Profesorul Mariana Mazzucato de la Universitatea din Sussex este pe prima pagină cu cartea sa, apărută în 2013, Statul antreprenorial, care susține că guvernul, nu sectorul privat, este cel care determină, în cele din urmă, inovația tehnologică. Într-o serie de studii de caz detaliate din sfera tehnologiei informației, farmaceutică, biotehnologii și alte industrii, doamna profesor argumentează că laboratoarele guvernamentale și agențiile publice sunt responsabile în mod preponderent pentru descoperirile fundamentale, cu un grad de risc ridicat și pentru dezvoltarea care face aceste tehnologii posibile, iar antreprenorii în căutare de profit se implică abia ulterior, după ce munca cea grea a fost făcută.
Acesta este un argument foarte vechi, reiterat cu abilitate în scrierile lui Mazzucato (și în cadrul unui discurs TED popular). Vă amintiți celebra remarcă a Președintelui Obama, "you didn't build that”(„nu voi ați construit asta", [n.t.]) adresată antreprenorilor în timpul campaniei prezidențiale din 2012 ? „Cineva a investit în drumuri și poduri. Dacă voi dețineți o afacere, atunci nu voi ați creat-o. Altcineva a făcut acest lucru posibil. Internetul nu s-a inventat singur. Cercetarea guvernamentală a creat Internetul, astfel încât toate companiile să poată face bani din Internet."
Perspectiva conform căreia actorii privați au viziune pe termen scurt și numai guvernul își poate permite (sau este dispus) să se angajeze în investiții pe termen lung, cu un risc foarte ridicat și care implică răbdare în cercetare și dezvoltare, necesare pentru progres tehnologic se găsește în orice manual de economie de bază. Chiar economiștii care sunt, în general, în favoarea piețelor libere și a guvernului limitat vor afirma cu certitudine că piața este bună pentru producerea de încălțăminte sau camioane sau laptop-uri, dar piața nu poate oferi cercetare de bază - este așadar un „bun public” pe care numai guvernul îl poate oferi. Conform unui articol recent din New York Times:
“Inovațiile fundamentale precum puterea nucleară, computerele și aeronavele moderne au fost toate susținute de un guvern american hotărât să învingă puterile Axei sau, mai târziu, să câștige Războiul Rece. Internetul a fost originar creat pentru a ajuta țara să facă față unui conflict nuclear, iar Silicon Valey își are originile în contractarea militară și nu în start-up-urile antreprenorilor din social media de azi. Lansarea satelitului Sputnik de către baza sovietică a antrenat interesul american pentru știință și tehnologie, spre beneficiul ulterioarei creșteri economice.”
Sunt câteva probleme legate de acest tip de argument. În primul rând, se face confuzia între inovație tehnologică (impresionantă pentru ingineri) și inovație economică (valoroasă pentru consumatori). În al doilea rând, se confundă câștigul brut cu cel net-desigur când guvernul produce X, noi primim mai mult X, dar este el mai valoros decât Y pe care l-am fi avut altfel? (a se vedea Frederic Bastiat). În al treilea rând, se confundă efectele de tratament și selecție ale cheltuielilor guvernamentale - guvernul finanțează în mod normal proiecte științifice care ar fi fost inițiate oricum, astfel că, un beneficiu principal al cheltuielilor guvernamentale pentru știință și tehnologie este acela de a crește salariile angajaților din domeniile știință și tehnologie. În al patrulea rând, așa cum au subliniat scriitori precum Terence Kealey, dacă te uiți cu atenție la detaliile diverselor tipuri de programe promovate de publicația Times, constați că acestea au fost foarte ineficiente, lipsite de rezultat şi potețial dăunătoare. (Kealey oferă o puternică critică față de părerile specifice ale lui Mazzucato aici).
Războiul conduce la inovație?
Este util să ilustrăm aceste puncte de vedere luând în considerare argumentul specific ce se referă la faptul că războiul este o sursă importantă și chiar necesară de progres științific, întrucât tehnologiile dezvoltate de stat pentru a combate războiul au adesea utilizări în plan civil. Inovația este un beneficiu colateral al războiului, afirmă susținătorii războiului.
Manualele de știinte sociale mai presupun că războiul stimulează inovația si menționează că manufacturarea pe scară largă a penicilinei, spre exemplu, și dezvoltarea nylon-ului și spray-urilor cu aerosol au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar asta este nimic, se spune, în comparație cu mulțimea de beneficii aduse de al doilea război mondial, care variază de la energie atomică la motoare cu reacție și primele dispozitive electronice de calcul din lume, care au fost create pentru a sparge codurile "Enigma" ale naziștilor. În plus, inovații cheie în practica managerială au apărut după al Doilea Război Mondial, inclusiv tehnici de management folosite pentru îmbunătățirea logisticii, achizițiilor și cercetării pe partea operațională.
Al doilea război mondial a schimbat totodată natura cercetării științifice. După război, laboratoare de scară largă finanțate de guvern, destinate aplicațiilor practice pentru cercetarea modernă au luat locul laboratoarelor mici de tip academic care existau înainte de război. În mod natural, aceste laboratoare noi au fost orientate către producerea noilor tehnologii dorite de guvernul federal, iar oamenii de știință au migrat masiv spre aceste locuri de muncă și spre noile facilități bine finanțate.
Este adevărat că multe (deși nu toate) dintre aceste tehnologii au fost dezvoltate-nu inventate, ci recreate-de către oamenii de știință ai guvernului care lucrau la proiecte militare. Întrebarea care se ridică este, fără îndoială, în ce măsură acest model de inovație aduce beneficii societății în marea ei majoritate. Este aceasta o „parte bună” a războiului?
„Evicţiunea” și politica grupurilor de interese
Răspunsul este negativ din rațiuni multiple. În primul rând, dacă privim fiecare caz în parte cu atenție, constatăm că guvernul a fost de obicei ineficient, a ales tehnologii neproductive care au eclipsat alte tehnologii finanțate din fonduri private și care au condus la inerție în cercetare în domenii în care sectorul privat nu ar fi putut poate niciodată să investească.
Dar mai există o problemă teoretică de bază privind afirmația conform căreia cercetarea în domeniul militar ne oferă tehnologii noi, remarcabile pe care nu le-am avea în alt context.
Este cu siguranță adevărat că guvernele cheltuie bani pe construcția de lucruri sau pentru a face lucruri care altfel nu ar fi sot construite sau realizate. Dar asta nu este neapărat un lucru bun.
Să luăm ca exemplu piramidele din Egipt. Dacă nu ar fi existat un faraon care să coordoneze un buget imens și care să dețină abilitatea de a mobiliza cantități însemnate de resurse (inclusiv munca), astăzi nu ar mai exista piramidele. Dar au fost piramidele folositoare pentru poporul egiptean? Nu au fost, desigur, ci au fost pur și simplu monumente ale puterii faraonului și ale religiei statului. Până în ziua de astăzi, guvernele ridică monumente pentru ele însele tot timpul, fie acestea statui imense sau bombe atomice. Sigur că, fără guvernul federal, poate că nu am fi avut Memorialul Lincoln. Este acesta însă un argument pro guvern?
Piramidele și statuile sunt cazuri în care statul produce un bun care nu ar fi fost în mod normal produs de către sectorul privat, dar chiar și în cazurile în care guvernul influențează dezvoltarea bunurilor private și a tehnologiilor, efectele distorsionante asupra rezultatului final al cercetării și dezvoltării pot fi semnificative.
Putem observa aceste distorsiuni asupra efectelor muncii lui Vannevar Bush, inițiatorul Proiectului Manhattan. Bush a fost președinte al Comitetului de Apărare Națională a Cercetării (CANC) și, mai târziu, director al Oficiului pentru Cercetarea și Dezvoltare Științifică (OCDS), în al Doilea Război Mondial.
Bush și-a dorit un successor pe timp de pace pentru OCSD și a militat pentru crearea Fundației pentru Știință Națională, care a fost fondată în 1950. FSN a fost controversată (o propunere a fost supusă veto-ului de Truman în 1947) din cauza lipsei de credibilitate. O personalitate cheie a fost Senatorul Harley Kilgore al Virginiei de Vest, care s-a opus inițial planului lui Bush de a distribui bani prin intermediul universităților (el prefera ca guvernul să dețină în proprietate laboratoarele), dar ulterior a fost de acord cu modelul propus de Bush. Așa cum îl descrie Kealey, scopul lui Kilgore nu a fost acela de a genera noi cunoștințe. Ci, mai degrabă,
Kilgore și-a dorit să creeze o rezervă de personal instruit din punct de vedere științific care va putea fi mobilizat în scopuri strategice… Așadar, Fundația pentru Știință Națională, a fost creată în 1950, în același an și din aceleași considerente cu cele ale Consiliului pentru Securitatea Națională.[1]
Câțiva cercetători au identificat efectele potențial negative ale acestei abordări. Cea mai cunoscută este "teza distorsiunii" a istoricului Paul Forman, care susține faptul că preocupările privind securitatea națională în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și al Războiului Rece au distorsionat calea științelor fizice.
Aplicată în tehnologie este „teza evicțiunii” cel mai probabil asociată cu Seymour Melman, care considera că, în timpul Războiului Rece, cercetarea și dezvoltarea comerciale au fost restricționate de C&D finanțate de guvern. Așa cum a fost rezumat de distinsul istoric în tehnologie David Hounshell,
Cercetarea, dezvoltarea și manufactura pentru un singur client (statul securității naționale sau armata) a condus firmele și întreaga industrie într-un fel de atracție fatală, care în cele din urmă a subminat abilitatea lor de a concura la nivelul economiei globale, în care consumatorii au nevoi foarte diferite de cele ale armatei; „redirecționarea" proiectelor militare către economia civilă pur și simplu nu a putut compensa neajunsurile stării de dependență față de contractarea militară.
Din nou, eroarea “geamului spart”
Putem vedea încă o dată relevanța erorii “geamului spart”, a lui Frederic Bastiat. Aceasta presupune că, instituțiile de cercetare și dezvoltare create și susținute de guvern sunt ca un geam de sticlă în fereastra spartă. Îl vedem cum este reparat, dar nu putem vedea ce s-ar fi putut produce cu exact aceleași resurse dacă geamul nu s-ar fi spart.
În mod similar, vedem ce este produs de oamenii de știință care generează cercetare și dezvoltare pentru stat, dar nu vedem lucrurile pe care le-am fi putut avea dacă piața ar fi fost capabilă să funcționeze în lipsa unui guvern gigant și militarizat.
Fără îndoială, cheltuielile cu armata au avut un efect substanțial asupra inovației tehnologice. Dar a fost acesta unul benefic? Cheltuielile militare distorsionează eforturile oamenilor de știință și ale inginerilor și le redirecționează către anumite proiecte, care nu generează în mod necesar beneficii pentru consumatori.
C&D finanțate de armată, ca orice alt proiect finanțat de guvern nu trebuie să treacă niciun test al pieței, astfel că nu există nicio metodă prin care putem ști dacă proiectul respectiv este de fapt în beneficiul consumatorilor. Nu ne putem baza pe judecata oamenilor de știință guvernamentali sau a savanților pentru a concluziona care sunt "cele mai bune" tehnologii. Vă amintiți de Betamax? Experții ne-au spus că tehnologia Betamax era superioară casetelor VHS, din punct de vedere ingineresc. Cu toate acestea, într-un final, VHS-urile s-au dovedit a fi superioare din punct de vedere economic întrucât în cele din urmă, consumatorii au ales VHS în fața Beta. Betamax a picat testul pietei în ciuda tehnologiei sale aparent superioare.
Astăzi, când privim la companiile private ca Google, Apple și Facebook și ne minunăm în fața inovațiilor lor, ar trebui să ne amintim că aceste companii sunt în mod constant subiectul testelor pieței și că bunurile și serviciile pe care le inovează trebuie să fie acceptate de consumatori pentru a fi profitabile. Când reușesc, știm că ele creează valoare pentru societate deoarece consumatorii au ales produsele și serviciile lor în detrimentul altora.
Succes, pentru cercetătorii și inginerii finanțati de guvern, pe de altă parte, semnifică câștigarea de granturi și contracte și obținerea mai multor bani de la contribuabili, care au o mică influență în deciderea proiectelor ce urmează a fi implementate.
Realitatea este mult mai complicată decât miturile repetate de către cei care susțin că multe din tehnologiile și inovațiile pe care acum le valorizăm au fost produse doar de mâna guvernului. Cu toate acestea, realitatea istorică nu diminuează uşurinta cu care Obama și alți fani ai cheltuielilor guvernului pot indica inovații precum internetul și autostrăzile interstatale și spune „tu nu ai contruit asta". Putem doar să speculăm în legătură cu ce ar fi putut să se producă dacă pieței i-ar fi fost permis să funcționeze. Deopotrivă, putem încă să vedem piramidele și astăzi și să ne minunăm în fața inovației care a contribuit la construirea lor, dar din păcate, bogăția și munca furate de la egiptenii de rând pentru a le ridica au fost uitate de multă vreme.
Acest articol a apărut în cadrul Institutului Mises, 15.06.2015.