Economie şi cunoaştere

Share:

[Discurs prezidenţial în faţa London Economic Club, 10 noiembrie 1936, publicat în Economica, IV (serie nouă, 1937), pp. 33-54]

Ambiguitatea titlului acestui eseu nu este accidentală. Subiectul său principal este, bineînţeles, rolul pe care ipotezele şi propoziţiile despre cunoaşterea deţinută de către diverşii membri ai societăţii le au în analiza economică. Dar acest lucru nu este în niciun caz fără legătură cu cealaltă chestiune care ar putea fi discutată sub acelaşi titlu - întrebarea privind în ce măsură analiza economică formală reuşeşte să comunice cunoaştere despre ce se întâmplă în lumea reală. Într-adevar, principala mea teză va fi că tautologiile, ce alcătuiesc analiza formală bazată pe echilibru, pot fi transformate în propoziţii care ne spun orice despre cauzalitate în lumea reală numai în măsura în care suntem capabili să umplem acele propoziţii formale cu afirmaţii definitive despre modul în care cunoaşterea este dobândită şi comunicată. Pe scurt, voi susţine că elementul empiric în teoria economică - singura parte care nu este interesată doar de implicaţii, ci şi de cauze şi efecte şi care duce în consecinţă la concluzii care, cel puţin în principiu, sunt susceptibile de verificare - constă în propoziţii despre dobândirea cunoaşterii[i].

Poate ar trebui să încep prin a vă aminti de faptul interesant că în multe dintre tentativele recente făcute în diverse domenii de a împinge investigaţia teoretică dincolo de limitele analizei tradiţionale bazate pe modelul echilibrului s-a dovedit repede că răspunsul depinde de asumţiile pe care le facem cu privire la un punct care, chiar dacă nu este identic cu al meu, face măcar parte din el, şi anume, cu privire la previziune [foresight]. Cred că domeniul în care, aşa cum era de aşteptat, discuţiile asumţiilor privind previziunea au atras mai întâi o atenţie mai largă a fost teoria riscului[ii].

Stimulentul exercitat în această conexiune de către opera lui Frank H. Knight va avea în viitor o influenţă profundă mult dincolo de domeniul său special. Nu cu mult timp după [apariţia lucrări sale], asumţiile privind previziunea s-au dovedit a fi de o importanţă fundamentală în soluţionarea piesele lipsă din teoria competiţiei imperfecte, problema duopolului şi a oligopolului. De atunci, a devenit din ce în ce mai evident că, în tratarea problemelor mai „dinamice" legate de bani şi fluctuaţiile industriale asumţiile privind previziunea şi „anticipaţiile" au de asemenea un rol central şi că, în particular, conceptele aduse în aceste domenii din analiza bazată pe modelul pur al echilibrului, cum ar fi o rată a dobânzii la echilibru, pot fi definite corect numai în termeni de asumţii privind previziunea. Chestiunea pare să fie aici că, înainte să putem explica de ce oamenii comit greşeli, trebuie să explicăm întâi de ce ar trebui să nu greşească.

În general, se pare că am ajuns într-un punct în care cu toţii ne dăm seama că conceptul de echilibru însuşi poate fi definit şi clarificat numai în termeni de asumţii privind previziunea, deşi nu suntem încă cu toţii de-acord asupra ce sunt exact aceste asumţii esenţiale. Această chestiune mă va ocupa mai târziu în acest eseu. În acest moment, mă interesează numai să arăt că în situaţia actuală, dacă vrem să definim limitele statisticii economice sau dacă vrem să mergem dincolo de ea, nu putem scăpa de problema vexantă privind poziţia exactă pe care asumţiile privind previziunea trebuie să o aibă în raţionamentele noastre. Să fie acest lucru doar un accident ?

Aşa cum am sugerat deja, motivul pare să fie în opinia mea că avem de-a face aici cu un aspect special al unei chestiuni mult mai vaste pe care ar fi trebuit să o înfruntăm într-un stadiu mai timpuriu. Probleme în esenţă similare cu cele menţionate apar de fapt imediat ce încercăm să aplicăm sistemul de tautologii - acele serii de propoziţii care sunt în mod necesar adevărate pentru că sunt doar transformări ale asumţiilor de la care am plecat şi care constituie teza principală a analizei bazate pe modelul echilibrului - la o situaţie constând din mai multe persoane independente. Am avut demult sentimentul că conceptul de echilibru însuşi şi metodele pe care le folosim în analiza pură au un sens clar numai cînd le limităm la analiza acţiunilor unei singure persoane şi că trecem într-adevăr într-o sferă diferită şi că introducem tacit un element de un caracter cu totul diferit când le aplicăm la explicarea interacţiunilor unui număr de indivizi.

Sunt sigur că sunt mulţi care privesc cu nelinişte şi neîncredere întreaga tendinţă, inerentă în toată analiza modernă bazată pe modelul echilibrului, de a transforma economia într-o ramură a logii pure, un set de propoziţii de la sine evidente care, ca matematica sau geometria, nu sunt supuse decât la testul consistenţei interne. Dar se pare că acest proces, numai dacă este dus destul de parte, îşi poartă cu sine propriul remediu. Distilând din raţionarea noastră asupra faptelor vieţii economice acele părţi care sunt adevărate a priori, nu numai că izolăm un element al raţionării ca un fel de Logică Pură a Alegerii în toată puritatea sa, dar izolăm de asemenea şi accentuăm importanţa unui alt element care a fost prea mult neglijat. Critica mea a tendinţelor recente de a face teoria economică din ce în ce mai formală nu constă în faptul că au mers prea departe ci în faptul că nu au fost duse suficient de departe pentru a completa izolarea acestei ramure a logicii şi să readucă la locul său de drept investigarea proceselor cauzale folosind teoria economică formală ca un instrument în aceiaşi manieră ca matematica.

Dar înainte de a putea dovedi teza mea că propoziţiile tautologice ca atare ale analizei bazate pe modelul pur al echilibrului nu sunt direct aplicabile la explicarea relaţiilor sociale, trebuie să arăt mai întâi că conceptul de echilibru are un sens dacă este aplicat acţiunilor uni singur individ şi care este acest sens. Împotriva tezei mele se poate argumenta că exact în această privinţă conceptul de echilibru nu are nici o semnificaţie pentru că, dacă cineva ar dori să-l aplice, tot ce ar putea spune ar fi că o persoană izolată ar fi întotdeauna în echilibru. Dar aceastră ultimă afirmaţie, deşi un truism, nu arată decât modul în care conceptul de echilibru este în mod tipic greşit folosit. Ceea ce este relevant nu e dacă o persoană ca atare este sau nu este în echilibru ci care dintre acţiunile sale sunt în echilibru unele cu altele. Toate propoziţiile analizei bazate pe echilibru, cum ar fi propoziţia că valorile relative vor corespunde costurilor relative sau că o persoană va egaliza profitul marginal al oricărui factor în diferitele sale folosiri, sunt propoziţii despre relaţiile dintre acţiuni. Acţiunile unui individ pot fi considerate în echilibru în măsura în care ele pot înţelese ca parte dintr-un plan. Numai în acest caz, numai dacă aceste acţiuni au fost hotărâte într-unul şi acelaşi moment şi tinând cont de acelaşi set de circumstanţe sunt valabile afirmaţiile noastre - pe care le deducem din asumţiile noastre privind cunoaşterea şi preferinţele persoanei respective - asupra interconecţiunile lor. E important să ne amintim că aşa numitele „date", de la care pornim în acest tip de analiză, sunt (în afară de gusturile sale) toate faptele date persoanei respective, lucrurile aşa cum sunt cunoscute (sau crezute) de către ea că există şi nu, strict vorbind, fapte obiective. Numai datorită acestui fapt propoziţiile pe care le deducem sunt în mod necesar valide a priori şi putem păstra coerenţa argumentului[iii].

Cele două concluzii principale ale acestor consideraţii sunt, mai întâi, că, dat find că relaţiile de echilibru există între acţiunile sucecesive ale unei persoane numai în măsura în care fac parte din executarea aceluiaşi plan, orice schimbare în cunoaşterea relevantă a persoanei respective, adică orice schimbare care îl determină să îşi schimbe planul, întrerupe relaţia de echilibru dintre acţiunile anterioare şi cele posterioare schimbării survenite în cunoaşterea sa. În al doilea rând, că, dat fiind că echilibrul este o relaţie între acţiuni şi dat fiind că acţiunile unei persoane trebuie să se desfăşoare succesiv în timp, e evident că scurgerea timpului este esenţială pentru a da conceptului de echilibrului sens. Aceasta merită atenţie, dat fiind că mulţi economişti par să nu fi putut găsi un loc timpului în analiza bazată pe modelul echilibrului şi în consecinţă au sugerat că echilibrul trebuie conceput fără timp. Aceasta pare să fie o afirmaţie fără înţeles.

Acum, în ciuda a ceea ce am spus mai devreme despre înţelesul îndoielnic al analizei bazate pe modelul echilibrului în acest sens dacă este aplicată condiţiilor unei societăţi competitive, nu vreau, bineînţeles, să neg că conceptul a fost inţial introdus exact pentru a descrie ideea unei anumite echilibrări între acţiunile unor indivizi diferiţi. Tot ceea ce am argumentat până acum este că sensul în care utilizăm conceptul de echilibru pentru a descrie interdependenţa diferitelor acţiuni ale unei persoane nu admite o aplicare imediată la relaţiile dintre acţiunile unor persoane diferite. Se pune de fapt întrebarea în ce fel utilizăm termenul atunci când vorbim de echilibru cu privire la un sistem competitiv.

Primul raspuns care ar părea să rezulte din abordarea noastră este că echilibrul există în această situaţie dacă acţiunile tuturor membrilor societăţii pentru o anumită periodă de timp sunt toate executări ale planurilor individuale respective asupra cărora fiecare a hotărât la începutul perioadei. Dar, când investigăm mai departe ce implică exact acest lucru, se pare că acest răspuns ridică mai multe dificultăţi decât rezolvă. Nu există nicio dificultate specială în privinţa conceptului de persoană izolată (sau grup de persoane conduse de una dintre ele) acţionând pentru o perioadă de timp conform unui plan prestabilit. În acest caz, planul nu trebuie să satisfacă nici un criteriu special pentru ca executarea sa să fie posibilă. Se poate, bineînţeles, să fie bazat pe asumţii greşite despre faptele externe şi din această cauză poate trebuie schimbat. Dar va exista întodeauna un set imaginabil de evenimente externe care să facă posibil ca planul să poată fi executat aşa cum a fost conceput iniţial. Situaţia este însă diferită cu planuri determinate simultan dar independent de un anumit număr de persoane. În primul rând, pentru ca toate aceste planuri să fie îndeplinite e nevoie ca ele să se bazeze pe anticiparea [expectation] aceluiaşi set de evenimente externe, căci, dacă persoane diferite şi-ar baza planurile pe anticipări conflictuale, nici un set de evenimente externe nu ar putea să facă posibile toate aceste anticipări. Şi, în al doilea rând, într-o societate bazată pe schimb planurile lor vor presupune într-o măsură considerabilă acţiuni care necesită acţiuni corespondente din partea altor indivizi. Asta înseamnă că planurile diferiţilor indivizi trebuie să fie, într-un sens special, compatibile fie şi numai pentru ca să fie de conceput ca ei să fie capabili să le îndeplinească[iv]. Or, pentru a spune acelaşi lucru prin alte cuvinte, dat fiind că anumite date pe care oricare persoană îşi bazează planul va fi anticiparea că alte persoane vor acţiona într-un anumit fel, este esenţial pentru compatibilitatea diferitelor planuri ca planurile unora să conţină exact acele acţiuni care constituie date pentru planurile altora.

În practica tradiţională a analizei bazate de modelul echilibrului această dificultate este aparent evitată parţial de către asumţia că datele, sub forma graficelor cererii, reprezentând gusturi şi fapte tehnice, sunt în mod egal date tuturor indivizilor şi că acţionând pe baza aceloraşi premise planurile lor vor sfârşi pri a se adapta cumva unul la altul. Că acest lucru nu înlătura difficultatea creată de faptul că acţiunile unei persoane constituie datele altei persoane şi că implică într-un anumit grad logică circulară a fost adesea semnalat. Ceea ce totuşi nu a fost observat este că această întreagă procedură implică o confuzie de un caracter mai general, pentru care problema abia menţionată nu este decât o instanţiere specială şi care se datorează echivocării termenului „datum". Datele care sunt presupuse aici a fi date obiective şi la fel pentru toţi oamenii nu mai sunt în mod evident acelaşi lucru cu datele care constituie punctul de plecare pentru transformările Logii Pure a Alegerii. „Datele" lor însemnau acele fapte, şi numai acele fapte, care erau prezente în mintea persoanei care acţionează, şi numai această interpretare subiectivă a termenului "datum" făcea acele propoziţii adevăruri necesare. "Datum" însemna dat, cunoscut de persoana considerată. Dar în tranziţia de la analiza acţiunii unui individ la analiza situaţiei într-o societate termenul a suferit o insunuantă schimbare de sens.

Confuzia privind conceptul de datum este la baza multora dintre dificultăţile noastre în acest domeniu încât este necesar să o consider mai în detaliu. Datum înseamnă, bineînţeles, ceva dat, dar întrebarea care este lăsată fără răspuns, şi care în ştiinţele sociale este susceptibilă de două răspunsuri diferite, este cui sunt presupuse a fi oferite faptele. Economiştii par în mod inconştient să fi fost întotdeauna întru-câtva jenaţi de această chestiune şi să fi încercat să se asigure pe ei înşişi împotriva sentimentului că nu prea ştiau cui aceste fapte îi erau date subliniind faptul că erau date, chiar folosind expresii pleonastice ca „date date". Dar asta nu răspunde la întrebarea dacă datele la care ne referim sunt presupuse a fi date economistului care le observă sau persoanei ale cărei acţiuni el vrea să le explice şi dacă, în cazul din urmă, se presupune că aceleaşi fapte sunt cunoscute de toate persoanele diferite din sistem sau dacă „datele" pentru diferitele persoane ar putea fi diferite.

Pare să nu fie loc de îndoială că aceste două concepte ale „datelor", pe de o parte, în sensul de fapte obiective reale, aşa cum econmistul observator e presupus că le cunoaşte, şi, pe de altă parte, în sens subiectiv, ca lucruri cunoscute pentru persoane ale căror comportament încercăm să-l explicăm, sunt într-adevăr fundamental diferite şi trebuie să le distingem cu atenţie. Şi, aşa cum vom vedea, întrebarea cu privire la de ce datele în sensul subiectiv al termenului ar trebui să corespundă vreodată datelor obiective este una dintre principalele probleme la care trebuie să răspundem.

Utilitatea distincţiei devine imediat vizibilă când o aplicăm la întrebarea privind ce putem să spunem prin conceptul de societate aflată într-un anumit moment într-o stare de echilibru. Există în mod evident două sensuri în care putem spune că datele subiective, date diferitelor persoane, şi diferitele planuri individuale, care decurg necesarmente din ele, sunt în acord. Putem spune doar că aceste planuri sunt reciproc compatibile şi că există în consecinţă un set imaginabil de evenimente externe care vor permite tuturor oamenilor sa-şi împlinească planurile şi să nu cauzeze nici o dezamăgire. Dacă această compatibilitate reciprocă de intenţii nu ar fi dată, şi dacă, prin urmare, niciun set de evenimente externe nu poate satisface toate anticipările, putem clar spune că nu există nicio stare de echilibru. Avem o situaţie în care o revizuire a planurile din partea a cel puţin unor persoane e inevitabilă, sau, pentru a folosi o frază care în trecut a avut un înţeles cam vag, dar care pare să corespundă perfect cazului, unde disrupţii „endogene" sunt inevitabile.

Totuşi, rămâne încă cealaltă întrebare, şi anume, dacă seturile individuale de date subiective corespund datelor obiective şi dacă, pirn urmare, anticipările pe care planurile s-au bazat sunt născute de către fapte. Dacă corespondenţă între date în acest sens ar fi necesară pentru echilibru, nu ar fi niciodată posibil să decizi, altfel decât retrospectiv, la sfârşitul perioadei pentru care oamenii au plănuit, dacă la început societatea a fost în echilibru. Pare să fie mai în conformitate cu sensul comun a spune într-un astfel de caz că echilibrul, aşa cum a fost definit în primul sens, poate fi tulburat de o evoluţie neprevăzută a datelor (obiective) şi să descriem acest lucru ca o disrupţie exogenă. De fapt, nu prea pare posibil să ataşezi o semnificaţie precisă mult utilizatului concept de schimbare a datelor (obiective) dacă nu distingem între evoluţii externe în conformitate cu şi evoluţii externe diferite de ceea ce a fost anticipat, şi dacă nu definim ca „schimbare" orice divergenţă a evoluţiei efective faţă de cea anticipată, indiferent dacă acest lucru înseamnă o „schimbare" într-un sens absolut. Dacă, de exemplu, alternarea anotimpurile a încetat brusc şi vremea a rămas constantă de la o anumită zi încolo, acest lucru ar reprezenta cu siguranţă o schimbare a datelor în sensul nostru, adică o schimbare în relaţie cu anticipările, deşi într-un sens absolut nu ar reprezenta o schimbare ci mai degrabă o absenţă a schimbării. Dar toate acestea înseamnă că putem vorbi de o schimbare în date doar dacă echilibru în primul sens există, adică dacă anticipările coincid. Dacă sunt în conflict, orice evoluţie a faptelor externe va favoriza anticipările cuiva şi dezamăgi anticipările altora şi nu ar fi nici o posibilitate de a decide ce a constituit o schimbare a datelor[v].

Pentru o societate deci, putem vorbi de o stare de echilibru la un punct în timp - dar acest lucru nu înseamnă decât că diferitele planurile de acţiune în timp ale indivizilor care o compun sunt reciproc compatibile. Şi un echilibru va exista, din momentul în care există, atât timp cât datele externe corespund anticipărilor comune ale tuturor membrilor societăţii. Aşadar continuarea stării de echilibru în acest sens nu este dependentă de faptul că datele obiective sunt constante într-un sens absolut şi nici nu e nepărat limitată la un proces staţionar. Analiza bazată pe echilibru devine în principiu aplicabilă unei societăţi dinamice şi acelor relaţii intertemporale de preţ care ne-au pus atâtea probleme în perioada recentă[vi].

Aceste consideraţii par să lumineze într-o anumită măsură relaţia dintre echilibru şi previziune care a făcut obiectul unei dezbateri destul de de intense în perioada recentă[vii]. Se pare că conceptul de echilibru spune doar că previziunea diverşilor membrii ai societăţii este într-un sens special corectă. Trebuie să fie corectă în sensul că planul fiecărei persoane se bazează pe anticiparea a exact acelor acţiuni ale altor persoane pe care aceste alte persoane intenţionează să le îndeplinească şi că toae aceste planuri se bazează pe anticiparea aceluiaşi set de fapte externe astfel încât în anumite condiţii nimeni nu ar avea nici un moriv să îşi schimbe planurile. Previziunea corectă nu este deci, aşa cum a fost uneori înţeleasă, o preconditiţie care trebuie să existe pentru ca echilibrul să fie atins. Este mai degrabă caracteristica definitorie a stării de echilibru. Pentru acest scop previziunea nu trebuie să fie perfectă în sensul că trebuie să se întindă într-un viitor nesfârşit sau în sensul că toată lumea trebuie să previzioneze totul corect. Ar trebui mai degrabă să spunem că echilibrul va dura atât timp cât anticipările se vor dovedi corecte şi că trebuie să fie corecte numai în acele privinţe care sunt relevante pentru deciziile indivizilor. Dar asupra acestei probleme privind ce este relevant pentru previziune sau ce constituie cunoaştere relevantă mai târziu.

Înainte de a merge mai departe ar trebui probabil să mă opresc un moment pentru a ilustra printr-un exemplu concret ceea ce tocmai am spus despre semnificaţia stării de echilibru şi despre cum poate fi ea perturbată. Consideraţi pregătirile care ar fi în curs în oric moment pentru producţia de case. Zidari, instalatori şi alţii vor produce cu toţii materiale care în orice situaţie vor corespunde unei anumite cantităţi de case pentru care exact această cantitate de materiale specifice va fi cerută. În mod similar putem concepe cumpărătorii potenţiali ca acumulând economii care le vor permite la anumite date să cumpere un anumit număr de case. Dacă toate aceste activităţi reprezintă pregătiri pentru producţia (şi achiziţia) a aceleiaşi cantităţi de case, putem spune că există un echilibru între ele în sensul că toţi indivizii angajaţi în ele şi-ar da seama că îşi pot realiza planurile[viii]. Acest lucru nu este necesar să se întâmple pentru că alte circumstanţe care nu fac parte din planurile lor s-ar putea dovedi a fi diferite de cele pe care le aşteptau. O parte a materialelor ar putea fi distruse de un accident, condiţiile meteorologice ar putea face imposibilă construirea caselor sau o invenţie ar putea altera proporţia în care diverşii factori de producţie sunt ceruţi. Acest lucru este ceea ce numim o schimbare în datele (externe) care perturbă echilibrul care a existat. Dar dacă diversele planuri au fost de la început incompatibile, este inevitabil, orice s-ar întâmpla, ca planul cuiva să fie stricat şi să trebuiască a fi modificat şi, în consecinţă, întregul complex de acţiuni pentru aceea perioada nu va prezenta caracteristicile care se aplică dacă toate acţiunile fiecărui individ pot fi înţelese ca parte a planului unui singur individ, plan pe care l-a făcut la început[ix].

Când, în toată această discuţie accentuez distincţia dintre incompatibilitate pur şi simplu între planurile indivizilor[x] şi corespondenţă între ele şi faptele externe reale sau datele obiective, nu vreau, desigur, să sugerez că inter-coordonarea subiectivă nu este produsă cumva de faptele externe. Nu ar exista, bineînteles, nici un motiv pentru care datele subiective ale diverşilor indivizi ar trebui să corespundă vreodată dacă acestea nu s-ar datora experienţei aceloraşi date obiective. Dar ceea ce vreau să evidenţiez este tocmai faptul că analiza bazată pe modelul echilibrului pur nu este interesată de modul în care această corespondenţă este produsă. În descrierea unei stări de echilibru pe care ea însăşi o furnizează, analiza bazată pe modelul echilibrului presupune pur şi simplu că datele subiective coincid cu datele obiective. Relaţiile de echilibru nu pot fi deduse doar din date obiective deoarece analiza a cea ce oamenii vor face poate începe numai de la ceea ce le este cunoscut lor. Analiza bazată pe modelul echilibrului nu poate pleca nici doar de la un set de date subiective deoarece datele subiective a diverşilor oameni vor fi fie compatibile, fie incompatibile, adica ele ar determina deja dacă echilibrul a existat sau nu a existat.

Nu vom înainta prea mult în acest punct dacă nu ne întrebăm care sunt motivele preocupării noastre cu binecunoscuta stare fictiva de echilibru. Orice ar fi fi fot spus cu diverse ocazii de către economişti ultra-puri, pare să nu fie loc de îndoială că singura justificare pentru această preocupare este presupusa existenţă a unei tendinţe spre echilibru. Numai prin această aserţiune că o astfel de tendinţă există economia încetează de a mai fi un exerciţiu în logică pură şi devine o ştiinţă empirică ; şi către economie ca o ştiinţă empirică trebuie să ne concetrăm atenţia acum.

În lumina analizei noastre a semnificaţiei stării de echilibru ar trebui să fie uşor să spunem care este conţinutul real al aserţiunii că o tendinţă către echilibru există. Ea nu poate însemna nimic mai mult decât că, în anumite condiţii, cunoaşterea şi intenţiile diverşilor membrii ai societăţii sunt presupuse a ajunge din ce in ce mai mult în concordanţă sau, pentru a spune acelaşi lucru în termeni mai puţin generali şi exacţi, dar mai concreţi, că anticipările oamenilor şi în mod deosebit a antrepenorilor vor deveni din ce în ce mai corecte. În această formă, aserţiunea existenţei unei tendinţe către echilibru este în mod clar o propoziţie empirică, adică o aserţiune despre ceea ce se întâmplă în lumea reală care ar trebui, cel puţin în principiu, să fie susceptibilă de verificare. Şi oferă afirmaţiei noastre oarecum abstracte o semnificaţiei oarecum plauzibilă simţului comun. Singura problema este că suntem în continuare cam în negură privind a) condiţiile în care această tendinţă ar trebui să existe b) natura procesului prin care cunoaşterea individuală se schimbă.

În prezentarea obişnuită a analizei bazate pe modelul echilibrului este creată impresia că aceste chestiuni privind modul în care apare echilibrul sunt rezolvate. Dar, dacă ne uităm mai atent, devine imediat evident că aceste aparente demonstraţii nu sunt nimic mai mult decât dovada aparentă a ceea ce este deja presupus[xi]. Mecanismul adoptat de obicei în acest scop este asumţia unei pieţe perfecte în care orice eveniment devine în mod instantaneu cunoscut fiecări membru. Este necesar să ne amintim aici că piaţa perfectă necesară pentru a a satisface asumţiile analizei bazate pe modelul echilibrului nu trebuie să se marginească la pieţele particulare a tuturor mărfurilor individuale ; întregul sistem economic trebuie presupus a fi o piaţă perfectă în care fiecare ştie orice. Asumţia unei pieţe perfecte înseamnă deci nimic mai puţin decât faptul că toţi membrii comunităţii, chiar dacă nu sunt presupuşi a fi strict omniscienţi, sunt presupuşi a cunoaşte în mod automat tot ceea ce este relevant pentru deciziile lor. Se pare că scheletul din pancarda noastră, "omul economic", pe care l-am exorcizat cu rugăciuni şi ospeţe, s-a întors pe uşa din spate sub forma unui individ cvasi-omniscient.

Afirmaţia că, dacă oamenii ştiu totul, aceştia sunt în echilibru este adevărată pur şi simplu pentru că astfel definim echilibrul. Asumţia unei pieţe perfecte în acest sens este doar un alt fel de a spune că echilibrul există dar nu ne aduce mai aproape de o explicaţie privind când sau cum o astfl de stare va apărea. Este clar că, dacă dorim să facem afirmaţia că, în anumite condiţii, oamenii se vor apropia de această stare, trebuie să explicăm prin ce proces vor achiziţiona cunoaşterea necesară. Desigur, orice asumţie privind modul concret prin care această cunoaştere este achiziţionată în cursul acestui proces va avea de asemenea un caracter ipotetic. Dar acest lucru nu înseamnă că toate asumţiile de acest fel sunt în mod egal justificate. Avem de-a face aici cu asumţii privind cauzalitatea, astfel încât asumţiile noastre trebuie să fie considerate nu numai ca posibile (cea ce în mod evident nu este cazul dacă considerăm oamenii ca omniscienţi), dar trebuie de asemenea să fie considerate ca probabil adevărate ; şi trebuie să fie posibil, cel puţin în principiu, să se demostreze că sunt adevărate în cazuri particulare.

Punctul semnificativ aici este faptul că aceste ipoteze sau asumţii aparent subsidiare, că oamenii învaţă din experienţă şi despre cum acumulează cunoaştere, constituie conţinutul empiric al propoziţiilor noastre despre ceea ce se întâmplă în lumea reală. De obicei ele apar deghizate şi incomplete ca o descriere a tipului de piaţă la care propoziţiile noastre se referă, dar acesta este doar un aspect, deşi probabil cel mai important, a problemei generale despre cum cunoaşterea este achiziţionată şi comunicată. Punctul important de care economiştii par în mod frecvent a nu fi conştienţi este că natura acestor ipoteze este în multe privinţe diferită de asumţiile mai generale de la care începe Logica Pură a Alegerii. În opinia mea principalele diferenţe sunt două :

Mai întâi, asumţiile de la care pleacă Logica Pură a Alegerii sunt fapte despre care ştim că sunt comune gândirii umane. Ele pot fi privite ca axiome care definesc şi delimitează câmpul în care suntem capabili să înţelegem sau să reconstituim mental procesele de gândire ala altor oameni. Ele sunt prin urmare în mod universal aplicabile câmpului de care suntem interesaţi - deşi, unde in concreto sunt limitele acestui câmp, este o chestiune empirică. Ele se referă mai degrabă la un tip de acţiune umană (pe care o numim de obicei „raţională", sau pur şi simplu „conştientă" spre deosebire de acţiunea „instinctivă") decât la condiţiile în care această acţiune are loc. Dar asumţiile şi ipotezele pe care trebuie să le introducem când vrem să explicăm procesul social privesc relaţia gândirii individului cu lumea exterioară, chestiunea privind măsura şi modul în care cunoaşterea sa corespunde cu faptele externe. Şi aceste asumţii trebuie în mod necesar să fie puse în termeni de aserţiuni despre conexiuni cauzale, despre cum experienţa crează cunoaştere.

În al doilea rând, dacă în domeniul Logii Pure a Alegerii analiza noastră poate fi făcută exhaustivă, adică putem să dezvoltăm un aparat formal care să acopere toate situaţiile imaginabile, ipotezele suplimentare sunt în mod necesar selective, adică trebuie să selectăm din varietatea infinită a situaţiilor posibile anumite ideal tipuri pe care le considerăm pentru un anumit motiv ca fiind în mod deosebit relevante pentru condiţiile din lumea reală[xii]. Desigur, am putea de asemenea dezvolta o ştiinţă separată, subiectul materiei căreia ar fi fost par definitionem limitat la o „piaţă perfectă" sau la un obiect definit în mod similar, tot aşa cum Logica Alegerii se aplică numai persoanelor care trebuie să aloce mijloace între o varietate de scopuri. Pentru domeniul astfel definit, propoziţiile noastre vor deveni din nou a priori adevărate, dar pentru o astfel de procedură ar trebui să ne lipsească justificarea care constă în asumţia că situaţia din lumea reală este similară cu ceea ce am presupus că este ea.

Trebuie să trec acum la chestiunea privind care sunt ipotezele concrete cu privire la condiţiile în care se presupune că oamenii dobândesc cunoaşterea relevantă şi procesul prin care se presupune că o dobândesc. Dacă ar fi fost câtuşi de puţin clar care erau ipotezele utilizate de obicei în această privinţă, ar trebui să le scrutăm în două aspecte: va trebui să investigăm dacă erau necesare şi suficiente pentru a explica o mişcare spre echilibru şi va trebui să explicăm în ce măsură au luat ele naştere din realitate. Dar mă tem că acum ajung la o etapă în care devine excesiv de dificil de a spune care sunt exact asumţiile pe baza cărora afirmăm că va exista o tendinţă spre echilibru şi pretindem că analiza noastră are o aplicare la lumea reală[xiii]. Nu pot pretinde că am făcut vreun progress până acum în acest punct. Ca urmare, tot ce pot să fac este să pun un număr de întrebări la care va trebui să găsim un răspuns dacă vrem să fim clari privind semnificaţia argumentului nostru[xiv].

Singura condiţie privind stabilibirea unui echilibru despre necesitatea căreia economiştii par să fie îndeajuns de-acord este „constanţa datelor". Dar după ceea ce am observat cu privire la vagaritatea conceptului de „datum"ar trebui să bănuim, şi pe bună dreptate, că acest lucru nu ne duce prea departe. Chiar dacă presupunem - aşa cum probabil trebuie - că aici cuvântul este folosit în sensul său obiectiv (care include, vă reamintiţi, preferinţele diferiţilor indivizi), nu este deloc clar dacă acest lucru este necesar sau suficient pentru ca oamenii să dobândească de fapt cunoaşterea necesară sau dacă s-a dorit a fi o propoziţie despre condiţiile în care aceştia vor face acest lucru. Este mai degrabă semnificativ că, în orice caz, unii autori li se pare necesar să adauge „cunoaştere perfectă" ca o condiţie suplimentară şi separată[xv]. Într-adevăr, vom vedea că constanţa datelor obiective este o condiţie nici necesară şi nici suficientă. Că nu este o condiţie necesară urmează din faptul că, mai întâi, nimeni nu vrea să o interpreteze în sensul absolute că nimic nu trebuie să se întâmple niciodată în lume, şi, în al doilea rând, că, aşa cum am văzut, imediat ce dorim să includm schimbări care au loc periodic sau poate chiar schimbări care au loc la o rată constantă, singurul mod în care putem defini constanţa este cu referire la anticipări. Toate aceste condiţii nu înseamnă în definitv decât că trebuie să existe o regularitate discernabilă în lume care face posibilă prezicerea corectă a evenimentelor. Dar, deşi acest lucru nu este în mod cert suficient pentru a dovedi că oamenii vor învăţa să prevadă corect evenimentele, acelaşi lucru este adevărat într-un grad câtuşi de puţin mai mic chiar şi în ceea ce priveşte constanţa datelor într-un sens absolut. Pentru orice individ luat separate, constanţa datelor nu înseamnă în niciun caz constanţa tuturor datelor independete de el, din moment ce, bineînţeles, numai gusturile şi nu acţiunile celorlalţi oameni pot fi presupuse în acest sens a fi constante. Cum toţi ceilalţi oameni îşi vor schimba deciziile pe măsură ce câştigă experienţă despre faptele externe şi despre acţiunile celorlalţi oameni, nu există niciun motiv pentru care procesul de schimbări successive să ia vreodtă sfârşit. Aceste dificultăţi sunt binecunoscute, şi le menţione aici numai pentru a vă reaminti cât de puţin ştim de fat cu privire la condiţiile în care un echilibru va fi vreodată atins. Dar nu propun să urmez această linie a abordării mai departe, deşi nu pentru că această chestiune a probabilităţii empirice că oamenii vor învăţa (şi anume, că datele lor subiective vor ajunge să corespundă unele cu altele şi cu faptele obiective) este lipsită de probleme insolvabile şi extreme de interesante. Motivul este mai degrabă faptul că mi se pare că există o abordare diferită şi mai fructoasă a problemei centrale.

Chestiunile pe care le-am discutat privind condiţiile în care este probabil ca oamenii să dobândească cunoaşterea necesară, şi procesul prin care o vor dobândi, au primit cel puţin o anumită atenţie în discuţii trecute. Dar există o altă chestiune care mie îmi pare a fi la fel de importantă dar care pare să nu fi primit deloc atenţie, şi anume câtă cunoaştere şi ce fel de cunoaştere diverşii indivizi trebuie să posede ca să putem vorbi de echilibru. Este clar că, pentru ca conceptual să aibă vreo semnificaţie empirică orişicare, nu poate presupune că toată lumea cunoaşte totul. A trebuit deja să folosesc termenul nedefinit „cunoaştere relevantă", adică cunoaşterea care este relevantă pentru o anumită persoană. Dar ce este această cunoaştere relavantă? Nu poate câtuşi de puţin să însemne doar cunoaşterea care îi influenţează de fapt acţiunile sale, deoarece deciziile sale ar fi putut fi altele nu doar dacă, de exemplu, cunoaşterea pe care a posedat-o a fost corectă în loc de incorectă ci şi dacă ar fi posedat cunoaştere despre cu totul alte domenii.

În mod clar există aici o problemă a diviziunii cunoaşterii[xvi], care este destul de asemănătoare cu, şi cel puţin la fel de importantă, problema diviziunii muncii. Dar, în timp ce cea din urmă a fost unul dintre principalele subiecte de investigaţie de la începutul ştiinţei noastre, cea dintâi a fost complet neglijată, deşi mie îmi pare a fi de fapt problema centrală a economiei ca ştiinţă socială. Problema pe care pretindem că o rezolvăm este cum interacţiunea spontană a unui număr de oameni, fiecare posedând numai fragmente de cunoaştere, dă naştere unei stări a lucrurilor în care preţurile corespund costurilor, etc., şi care poate fi produsă prin direcţionare dliberată numai de cineva care posedă cunoaşterea combinată a tuturor acelor indivizi. Experienţa ne arată că ceva de genul acesta se întâmplă, din moment ce observaţia empirică că preţurile tind într-adevăr să corespundă costurilor constituie începutul ştiinţei noastre. Dar în analiza noastră, în loc de a arăta ce fragmente de informaţie diferitele persoane trebuie să posede pentru a produce acel rezultat, cădem de fapt înapoi pe asumţia că toată lumea cunoaşte totul şi astfel evităm orice soluţie reală a problemei.

Totuşi, înainte de a putea merge mai departe în a considera această diviziune a cunoaşterii între diferite persoane, este necesar să devin mai specific cu privire la tipul de cunoaştere care este relevant în legătură cu aceasta. A devenit un obicei printre economişti a se insista numai asupra nevoii de cunoaştere a preţurilor, la prima vedere deoarece - ca urmare a confuziilor dintre date obiective şi subiective - cunoaşterea completă a faptelor obiective a fost considerată de la sine înţeleasă. În ultima vreme chiar şi cunoaşterea preţurilor curente a fost considerată ca de la sine înteleasă într-o măsură atât de mare încât singura conexiune în care chestiunea cunoaşterii a fost privită ca fiind problematică a fost anticiparea preţurilor viitoare. Dar, aşa cum am indicat deja la începutul acestui eseu, anticipările preţurilor şi chiar cunoaşterea preţurilor curente sunt doar o mică secţiune a problemei cunoaşterii aşa cum o văd eu. Aspectul mai larg al problemei cunoaşterii care mă procupă este cunoaşterea faptului de bază privind cum pot fi obţinute şi utilizate diferitele mărfuri[xvii] şi în ce condiţii sunt de fapt obţinute şi utilizate, adică chestiunea generală privind de ce datele subiective ale diferitelor persoane corespunde cu datele obiective.

În acest punct, problema noastră a cunoaşterii este tocmai existenţa acestei corespondenţe care, în mare parte din analiza pe bază de echilibru actuală, este pur şi simplu presupusă că există, dar pe care trebuie să o explicăm dacă vrem să arătăm de ce propoziţiile care sunt în mod ncesar adevarate cu privire la atitudinea unei persoane faţă de lucruri pe care el crede că au anumite proprietăţi ar trebui să fie adevărate cu privire la acţiunile societăţii vizavi de lucruri care fie posedă aceste proprietăţi, fie sunt îndeobşte considerate de membrii societăţii că posedă aceste proprietăţi dintr-un motiv pe care va trebui să îl explicăm[xviii].

Dar ca să mă întorc la problema specială pe care o discut, cantitatea de cunoaştere pe care diferiţi indivizi trebuie să o posede pentru ca echilibrul să prevaleze (sau „cunoaşterea relevantă" pe care trebuie să o posede): ne vom apropia de un răspuns dacă ne amintim cum a dvenit evident că echilibrul nu a existat, fie că a fost deranjat. Am văzut că conexiunile echilibrului vor fi tăiate dacă una dintre persoane îşi schimbă planurile, fie pentru că gusturile sale s-au schimbat (lucru care nu ne preocupă aici), fie pentru că noi fapte devin necunoascute acesteia. Dar există evident două căi prin care aceasta ar putea afla de noi fapte care ar putea-o forţa să îşi schimbe planurile şi care pentru scopurile noastre sunt de o semnificaţie cu totul diferită. Ar putea afla de noile fapte din întâmplare, cum ar veni, adică într-un mod care nu este o consecinţă necesară a tentativelor sale de a executa planul său original, sau ar putea fi inevitabil ca în cursul tentativelor sale aceasta va afla că faptele sunt diferite de ceea ce a anticipat. Este evident că, pentru ca aceasta să acţioneze conform planului, cunoaşterea sa trebuie să fie corectă numai asupra punctelor în care va fi în mod necesar confirmată sau corectată în cursul executării planului. Dar ea ar putea să nu aibă nicio cunoaştere privind lucruri care, dacă ar fi posedat-o, ar fi afectat cu siguranţă planul său.

Ca urmare, concluzia care trebuie trasă este că cunoaşterea relevantă pe care această persoană trebuie să o posede pentru ca echilibrul să prevaleze este cunoaşterea pe care este ţinut să o dobândească în lumina poziţiei în care este plasat iniţial şi a planurilor pe care şi le face ulterior. Nu este în mod cert vorba de toată cunoaşterea care, dacă ar fi dobândit-o din întâmplare, i-ar fi folositoare şi ar conduce-o la o schimbare a planurilor sale. Am putea prin urmare să avem foarte bine o poziţie de echilibru doar pentru că unii oameni nu au nicio şansă de a afla despre fapte care, dacă ar fi ştiut despre ele, i-ar induce să îşi schimbe planurile. Sau, în alte cuvinte, numai relativ la cunoaşterea pe care o persoană este ţinută să o dobândească în cursul tentativelor sale de a-şi duce la îndeplinire planul său original un echilibru este probabil de a fi atins.

Deşi o astfel de poziţie reprezintă într-un sens o poziţie de echilibru, este clar că nu este un echilibru în sensul special în care echilibrul este privit ca un fel de poziţie optimă. Pentru ca rezultatele combinaţiei fragmentelor individuale de cunoaştere să fie comparabile cu rezultatele direcţionării de către un dictator omniscient, condiţii suplimentare se pare că trebuie introduse[xix]. Deşi ar trebui să fie posibil să fie definită cantitatea de cunoaştere pe care indivizii trebuie să o posede pentru ca rezultatul său să urmeze, nu cunosc nicio tentativă efectivă în această direcţie. O condiţie ar fi probabil ca fiecare dintre utilizările alternative a oricărei resurse este cunoscută proprietarului unor astfel de resurse utilizate de fapt pentru alt scop şi că în acest mod toate utilizările diferite ale resursei sunt conectate, fie direct, fie indirect[xx]. Dar menţionez această condiţie doar ca un exemplu privind cum va fi suficient în cele mai multe cazuri ca în fiecare domeniu să existe o anumită marjă de oameni care posedă între ei întreaga cunoaştere relevantă. A elabora acest lucru mai departe ar fi o sarcină interesantă şi foarte importantă, dar o sarcină care ar depăşi cu mult limitele acestui articol.

Deşi ceea ce am spus până acum asupra acestui punct a fost în mare parte sub forma unei critici, nu vreau să par în mod monoton lipsit de speranţă privind ceea ce am realizat deja. Chiar dacă am sărit peste o legătură esenţială în argumentul nostrum, încă cred că, prin ceea ce e implicit în raţionamentele sale, economia s-a apropiat mai mult decât orice altă ştiinţă socială de un răspuns la întrebarea centrală a tuturor ştiinţelor sociale: Cum poate combinaţia fragmentelor de cunoaştere care există în minţi diferite să aducă rezultate care, dacă ar fi fost produse deliberat, ar cere o cunoaştere din partea minţii directoare pe care nicio persoană luată separate poate să o posede? A arăta că în acest sens acţiunea spontană a indivizilor va duce, în condiţii pe care le putem defini, la o distribuire a resurselor care poate fi cel mai bine înţeleasă ca şi cum ar fi fost făcută de un singur plan, deşi nimeni nu a plănuit-o, îmi pare într-adevăr un răspuns la problema care a fost uneori descrisă metaforic ca cea a „minţii sociale". Dar nu trebuie să fim surprinşi că astfel de pretenţii au fost de obicei respinse, din moment ce nu le-am aşezat pe temeiurile corecte.

Aş vrea să mai menţionez doar un singur punct în această privinţă. Şi anume, dacă tendinţa spre echilibru, care pe baze empirice avem motive să credem că există, este doar către un echilibru relativ la cunoaşterea pe care oamenii o vor dobândi în cursul activităţii lor economice, şi dacă orice altă schimbare a cunoaşterii trebuie privită ca o „schimbare a datelor" în sensul obişnuit al termenului, care cade înafara sferei analizei pe baza modelului echilibrului, acest lucru ar însemna că analiza pe baza echilibrului nu poate de fapt să ne spună nimic despre semnificaţia acestor schimbări în cunoaştere şi ar da în bună măsură seama de faptul că analiza pură pare să aibă extraordinar de puţin de spus despre instituţii, precum presa, al cărei scop este de a comunica cunoaştere. Ar putea chiar explica de ce preocuparea cu analiza pură crează atât de frecvent o orbire particulară cu privire la rolul jucat în viaţa reală de instituţii precum publicitatea.

Cu aceste remarci mai degrabă împrăştiate pe subiecte care ar merita o examinare mult mai atentă, trebuie să închei trecerea în revistă pe care am făcut-o acestor probleme. Există doar una sau două remarci suplimentare pe care aş vrea să le adaug.

Una dintre ele este că, subliniind faptul că natura propoziţiilor empirice de care trebuie să ne folosim în aparatul formal al analizei pe bază de echilibru este de a servi unei explicaţii a lumii reale, şi accentuând faptul că propoziţiile despre cum oamenii vor învăţa, relevante în această privinţă, sunt de o natură fundamental diferită de cele ale analizei formale, nu vreau să sugerez că se deschide aici şi acum un larg câmp pentru cercetare empirică. Mă îndoiesc foarte mult că o astfel de analiza ne va învăţa ceva nou. Ceea ce este important mai degrabă este că trebuie să ne dăm seama care sunt chestiunile de fapt de care depinde aplicabilitatea argumentului nostru în lumea reală, sau, pentru a spune acelaşi lucru cu alte cuvinte, în ce moment argumentul nostru, când este aplicat fenomenelor lumii reale, este supus verificării.

În al doilea rând, nu vreau desigur să sugerez că genul de probleme pe care le-am discutat erau străine argumentelor economiştilor din generaţiile mai vechi. Singura obiecţie care poate fi făcută împotriva lor este că au amestecat atît de mult cele două tipuri de propoziţii, a priori şi empirice, de care orice economist realist face uz în mod constant, încât este în mod frecvent aproape imposibil să vezi ce fel de validitate pretind pentru o anumită propoziţie. Lucrări mai recente au fost eliberate de această greşeală - dar numai cu preţul de a lăsa din ce în ce mai obscur ce fel de relevanţă argumentele lor au avut pentru lumea reală. Tot ce am încercat să fac este să găsesc calea înapoi către sensul de bun simţ al analizei noastre, pe care, mă tem, este foarte probabil să îl pierdem din vedere pe măsură ce analiza noastră devine mai elaborată. Aţi putea chiar să aveţi senzaţia că tot ceea ce am spus a fost un lucru comun. Dar din când în când este probabil necesar să te detaşezi din tehnicalităţile argumentului şi să întrebi foarte naiv despre ce vorbim de fapt. Dacă am arătat că nu numai că în anumite privinţe răspunsul la această întrebare nu este evident, dar că ocazional chiar nu prea ştim care este, scopul meu a fost împlinit.
 


[i]   Sau mai degrabă falsificare (cf. Karl Popper, Logik der Foschung [Viena, 1935], passim).

[ii]    O cercetare mai completă a procesului prin care semnificaţia anticipaţiilor a fost treptat introdusă în analiza economică ar trebui probabil să înceapă cu lucrarea lui Irving Fisher, Appreciation and Interest (1896).

[iii]   Asupra acestui punct în mod deosebit Ludwig von Mises, Grundprobleme der Nationalokonomie, Jena, pp. 22 ff., 160 fl.

[iv]   A fost de mult timp pentru mine un subiect de mirare de ce, atât cât cunosc eu, nu a existat nicio tentativă sistematică în sociologie de a analiza relaţiile sociale în termeni de corespondenţă şi non-corespondenţă sau compatibilitate şi non-compatibilitate de ţeluri şi dorinţe individuale.

[v]    Cf. Articolul prezentului autor, „The Maintenance of Capital", Economica, 11 (serie nouă, 1935), 265, retipărit în Profits, Interest and Investment (London 1939).

[vi]   Separarea conceptului de echilibru de cel de stare staţionară îmi pare a fi nimic mai mult decât rezultatul unui process care este în curs de destul de mult timp. Ca această asociere a celor două concepte nu este esenţială ci se datorează doar unor motive istorice este probabil recunoscut în mod general astăzi. Dacă o separare completă nu s-a realizat, acest lucru se datorează se pare doar faptului că nici o definiţie altenativă a stării de echilibru nu a fost sugerată care să facă posibilă descrierea într-o formă generală a acelor propozţii ale analizei bazate pe modelul echilibrului care sunt în esenşă independente de conceptul de stare staţionară. Totuşi este evident că majoritatea propoziţiilor analizei bazate pe echilibru nu sunt aplicabile doar în acea stare staşionară care probabil nu va fi atinsă niciodată. Procesul de separare pare să fi început cu Marshall şi distincşia sa dintre echilibre pe termen lung şi pe termen scurt. Cf. Afirmaţii ca acestea : "Căci natura echilibrului însuşi şi a cauzelor care îl determină depind de marimea perioadei în care piaţa se întinde".* (Principles [ediţia a 7-a, 1, 330]. Ideea unei stări de echilibru care nu era o stare staţionară era deja prezentă în articolul meu "Das intertemporale Gleichgewichts-system der Preise und die Bewegungen des Geldwerters", Weltwirtschaftlicies Archiv, Vol. XXVIII (iunie 1928), şi este desigur dacă dorim să folosim aparatul echilibrului pentru a explica orice fenomen legat de „investire". Asupra întregii chestiuni multe informaţii istorice se găsesc în E. Schams „Komparative Statik", Zeitschrift fur Nationalokonomie, Vol. 11, No. 1, (1930). V. de asemenea F. H. Knight, The Ethics of Competition (Londra, 1935), p. 175 n., şi pentru alte dezvoltări de când acest eseu a vost publicat, lucrarea prezentului autor The Pure Theory of Capital (Londra, 1941), Cap. II.

[vii]  Cf. în mod deosebit Oskar Morgenstern, „Vollkommene Voraussicht und Wirtschaftliches Gleichgewicht", Zeitschrift fur Nationalokonomik, VI. (1934), 3.

[viii] Alt exemplu de o importanţă mai generală ar fi desigur corespondenţa dintre „investire" şi „economisire" în sensul proporţiei (în termeni de cost relativ) în care antrepenorii furnizează bunuri pentru producători şi bunuri pentru consumatori la o anumită dată, şi a proporţiei în care consumatorii în general îşi vor distribui la această dată resursele între bunuri pentru producători şi bunuri pentru consumatori (cf. eseul meu, „Price Expectations, Monetary Disturbances, and Malinvestment", retipărit în Profits, Interest and Investment [Londra, 1939], pp. 135-156, şi „The Maintenance of Capital" în acelaşi volum, pp. 83-134). Ar fi de interes să menţionez în această privinţă că în cursul investigaţiilor din acelaşi domeniu, cel al teoriei crizelor, care l-au condus pe autorul de faţă la aceste speculaţii, marele sociolog francez G. Tarde reliefa „la contradiction des croyances" sau „la contradiction des jugements" sau „la contradiction des espèrances" ca principala cauză a acestor fenomene (Psychologie économique, Paris, 1902), 11, 128-129; cf. de asemenea N. Pinkus, Das Problem der Normalen in der Nationalokonomie, [Leipzing, 1906], pp. 252 şi 275).

[ix]    Este o întrebare interesantă, dar pe care nu o pot discuta aici, dacă, pentru a vorbi de echilibru, absolut fiecare inivid trebuie să anticipeze corect sau dacă nu ar fi suficient ca, în urma compensării erorilor din direcţii diferite, cantităţile diverselor mărfuri care ar intra pe piaţă să fie aceleaşi ca şi cum fiecare individ a anticipat corect. În opinia mea, echlibrul în sensul strict ar cere ca prima condiţie să fie satisfăcută, dar pot concepe ca un concept mai larg, care cere satisfacerea doar a celei de-a doua condiţii, ar putea fi folositor în unele situaţii. O discuţie mai completă a problemei ar trebui să ia în considerare întreaga chestiune a semnificaţiei pe care unii economişti (inclusiv Pareto) o ataşează legii numerelor mari în această privinţă. Asupra acestui punct general v. P. N. Rosenstein-Rodan, „The Coordination of the General Theories of Money and Price", Economica, august, 1936.

[x]     Sau, dat fiind caracterul tautologic al Logii Pure a Alegerii, "planurile indivizilor" şi "date subiective" pot fi utilizate interşanjabil, acordul dintre datele subiective ale diverşilor indivizi.

[xi]    Acest lucru pare să fie admis în mod implicit, deşi nu prea este recunoscut în mod conştient, când în ultima vreme se sublinează frecvent că analiza pe bază de echilibru descrie condi

Share:

Publicat de