[Textul de faţă reprezintă varianta actualizată a articolului omonim, publicat în Revista Piaţa Financiară]

Nobel este ştiut de publicul de tabloid savant drept acel mare chimist care a descoperit dinamita, dar şi pentru că între femeia de care şi-ar fi dorit să-l unească o legătură (de inel) de metal (preţios!) şi un ilustru matematician al epocii ar fi existat o „chimie“ ceva mai puternică decât morala vremii. Legenda spune că, dezamăgit de cele întâmplate, Nobel a decis ca premiile acordate, din 1901, de fundaţia postumă, întemeiată pe uriaşa-i avere, să răsplătească „invenţiile şi descoperirile“ cele mai benefice pentru umanitate, nu înainte de a-i dezmoşteni, prin omisiune, pe matematicieni, ca specie. Blestemul acestora din urmă avea să lovească crunt însă. Din 1969, când a fost adăugat la cele 5 originare, Nobelul în economie se dă mai ales pentru... matematică.

10 milioane de coroane suedeze (echivalentul a puţin mai mult de 1 milion de euro) reprezintă contravaloarea Premiului Nobel. Departe de a avea doar valoare ca bani, premiile mai au valoare şi de certificare/consacrare a paradigmelor dominante/dezirabile în evoluţiile ştiinţifice/ ideatice. Mai mult ca oriunde, în economie ele produc însă consecinţe subtile pentru construcţia societăţii „reale“. 

Lumeşti

Istoria ştiinţei, prin oamenii care o practică, nu pare a fi deloc imună la poveşti de viaţă cu parfum de budoar. Însă, ştiinţa devine adesea neînţeleasă chiar şi atunci când căutăm să o reperăm în cabinetul savantului, departe de onoarea cumva pierdută şi nereperată în iatac.

Testamentul lui Alfred Nobel ne oferă o definiţie eclectică, iar unii zic şi nedreaptă, a „ştiinţelor bune". Definiţia posedă atât o parte analitică - „invenţiile şi descoperirile cele mai benefice pentru omenire" - cât şi una discretă - unde sunt înşiruite domeniile eligibile - chimia, fizica, medicina, literatura, pacea. (Atenţie, faptul că Nobel ar fi orientat mecenatul postum - banii săi - spre discipline zis aplicative, nu spre cele convenţional numite teoretice, nu prea poate fi temei legitim de dezbatere „publică" şi nici nu vrem să dezbatem asta!)

Ori Nobel considera matematicile înalte drept o sofisticare tautologică, fără cine ştie ce relevanţă practică, ori poate a gândit că nu are rost să concureze un premiu notoriu dedicat matematicii, sponsorizat atunci de coroana regală şi legat de celebrul, până astăzi, jurnal Acta Mathematica, condus în epocă de Gösta Mittag-Leffler, chiar presupusul rival amoros al lui Nobel - cine poate şti. Culmea ironiei - şi aici ne apropiem de premiile pentru economie, alipite din '69 de Sveriges Riksbank (Banca Centrală a Suediei) - matematicienii au reuşit sa fenteze testamentul lui Nobel, distingându-se pur şi simplu în alte domenii: de exemplu, Bertrand Russell a luat premiul pentru literatură în 1950, iar Max Born şi Walther Bothe, pe cel pentru pentru fizică, la patru ani după.

Purgatoriul Logicii şi Iadul Economiei

Mai mult decât oricum altcumva, deghizaţi în economişti, matematicienii s-au tot nobelizat în ultimii 40 de ani, cele mai bune exemple fiind (vorbim doar de matematicienii cu diplomă, că „Nobeluri" în economie date pentru "matematicisme" să tot mai fie): Kenneth Arrow (‘72), Leonid Kantorovich (‘75), John Nash (‘94), Clive Granger (2003), Robert Aumann şi Thomas Schelling (2005) şi Leonid Hurwicz (2007). Că ştiinţa economiei a fost cumva confiscată de matematicieni, şi asta de mai bine de un secol încoace, iar excelenţa în economie, ce nu mai poate fi acum decuplată de măiestria în calculele înalte, reprezintă un fenomen plin de consecinţe subtile pentru viaţa economiei şi societăţii reale, este nu lipsit de importanţă "practică". Despre acestea vom discuta pe scurt, avându-i ca pretext pe premiaţii din 2007, gratificaţi la mijloc de octombrie.

În 2007, Premiul Nobel pentru economie a fost acordat pentru „teoria creării mecanismelor" de alocare optime a resurselor (mechanism design theory). Curentul dominant din ştiinţa economiei gratifică implicit astfel de întreprinderi intelectuale, deoarece se porneşte de la premisa că piaţa liberă care se autoreglează spontan e un romantism teoretic, în timp ce piaţa presupus reală este caracterizată de concurenţă care nu este liberă, de consumatori care nu sunt perfect informaţi şi de faptul că producţia şi consumul, dezirabile privat, pot să genereze costuri şi beneficii sociale (externalităţi negative şi pozitive), iar asta trebuie riguros (=matematiceşte, adică) manageriat. În plus, se mai zice că modelul optimist al lui Adam Smith ar fi „imperfectat" şi de faptul că multe dintre tranzacţii nu se produc pe piaţa deschisă, ci intrafirmă, în urma unor negocieri purtate de indivizi sau de grupuri de interese, derulate sub auspiciile unor aranjamente instituţionale specifice de la un caz la altul, a căror funcţionare trebuie "optimizată", riguros (=matematic). Întrebările relevante ar fi deci: a) Cât de bine funcţionează aceste instituţii sau mecanisme de alocare?, b) Care este mecanismul optim în cadrul căruia poate fi atins un anume scop (bunăstare socială / profit privat)? şi c) Dacă guvernul este chemat să dea o soluţie reglementară, cum ar trebui aceasta să fie cel mai bine concepută?

Purgatoriul Logicii şi Raiul Politichiei

Respectivele întrebări sunt dificile - şi asta fix de la facerea lumii! - deoarece informaţiile despre preferinţele individuale şi tehnologiile de producţie (din cunoaşterea cărora, de pildă, socialiştii credeau că pot deriva preţuri corecte fără a mai fi nevoie de oameni care să bată palma efectiv în piaţă, schimbând bunuri deţinute în proprietate privată) sunt dispersate între indivizi. Aceştia ar tinde să-şi folosească superioritatea informaţională în uz personal şi în detrimentul partenerilor. Teoria creării mecanismelor, iniţiată de Leonid Hurwicz şi dezvoltată de Eric Maskin şi Roger Myerson, pentru care a fost primit Premiul Nobel anul acesta, îşi propune nimic mai mult decât o modelare matematică - din familia teoriei jocurilor -, a situaţiilor descrise prin informaţie privată (asimetric distribuită) şi stimulente individuale, pentru a produce rezultate optime (o "aroganţă deoarece, intersubiectiv vorbind, ne putem întreba - pentru cine?) în tranzacţii economice. Temei suficient (oare!?) pentru prezenţa unui arbitru instituţional extern - altfel spus, Guvernul.

Criticii teoriei spun că o astfel de filosofie aplicată unor grăunţe reductibile la un set de asumpţii standard (comportamente maximizatoare în sens foarte restrâns) ar fi validă, în schimb, în analiza acţiunilor umane riscă să piardă din vedere tocmai imposibilitatea de a surprinde în constante comportamentul uman. Prin urmare, a distinge în lumina acestei teorii între aranjamente optime şi aranjamente suboptime ar fi arbitrar. Cu alte cuvinte, sofisticarea (forţată a) mecanismelor care guvernează licitaţiile, schemele de reglementări ori procedurile de vot (aplicaţii ale teoriei laureate), sunt jocuri logice impecabile... pentru roboţi presetaţi. Relevanţa pentru ameliorarea afacerilor economice şi a exerciţiilor politice reale rămâne în continuare greu de demonstrat. Mai degrabă, după cum spun cârcotaşii cu doctorate în economie liberală, „abordarea lui Hurwicz în mechanism design seamănă izbitor cu eforturile de a ne imagina cum se poate face planificare centralizată ca lumea". Să fie, oare, matematica (pen)ultimul cântec de lebădă al socialismelor?

Nobelul, economia şi discernământul terţului inclus

Într-o discuţie cu autorul despre raţiunile validării prin democraţie academică a experimentelor intelectuale din ştiinţa economică, de altfel un substitut nefericit pentru "common sense"-ul teoriei, domnul Cosmin Marinescu, conferenţiar universitar doctor la Academia de Studii Economice, a pus problema fundalului problematic în care se legitimează astăzi contribuţiile ştiinţifice din economie. În acest puzzle, eminenţa nobelizaţilor nu trebuie tratată cu prosternare.

„În mod nefast, „lumea relativistă" a secolului XX ni se înfăţişează, în special în mediul academic, sub „forma fără fond" a unui relativism intelectual care subminează pervers virtuţile ştiinţei, citită drept cunoaştere corectă. Confundarea teoriei relativităţii cu relativizarea teoriei, sub umbrela adevărului aflat... „undeva la mijloc", a atras inclusiv relativizarea adevărului şi a dreptăţii. De aici, şi rarefierea interesului onest de a formula argumente de principiu fie în favoarea, fie împotriva anumitor idei şi politici. Amintesc aici, de pildă, decernarea premiului Nobel pentru economie în anul 1974: Friedrich von Hayek, un vajnic şi autentic susţinător al liberalismului economic, a fost sortit să împartă premiul cu socialistul Gunnar Myrdal, celebrul avocat al intervenţionismului. Aceasta este, poate, cea mai crudă ironie a relativismului ştiinţific din societatea postmodernă, care a dat uitării secole întregi de gândire raţională, de punere sistematică a logicii în slujba adevărului: Hayek a combătut toată viaţa ideile pe care Myrdal le-a slujit, şi invers. Este aidoma recitalului funest prin care partidele politice pretind că slujesc „interesul naţional", cu reţete şi politici sofisticat matematizate şi „doar" diametral opuse. Paradoxal, tocmai asemenea vorbe goale de conţinut ştiinţific, ca „interesul naţional", ajung repede să ascundă, adesea, fărădelegi politice... „naţionale"".

Continuă Cosmin Marinescu: „Indiferent de forţa argumentelor antietatiste, puterea politică este şi rămâne tentaţia ascunsă a relativiştilor de pretutindeni. Atât de uşor ademenesc mrejele sistemului politic, ce şoptesc ispititor: „dă-mi puţin din libertatea ta şi îţi voi da securitate". Însă, aşa cum istoria secolului al XX-lea a confirmat, experimentul societăţii „raţional planificate" se sfârşeşte cu pierderea atât a libertăţii, cât şi a securităţii".