Toate promisiunile electorale au un element comun, acela că statul poate oferi diferite ajutoare, facilităţi, subvenţii  şi, astfel, va creşte nivelul de trai al cetăţenilor. Dar, pentru orice distribuire de resurse, statul este nevoit să colecteze sumele corespunzătoare (prin natura sa nefiind capabil să creeze valoare adaugată). Forţa acestor promisiuni are însă la bază un mit întreţinut de politicienii socialişti, potrivit căruia firmele sînt cele care plătesc impozitele, cetăţenii nefiind afectaţi direct. Dar, la o analiză mai atentă, se va observa cu uşurinţă că aceasta este o credinţă greşită.

Pe măsură ce se apropie momentul alegerilor generale, politicienii romani sînt prinşi într-o competiţie a promisiunilor electorale populiste, lipsite de orice fundament economic. Campionul acestor declaraţii pare să fie, pînă în acest moment, P.S.D.-ul prin vocea preşedintelui său, Mircea Geoană, deşi nici discursurile politicienilor din partidele ce conţin cuvîntul liberal în titulatura lor nu diferă prea mult.

Mitologie fiscală

Toate aceste promisiuni au un element comun, acela că statul va oferi o serie de ajutoare, facilităţi, subvenţii cetăţenilor şi prin aceasta le va creşte nivelul de trai. Dar pentru orice distribuire de resurse, statul este nevoit să colecteze sumele corespunzătoare (prin natura sa nefiind capabil să creeze valoare adaugată).

Forţa acestor promisiuni are însă la bază un mit întreţinut de politicienii socialişti, care susţine că firmele sînt cele care plătesc impozitele, cetatenii nefiind afectati direct de aceasta. Dar la o analiză mai atentă se va observa cu uşurinţă că este o credinţă greşită, iar teoria bunurilor şi îndeosebi clasificarea mengeriană a bunurilor, reprezintă antidotul împotriva acestei prejudecăţi.

Cred că pentru început trebuie clarificat rolul părţilor implicate în procesul impozitării (cetăţeni, firme, întreprinzători, consumatori, etc). Oamenii decid să ofere un bun sau un serviciu pe o piaţă întrucît doresc sa fie clienţi pe alte pieţe şi, prin aceasta, să-şi satisfacă nevoile.  Aşadar, fiecare cetăţean se afla într-o dublă ipostază:  întreprinzător (oferă un bunuri sau servicii in schimbul altor bunuri) şi consumator (utilizează bunurile sau serviciile oferite de ceilalţi oameni pentru a-şi satiface nevoile). O categorie specială de întreprinzători sînt cei care îşi închiriază forţa de muncă, pe care îi numim salariaţi, persoanele juridice reprezintă cealaltă categorie de întreprinzători, numiţi în limbajul uzual, firme.  

Sigur, în arealul unei economii naţionale, pot exista întreprinzători care nu sînt cetăţeni, investitorii straini, fiind, prin urmare, posibil să nu fie consumatori în acea zona geografică. De asemenea, există consumatori în acelaşi areal care nu au calitatea de întreprinzători: turiştii străini.

Bunurile economice care satisfac direct o nevoie sînt numite bunuri de consum fiind incluse în clasa I, bunurile economice care servesc la realizarea bunurilor de consum se numesc produse intermediare şi fac parte din cea de-a II-a clasă de bunuri, cele care servesc la realizarea celor din această clasă,  fac parte din clasa a III-a, ş.a.m.d. De exemplu, dacă un cetăţean cumpară o pîine pentru consumul propriu, acea pîine este un bun de consum, iar cetăţeanul este numit consumator final. Dar pentru fabricarea acelei pîini sînt necesare o serie de bunuri economice precum făina, drojdia, etc., acestea se numesc produse intermediare şi fac parte din clasa a doua de bunuri, grîul utilizat pentru realizarea făinii este tot un produs intermediar, făcînd parte din clasa a treia de bunuri, cerealele păioase de pe cîmp din care se recoltează grîul sînt bunuri din clasa a patra, etc.

Aşadar, din multitudinea de bunuri economice existente, pîinea reprezintă bun de consum dacă este utilizată pentru satisfacerea directă a unei nevoi (în acest caz nevoia de hrană). În cazul în care pîinea ar fi fost utilizată pentru realizarea altui bun, de exemplu pesmeţi sau pentru hrana unor animale domestice, nu ar mai fi fost bun de consum, ci produs intermediar iar acelasi cetăţean nu ar mai fi avut calitatea de consumator final, ci ar fi fost întreprinzător.

Plata impozitelor versus colectarea impozitelor

Cînd un om cumpară o pîine pentru a se hrăni cu aceasta, el plateşte preţul unitar final ce conţine toate cheltuielile acumulate în procesul de fabricaţie a respectivului bun, cît şi a bunurilor din clasele superioare (produsele intermediare) corespunzătoare acelei pîini. Astfel, consumatorul final plateşte toate cheltuielile şi impozitele acumulate succesiv, în momentul în care plateşte preţul bunului de consum. Toate cheltuielile de producţie, transport, proiectare, ş.a., toate impozitele (impozitul pe profit, T.V.A.-ul, accizele pe combustibil, taxa de drum etc.), cît şi profitul întreprinzătorului sînt încorporate în preţul  bunului de consum. Singurul element care nu este inclus în preţul final sînt pierderile pe care le înregistrează întreprinzătorul (persoană fizică sau organizaţie), fiind nevoit să le suporte singur.

Aşadar, fiecare cetăţean în calitatea sa de consumator final plăteşte impozitele, iar cu cît impozitele sînt mai mari acestea se vor reflecta proporţional în preţul final al produselor pe care le cumpără, scăzîndu-i puterea de cumpărare. În acest context, întreprinzătorii (firmele) colectează impozitele încorporate în preţul final de la consumatorii finali şi le transferă administraţiilor financiare de stat. Rolul de agent de colectare al întreprinzătorilor nu este unul asumat voluntar, ci este impus prin legislaţie.

Se ridică firesc întrebarea, de ce totuşi întreprinzătorii (firmele) sînt supăraţi cînd cresc impozitele, din moment ce nu ei le plătesc? Răspunsul îl gasim în pasajul anterior. Cu cît cresc impozitele cu atît puterea de cumpărare a cetăţenilor scade, iar o putere de cumpărare mai mică, reprezintă o cantitate mai mică de produse vîndută, ceea ce se va reflecta în reducerea profitului.

O critică ce poate fi adusă acestui raţionament se poate referi la dorinţa de a investi a companiilor producătoare de bunuri, în ţările cu un nivel de impozitare scăzut, dar şi cu o putere de cumpărare redusă, precum China. Răspunsul este cît se poate de clar: exporturile! Nivelul redus al impozitelor se reflectă într-un nivel redus al preţului final ce va face ca acele produse să fie competitive pe pieţele internaţionale, companiile investind în astfel de ţări în situaţia în care totalul cheltuielilor şi impozitelor precum şi cheltulielile de transport şi taxele vamale sînt mai mici decît totalul cheltuielilor şi impozitelor din ţara importatoare. În acest mod, companiile îşi sporesc profiturile, crescînd vînzările datorită produselor mai ieftine realizate în alte ţări. Pe masură ce creşte puterea de cumpărare în ţara de origine a produselor datorită investiţiilor de capital şi aceasta va deveni o piaţă pentru respectivele produse.

Cît de mare trebuie să fie nivelul de impozitare?

Nivelul de impozitare se referă la ponderea totală a impozitelor în preţul final al bunurilor de consum, fiind însumate toate impozitele care influenţează realizarea acelui produs. Nu există nicio influenţă pozitivă asupra cetăţenilor, datorită căreia un sistem fiscal să utilizeze mai multe impozite mai mici, comparativ cu un impozit unic mai mare care să reprezinte suma tuturor impozitelor.

Avantajul unui sistem fiscal bazat pe un impozit unic este evident. Un număr mare de impozite mai mici presupune existenţa unei birocraţii mari ce implică existenţa unor cheltuieli birocratice mai mari ce se vor reflecta în creşterea preţului şi scăderea puterii de cumpărare, dar şi blocarea economiei datorită mecanismului greoi al transferului de informaţii birocratice.

Un alt aspect este reprezentat de faptul că un impozit unic ar elimina posibilitatea impozitării progresive, reprezentînd impunerea, prin legislaţie, a obligativităţii asupra agenţilor economici mari de a colecta impozite mai mari comparativ cu intreprinzătorii mici. Dincolo de caracterul discriminator al impozitării progresive şi de încălcarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii, impozitarea progresivă este o masură nerealistă. Companiile mari vor alege alte ţări, fiind obligate să colecteze mai mult la acelaşi nivel al preţului, competitorii mici obligîndu-i să-şi menţină preţul, iar după plecarea companiilor mari, în contextul reducerii ofertei, preţul va creşte. De asemenea, există posibilitatea ca marile companii să utilizeze diferite metode de a evita impozitarea suplimentară, de exemplu, prin divizarea companiei mari în mai multe companii mici, avînd aceiaşi proprietari.

De asemenea, impunerea unui impozit pentru bunurile de lux, care sînt cumpărate doar de cei mai bogaţi consumatori finali ar fi nerealistă întrucît aceştia le-ar cumpăra din alte ţări sau îşi vor schimba cetăţenia. De exemplu, dacă taxele pentru înmatricularea yacht-urilor vor fi mai mari în România decît în Bulgaria, proprietarii acestor ambarcaţiuni le vor înscrie în cea de-a doua ţară, capacitatea de migrare a oamenilor cu venituri mari fiind superioară. În plus, ponderea în bugetul de stat a impozitului suplimentar impus produselor de lux este nesemnificativ, povara impozitarii revenind cetăţenilor de rînd.

În concluzie, cetăţenii, în calitate de consumatori finali, sînt cei care plătesc impozitele, aşadar, ei ar trebui să decidă şi cît trebuie să fie nivelul de impozitare.  Eu nu văd decît un singur mod în care poate fi realizată aceasta. La propunerea guvernului, nivelul de impozitare poate fi crescut sau scăzut, dar de fiecare dată, decizia în privinţa respectivei modificări va aparţine cetăţenilor care vor valida sau nu prin referendum noul nivel de impozitare.

O astfel de masură ar reprezenta o limitare a puterii arbitrare a guvernanţilor, toate politicile economico-sociale fiind posibile în măsura în care cetăţenii sînt dispuşi să plătească pentru acestea. Pentru a avea cu adevărat efect, ar trebui blocate celelalte forme de impozitare mascată precum, creşterea masei monetare prin tipărirea de monedă. O soluţie ar fi revenirea la etalonul aur. Nu cred însă că vreun politician va accepta o limitare de acest tip, impunerea în constituţie a unui astfel de sistem ar trebui să aibă sprijinul societăţii civile.