor de cel puțin 2-4% anual. În cazul în care oferta de bani crește mai lent decât producția, atunci economia se va confrunta cu deflația prețurilor și o monedă puternică.

Ce ar însemna IPC-ul dacă am avea o masă monetară fixă?

Impactul deplin al politicii monetare conduse de banca centrală este mai bine descris prin însumarea inflației prețurilor de consum (prețuri mai mari) cu deflația prețurilor precedentă. Cantitatea combinată prezintă o imagine mai clară a impactului negativ pe care politica monetară a Fed îl are asupra salariului sau a salariatului tipic. Economistul Mark Brandly oferă o estimare a acestui prejudiciu la o economie care constă în mare parte din angajați pe salarii fixe.

El calculează ce IPC ar fi fost între 1959 și 2005 în cazul în care oferta de bani ar fi fost fixă. Utilizând date cu privire la oferta reală de bani și IPC real, el calculează că IPC real în anul 2005 a fost de 6,7 ori mai mare decât IPC în 1959. În absența creșterii ofertei de bani, cu toate acestea, el calculează că IPC ar fi scăzut cu 80 la sută astfel încât IPC real a fost de 34 de ori mai mare decât ceea ce IPC ar fi fost în absența Fed.

Ce înseamnă acest lucru pentru cetățeanul tipic? Brandly oferă câteva estimări despre cum ar fi arătat prețurile de consum și cu ce s-ar confrunta consumatorul tipic astăzi:

”Să analizăm acest aspect în termenii vieții de zi cu zi. Să presupunem că aceste estimări reprezintă schimbările în prețurile mărfurilor, cum ar fi hamburgeri, mașini și locuințe. În conformitate cu aceste date, un hamburger care a costat 60 ¢ în 1959 ar fi costat 4 dolari în 2005. Dacă oferta de bani ar fi fost fixă, însă, acel hamburger ar costa astăzi doar 12 ¢. În mod similar, o mașină  ce costă 20.000 dolari în 2005, ar fi costat mai puțin de 3.000 de dolari în 1959. Astfel,  fără efectul monetar asupra prețurilor, acea mașină ar costa doar 600 de dolari astăzi. O casă de 45.000 dolari în 1959 ar fi crescut la 300.000 de dolari în 2005. Cu o ofertă de bani fixă, casa ar costa 9000 de dolari astăzi.”

În cele din urmă, cu toate acestea, "fixarea" IPC-ului nu ar aduce multe rezultate. Fed va continua să facă rău în mod semnificativ clasei muncitoare și să-i îmbogățească pe cei bogați și clasa politică. Fed a distrus interesul de a economisi și a transformat piețele financiare în cazinouri. Între timp, inegalitatea economică se află în cel mai critic punct din istoria Americii. Fed a creat bule economice enorme ce aduc drept consecință șapte ani de Politica Ratei Dobânzii Zero și nu poate schimba nimic de teama impactului asupra economiei mondiale. IPC-ul nu va rezolva aceste probleme.

Acest articol a apărut în cadrul Institutului Mises, 29.04.2015.