Deficitele bugetare constituie o importantă sursă de inflaţie. Pentru a înţelege acest lucru, este necesară examinarea modului în care statul îşi finanţează deficitele. Din punct de vedere al raportului venituri-cheltuieli, statul este un agent economic ca oricare altul, iar, ca urmare, este supus aşa-numitei "constrângeri bugetare". În cazul unui agent economic obişnuit, cheltuielile suplimentare pot fi acoperite în două moduri: prin creşterea veniturilor (de exemplu, muncind mai mult) sau prin contractarea unor împrumuturi. Statul are şi el aceste două opţiuni: creşterea veniturilor prin majorarea impozitelor şi taxelor pe care le percepe de la populaţie şi contractarea unor împrumuturi publice (emiterea şi vânzarea către rezidenţi sau nerezidenţi a unor titluri de stat: obligaţiuni guvernamentale, bonuri de tezaur, certificate de datorie etc.). El are însă şi o a treia posibilitate: crearea de monedă şi folosirea acestei monede nou create pentru plata bunurilor şi serviciilor pe care le achiziţionează. Necesitatea finanţării cheltuielilor statului este desemnată prin expresia "constrângere bugetară guvernamentală", care se enunţă astfel: deficitul bugetului statului (DEF), care este diferenţa dintre cheltuielile statului (G) şi veniturile statului din impozite şi taxe (T), trebuie să fie egal cu variaţia bazei monetare (DBM) plus variaţia volumului datoriei publice (variaţia stocului de titluri de stat deţinute de public) (DDP): DEF=G-T=DBM+DDP. "Baza monetară" este cantitatea de monedă creată de banca centrală (monedă primară sau centrală, high-powered money); în mod practic, acest tip de monedă constă în soldurile creditoare ale conturilor băncilor comerciale, soldul contului statului de la banca centrală şi numerarul în circulaţie (bancnote şi monezi).
Să presupunem că guvernul decide să mărească salariile unor categorii de demnitari şi funcţionari publici cu suma de, să spunem, 2.000 mil. lei. Dacă guvernul convinge populaţia să accepte o creştere a impozitelor de egală valoare, ori poate să impună contribuabililor această sarcină fiscală suplimentară, deficitul bugetului va fi egal cu zero. În acest caz, guvernul nu va fi nevoit să se împrumute sau să emită monedă, deoarece bugetul statului este echilibrat. Însă, dacă plătitorii de impozite consideră că salariile demnitarilor şi ale funcţionarilor publici sunt şi aşa prea mari şi refuză să accepte să plătească noi impozite pentru a suporta creşterile salariale preconizate, iar guvernul nu poate sau nu doreşte (de exemplu, din motive electorale) să-i constrângă pe contribuabili să suporte o sarcină fiscală suplimentară, el va trebui să se împrumute cu 2.000 mil lei sau să emită o cantitate de monedă de egală valoare. În ambele cazuri, constrângerea bugetară va fi respectată: deficitul bugetar de 2.000 mil lei va fi acoperit prin creşterea datoriei publice (DDP=2.000 mil lei) sau prin creşterea bazei monetare (DBM=2.000 mil lei).
Constângerea bugetară guvernamentală relevă două fapte importante. Dacă deficitul bugetar este finanţat prin contractarea de împrumuturi publice, această modalitate nu are efect asupra bazei monetare şi, deci, asupra ofertei de monedă. În caz contrar, baza monetară şi oferta de monedă cresc, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Problema este că ambele modalităţi de finanţare a deficitului bugetar sunt limitate: prima, de capacitatea de susţinere a datoriei publice, iar a doua, de pericolul inflaţiei.
Necesitatea susţinerii datoriei publice reflectă valabilitatea constrângerii bugetare guvernamentale nu numai pe termen scurt (anul bugetar), ci şi într-un orizont de timp mediu şi lung. Se demonstrează că dacă rata de creştere economică este mai mare decât rata dobânzii nominale aferente datoriei publice, economia poate susţine datoria publică: veniturile statului pe care economia le generează sub formă de impozite pot finanţa plata sarcinii datoriei publice (rate scadente plus dobânzi), fără ca statul să devină insolvabil.
Însă, dacă rata de creştere economică este mai mică decât rata dobânzii nominale aferente datoriei publice, apar forţe destabilizatoare: creşterea economică relativ slabă face ca datoria publică să urmeze o traiectorie explozivă, care nu poate fi susţinută. În acest caz, problema solvabilităţii statului se pune, deci, cu toată acuitatea. Această problemă se concretizează prin faptul că datoria publică existentă trebuie să aibă drept contrapartidă excedente bugetare viitoare (EXC=T-G). Precizăm că este vorba despre excedente bugetare "primare", adică excedente calculate fără a lua în considerare plăţile necesare pentru achitarea sarcinii datoriei publice.
Astfel, deoarece statul este supus unei constrângeri bugetare intertemporale, la fel ca orice agent economic, recursul la un împrumut public, nu la un impozit, pentru a finanţa cheltuielile publice, are doar efectul de eşalona plata impozitului în timp: datoria publică este, de fapt, un impozit eşalonat în timp, care transferă sarcina fiscală a generaţiei prezente asupra generaţiilor viitoare(teorema Ricardo-Barro).
În aceste condiţii, pragul critic de la care datoria publică nu mai poate fi susţinută depinde de marja de manevră de care dispun autorităţile pentru a genera excedente bugetare primare: această marjă de manevră este limitată de faptul că anumite cheltuieli publice nu pot fi comprimate, iar presiunea fiscală nu poate spori oricât de mult.
Pericolul inflaţiei rezidă în faptul că, în cazul în care datoria publică nu creşte, deficitul bugetar duce la creşterea bazei monetare. Cazul cel mai simplu este cel în care trezoreria publică are ea însăşi dreptul legal de a emite monedă pentru a-şi finanţa deficitul. O asemenea situaţie a existat în trecut în multe ţări, inclusiv în România anilor '50. Finanţarea deficitului este aici transparentă: guvernul îşi acoperă cheltuielile care îi depăşesc veniturile ordinare (din impozite şi taxe) cu moneda nou emisă. Deoarece moneda nou emisă de guvern face nemijlocit parte din baza monetară, aceasta din urmă creşte, ducând la creşterea ofertei de monedă a băncilor către sectoarele nebancare ale economiei. De fapt, creşterea ofertei de monedă (M1, M2 etc.) este mai mare decât creşterea bazei monetare, deoarece are loc aşa-numitul "proces de multiplicare a depozitelor şi creditelor".
În prezent, în România şi în multe alte ţări, guvernul nu are însă dreptul de a emite monedă pentru a-şi face plăţile. În acest caz, el trebuie să-şi finanţeze deficitul prin emiterea de titluri de stat pe care publicul (incluzând aici şi investitorii străini) le cumpără, procurând statului resursele care îi permit să continue să-şi facă plăţile. Nu este însă neapărat necesar ca aceste titluri să rămână până la scadenţă în posesia cumpărătorilor lor. O alternativă este achiziţionarea titlurilor respective de către banca centrală prin aşa-numitele "operaţiuni open market". Aceste operaţiuni constituie un instrument de politică monetară utilizat în prezent de toate băncile centrale, având ca efect creşterea bazei monetare şi, deci, a ofertei de monedă. Această metodă de finanţare a cheltuielilor bugetare este numită "monetizarea datoriei", deoarece titlurile de stat (datorie publică), emise de guvern în prima fază pentru a-şi finanţa cheltuielile, sunt preluate în faza a doua de la deţinători şi înlocuite cu monedă "primară". Metoda respectivă, împreună metodele directe - amintita emisiune de monedă de către guvern sau contractarea de către guvern a unor împrumuturi direct de la banca centrală -, sunt numite, nu foarte corect, "tipărire de monedă", deorece, în procesul respectiv, se crează monedă "primară" (bază monetară). Folosirea cuvântului "tipărire" este derutantă, deoarece ceea ce este esenţial în toate aceste metode de finanţare a cheltuielilor bugetare este creşterea bazei monetare, din care cea mai mare parte îmbracă forma monedei de cont (disponibilităţile din conturile băncilor comerciale şi din contul trezoreriei publice de la banca centrală) şi numai o mică parte apare în forma bancnotelor confecţionate, într-adevăr, prin tipărire (batere – în cazul monezilor).
Rezultă că finanţarea deficitului bugetar prin crearea de monedă "primară" de către banca centrală duce la creşterea la multiplu a ofertei de monedă (M1, M2 etc.). Totuşi, conform teoriei cantitative a monedei, care este o teorie valabilă pe termen lung, deficitul bugetar produce inflaţie doar în cazul în care persistă o periodă de timp mai lungă. Aşa fiind, se poate formula următoarea concluzie: finanţarea unui deficit bugetar persistent prin crearea de monedă duce la inflaţie.
Această analiză explică inflaţia ridicată pe care au cunoscut-o multe ţări – dezvoltate şi în curs de dezvoltare – în ultimul secol. În România, o asemenea inflaţie ridicată a existat, de exemplu, în primul deceniu de după căderea comunismului, când cheltuielile statului au crescut rapid, depăşind cu mult veniturile (deficitul bugetar a fost de 13% din PIB în 1991, de 20% din PIB în 1992 şi s-a menţinut în jur de 8% din PIB în anii următori). În principiu, guvernul ar fi trebuit să-şi procure resursele necesare pentru acoperirea acestor cheltuieli prin majorarea impozitelor şi taxelor percepute de la populaţie, însă, având în vedere contextul politic nefavorabil aplicării unor asemnea măsuri, obţinerea de venituri pe această cale a părut imposibilă. Nici alternativa contractării de împrumuturi de la populaţie nu părea mai fezabilă, din cauza sărăciei în care se afla o mare parte a acesteia, a lipsei de încredere în guvernele postcomuniste şi a altor motive (inexistenţa expertizei tehnice necesare pentru emiterea de titluri publice; apariţia jocurilor piramidale, care au dat naştere unei psihoze de masă a îmbogăţirii rapide etc.). Iar despre posibilitatea de a contracta împrumuturi din străinătate nici măcar nu putea fi vorba, după ce România ieşise de pe pieţele financiare internaţionale prin politica de rambursare forţată a datoriei externe, dusă de regimul ceauşist şi în condiţiile în care în ţară aveau loc periodic mişcări sociale violente împotriva reformelor (mineriadele). Ca urmare, a rămas o singură soluţie: tipărirea de monedă. Statul a acoperit cheltuielile sale şi – aspect foarte important - cheltuielile întreprinderilor sale prin "tipărirea" de monedă (creşterea ofertei de monedă) şi folosirea acestei monede pentru a efectua plăţile scadente către angajaţi, pensionari, furnizori etc. Este adevărat că guvernul nu a emis monedă în mod direct, ca în alte perioade din istoria României, ci a obligat (prin legi şi ordonanţe; de ex., legea nr. 20/1996) Banca Naţională să-i acorde credite sau să crediteze întreprinderile de stat ceea ce, după cum am arătat, are acelaşi efect: creşterea bazei monetare şi creşterea la multiplu a ofertei de monedă.
În conformitate cu predicţiile teoriei cantitativă, creşterea ofertei de monedă a dus la creşterea rapidă a preţurilor. Cu toate că s-a menţinut mult timp fixarea administrativă a preţurilor la o serie de bunuri, inflaţia s-a tot amplificat, ajungând în 1993 la 256%. În perioada următoare, perpetuarea deficitelor bugetare, la care s-au adăugat adoptarea unor noi măsuri de subvenţionare ascunsă a întreprinderilor de stat ineficiente şi nereformate (credite cu dobândă redusă; acordarea de garanţii de stat pentru împrumuturi; ştergerea datoriilor unor întreprinderi de stat; etc.), au continuat să alimenteze inflaţia. Astfel, în 1996, inflaţia a fost de 38,8%, în 1997, când a avut loc ultima etapă majoră de liberalizare a preţurilor, inflaţia a ajuns la 151,4%, iar în 1998 şi 1999 a continuat să fie ridicată. O anumită atenuare a inflaţiei va avea loc abia în 2000, când, odată cu reducerea deficitului bugetului de stat la 4,4%, rata inflaţiei va scădea cu peste 14 puncte procentuale faţă de nivelul din 1999.
Inflaţia ridicată din anii '90 a provocat haos în economie, distribuirea ascunsă a veniturilor şi averilor şi creşterea sărăciei grupurilor socio-profesionale pe care autorităţile au declarat că urmăresc să le protejeze prin cheltuielile bugetare pe care le fac. În totului tot, o ţară pe care comunismul a preluat-o şi lăsat-o în poziția de cea mai săracă țară din Europa (cu excepția, poate, a Albaniei), a continuat şi continuă să rămână printre cele mai sărace ţări din Europa. Ar fi trist dacă se va dovedi că societatea românească şi elitele sale nu au învaţat nimic din istorie.
Acest articol a fost publicat inițial în revista Economistul, nr. 29-30, 31.08.2015.