Pe măsură ce resursele naturale sunt utilizate în activitatea economică, economiştii din toate colţurile lumii îşi exprimă îngrijorarea cu privire la viitorul Terrei. Datorită atenţionărilor primite în mod consecvent, guvernele din întreaga lume caută să pună în aplicare diferite politici de mediu, menite a asigura dezvoltarea sustenabilă a economiei. Articolul de faţă îşi propune să demonstreze carenţele viziunii ecologiste, non-economice, asupra problematicii mediului înconjurător. Pentru exemplificare, am ales cazul politicilor de mediu implementate de UE în domeniul pescuitului.
Ruinarea mediului înconjurător într-o lume lipsită de proprietatea privată
Raritatea resurselor naturale şi îngrijorările cu privire la epuizarea acestora au dat naştere la o mişcare globală de salvare a mediului înconjurător. Noile tendinţe promovează „ecologia" ca modalitate de a atinge dezvoltarea sustenabilă pe termen lung şi protecţia mediului înconjurător. După cum explica Walter Block, „Protecţia mediului înconjurător poate fi definită într-o manieră deloc controversată, ca fiind filozofia ce regăseşte un beneficiu major în apa şi aerul curat, dar şi într-o rată mai mică de extincţie a speciilor"[1]
Datorită faptului că economia protecţiei mediului a devenit o parte deloc neglijabilă a economiei generale, de-a lungul timpului aceasta a primit numeroase interpretări. Dintre acestea, interpretarea utilizată predominant în contemporaneitate ca scuză pentru intervenţionismul guvernamental o reprezintă abordarea neoclasică. Aceasta propune o analiză a mediului înconjurător bazată pe criteriul eficienţei, avand ca fundamente teoretice teoria Pigouviană a „costurilor sociale" şi respectiv echilibrul Parettian. Teoria Pigouviana a costurilor sociale susţine ideea potrivit căreia ruinarea mediului înconjurător reprezintă urmarea directă a omisiunii costurilor sociale în costurile de producţie ale bunurilor şi serviciilor ce sunt comercializate pe piaţă. Pe de altă parte, echilibrul Parettian caracterizează o piaţă în care producţia şi consumul sunt aranjate astfel încât cererea şi oferta sunt mereu egale. Aşadar, poziţia adoptată de economiştii neoclasici pare a sugera faptul ca haosul existent în mediul înconjurător se datorează omisiunii costurilor poluării în preţurile de vânzare ale bunurilor şi serviciilor comercializate. Aceştia sugerează intervenţionismul ca soluţie pentru problemele de mediu - introducerea de către guvern a unor „taxe de mediu" care ar rezolva acest „eşec al pieţei", în perspectiva neoclasică.
De fapt, susţin aceşti economişti, „eşecul pieţei" apare ca rezultat al faptului că oamenii nu reuşesc să evalueze cu exactitate consumul lor şi deci să consume până la punctul în care beneficiul individual marginal egalează costul social marginal. Aşadar, fără să realizeze acest lucru, oamenii distrug mediul înconjurător şi epuizează resursele naturale rare. Teoretizând, poziţia neoclasică nu pare a fi fundamental eronată. Încă din primele lecţii de economie, novicele învaţă faptul că este raţional să consume până în punctul în care beneficiul marginal egalează costul marginal. Cu toate acestea, în practică, atât costurile cât şi beneficiile resimţite de fiecare individ în parte au natură subiectivă, şi deci nu pot fi cuantificate, „social", într-o manieră obiectivă. Prin reducere la absurd, chiar dacă procesul de cuantificare matematică a acestor categorii economice ar putea fi realizat obiectiv, poziţia neoclasică nu ar putea sta în picioare deoarece, în absenţa instituţiei fundamentale a drepturilor de proprietate, beneficiul resimţit de consumatorul „iresponsabil" va depăşi întotdeauna costurile resimţite de acesta. Cum este însă acest lucru posibil? În primul rând, beneficiul marginal al unui individ reprezintă satisfacţia adusă de o unitate suplimentară dintr-o resursă dată; această satisfacţie este întotdeauna pozitivă. În caz contrar, individul ar renunţa la consumul resursei respective. În al doilea rând, costul social marginal reprezintă costul pe care îl resimte întreaga societate atunci când individul în cauză consumă o unitate suplimentară din resursa respectivă şi deci individul va suporta matematic numai o parte din acest cost (egală cu întregul cost social marginal împărţit la numărul de indivizi ce coexistă într-o societate).
De exemplu, dacă un individ exploatează într-o manieră exhaustivă stocul de peşte existent în lacul din apropierea reşedinţei sale, beneficiul marginal individual este reprezentat de compensaţia financiară pe care individul o primeşte pentru peştele comercializat. Pe de altă parte, costul „social" pe care activitatea acestui individ îl produce societăţii este reprezentat de extincţia viitoare a stocului de peşte existent. Cu toate acestea, individul suportă cantitativ doar o parte din acest cost „social" - el sacrifică posibilele venituri viitoare - mai mari - pentru veniturile actuale certe.
Acest fenomen consumatorist ce echivalează cu supraexploatarea resurselor şi, deci, cu distrugerea mediului înconjurător, este cunoscut sub numele de „tragedy of the commons"[2]. În absenţa unei instituţii bine definite a drepturilor de proprietate privată, proprietatea publică nu poate fi apropriată altfel decât prin consumul exhaustiv al acesteia. În cazul in care un individ se gândeşte la dezvoltare sustenabilă, un altul va veni şi îşi va apropria o parte cât mai mare din resursa respectivă, pentru a câştiga cât mai mult cu putinţă până la epuizarea completă a acesteia. Aşadar, teoria neoclasică nu reuşeşte decât să ofere motivul ruinei mediului şi nicidecum o scuză pentru intervenţionism şi respectiv pentru distorsionarea mecanismului pieţei libere.
O altă interpretare oferită economiei mediului o reprezintă cea a şcolii austriece de gândire economică. Economiştii „austrieci" demonstrează necesitatea promovării libertăţii economice, demonstraţie fundamentată pe ideea că oamenii au drepturi de proprietate asupra lor însuşi, asupra activelor pe care le deţin şi asupra activelor achiziţionate legitim pe piaţă, prin intermediul liberului schimb. Filozofia lor, cunoscută sub numele de libertarianism, consideră că acţiunile umane neconforme sunt doar cele care ameninţă sau încalcă drepturile de proprietate ale altor indivizi şi, deci, instituţiile legislative ar trebui să existe doar pentru a proteja acest drept fundamental.
În mod logic, dintr-o perspectivă praxeologică, conservarea mediului înconjurător devine o problemă de conflicte interpersonale ce nu ar fi apărut într-o lume guvernată de instituţia drepturilor de proprietate privată. „Poluarea nu are aşadar legătură cu deteriorarea mediului înconjurător, ci reprezintă rezultatul conflictelor umane asupra utilizării resurselor fizice".[3] Aşadar, problemele de mediu apar atunci când diferiţi indivizi plănuiesc să utilizeze aceeaşi resursă „comună" în scopuri diametral opuse şi deci „eşecul pieţei" devine eşec guvernamental - autorităţile statului nu reuşesc să rezolve conflictele interpersonale determinate de absenţa drepturilor de proprietate.
După cum susţinea Carl Menger, „Singura soluţie practică pentru rezolvarea conflictelor ce rezidă din aceste aspecte economice privind utilizarea resurselor non-economice [resursele naturale] o reprezintă instituţia drepturilor de proprietate"[4]. Orişicând proprietatea privată este înlocuită de cea publică, externalităţile sunt suportate de către întreaga societate, pe când de beneficiile aduse de consumul direct de resurse se bucură un număr infim de indivizi (aceia care au ajuns primii la resursa respectivă şi au reuşit să îşi aproprieze o parte cât mai mare din ea). La fel ca şi în cazul socialismului, posibilitatea calcului economic raţional pentru internalizarea externalităţilor negative nu poate fi efectuat în absenţa unui sistem bine definit de drepturi de proprietate privată[5].
Reuşesc politicile conservaţioniste să conserve mediul înconjurător? Cazul politicii europene pentru pescuit
Aşa cum a fost demonstrat mai sus, protecţia mediului este un ţel foarte dificil de atins în condiţiile în care drepturile de proprietate privată nu există şi deci nu există nici un stimul real pentru conservarea mediului înconjurător. În cele ce urmeaza, politica europeană pentru pescuit va fi analizată, în vederea determinării efectelor pe care aceasta le are pe termen lung.
O primă formă a politicii europene pentru pescuit a luat naştere în 1970, având ca obiectiv principal promovarea accesului egal al statelor membre la resursele acvatice europene, dar şi crearea unei zone de liber schimb pentru peşte în Comunitatea Economică Europeană. Prima măsură concretă întreprinsă de participanţii la această convenţie a fost redimensionarea spaţiului maritim pentru pescuit - extinderea acestuia de la 12 la 200 de mile în larg, măsură ce a fost adoptată în unanimitate de statele membre în 1976. în anul 1983, Politica Europeana pentru Pescuit a fost creată, în varianta în care există şi astăzi; la momentul respectiv, aceasta reprezenta instrumentul european pentru gestionarea pescăriilor şi a faunei acvatice. Reforma Politicii Europene pentru Pescuit ce a avut loc în anul 2002 a avut ca obiectiv principal extinderea acesteia prin stabilirea unor obiective mai ample - să asigure dezvoltarea sustenabilă a activităţilor de pescuit, din punct de vedere economic, ecologic şi social.
Astăzi, Politica Europeană pentru Pescuit are ca principal obiectiv implementarea progresivă a unei abordări eco-sistemice a gestionării pescăriilor, dar şi furnizarea unui standard de trai decent tuturor celor ce au ca principală sursă de venit pescuitul, luând însă în considerare şi preferinţele consumatorilor. Pentru a putea atinge obiectivele propuse într-o manieră rapidă şi eficientă, Politica Europeană pentru Pescuit a fost divizată în patru piloni centrali: conservarea stocurilor, politica structurală, relaţiile cu terţii şi respectiv organizaţia comună a pieţelor pentru peşte şi produse din peşte.
Uniunea Europeană a încercat să amelioreze deteriorarea condiţiilor de mediu şi să promoveze egalitatea între statele membre utilizând măsuri conservaţioniste impuse forţat, prin reglementare guvernamentală excesivă. Principala modalitate prin care autorităţile europene încearcă să protejeze mediul înconjurător o reprezintă diferite strategii implementate pentru a elimina capturile colaterale şi înlăturarea metodelor distructive de pescuit.
În loc să introducă un sistem bine definit de drepturi de proprietate privată pentru a proteja atât mediul înconjurător cât şi interesele pescarilor, Uniunea Europeană a preferat să utilizeze o abordare neoclasică pentru rezolvarea problemelor de mediu, în vederea utilizării unei scuze pentru măsurile intervenţioniste menite a proteja interesele statelor membre, dar şi a „echilibra" cererea şi oferta. Departe de a face paşi în direcţia liberalizării, Uniunea Europeană a identificat problemele apărute cu nevoia de reglementări şi mai agresive. Pe termen lung, gradul de intervenţionism pe piaţă a avut aceeaşi tendinţă crescătoare ca şi problemele de mediu ale pescăriilor şi faunei acvatice.
Implementarea şi controlul reglementărilor impuse de Politica Europeană pentru Pescuit sunt strict supravegheate atât de o comisie de control al pescăriilor, cât şi de inspectoratul european, pentru a încuraja respectarea regulilor, pentru a elimina frauda şi pentru a asigura un pescuit „sustenabil". Mai mult, în anul 2007 a devenit operaţională Agenţia de Control Comunitar al Pescăriilor; aceasta reprezintă un organ permanent al Uniunii Europene, responsabil pentru asigurarea conformitaţii şi uniformităţii regulilor Politicii Comune pentru Pescuit.
Industria pescuitului este de asemenea una dintre industriile europene puternic subvenţionate. Fondul european pentru pescuit, instrumentul financiar al Politicii Europene pentru pescuit, are un buget de 3.8 miliarde euro si este modelat astfel încât să susţină industria pescuitului în perioada 2007 - 2013.
Producătorii de peşte sunt susţinuţi în principal prin garantarea unui preţ minim pe piaţă. Acest preţ minim, numit şi preţ de retragere, garantează producătorilor faptul că, o data ce acest prag minim este atins pe piaţă, marfa este retrasă. Costurile retragerii peştelui evaluat la un preţ prea mic de piaţa liberă sunt suportate de contribuabilii europeni. După retragere, marfa este fie distrusă, fie procesată, stocată şi readusă pe piaţă o dată ce preţurile ajung din nou la un nivel acceptabil. Mai mult, cantitatea totală permisă este stabilită la începutul sezonului de pescuit, iar pescarii nu au voie să depăşească această limită cantitativă. Cantitatea maximă permisă, împreună cu stabilirea artificială a unui preţ minim, exercită o influenţă negativă asupra mediului înconjurător. Departe de a asigura dezvoltarea sustenabilă a faunei acvatice, aceste măsuri oferă un stimul producătorilor să extragă din apele Uniunii Europene cantitatea maximă permisă, indiferent de capacitatea de absorbţie existentă pe piaţă. Pescarii ce au o atitudine nesustenabilă nu au parte de pierderi, datorită faptului că Fondul European pentru Pescuit achiziţionează oferta excesivă la preţul minim, determinând astfel implicit epuizarea resurselor naturale constituite de fauna acvatică.
În acelaşi timp, Politica Europeană pentru pescuit furnizează ajutor financiar pentru diminuarea capacităţii de extracţie a vaselor ce fac parte din flota europeană. Această măsură a părut a fi o necesitate ca urmare a faptului că politicile de diminuare a sezonului de pescuit au constituit un eşec total pe plan mondial. Spre exemplu, ca o alternativă la limita de extracţie, autorităţile din Alaska au diminuat durata sezonului de pescuit. Ca urmare, pescarii au făcut noi descoperiri şi au îmbunătăţit capacitatea de extracţie a vaselor proprii astfel încât nu au fost înregistrate diferenţe considerabile în ceea ce priveşte cantitatea de peşte prins, în ciuda diminuării radicale a duratei sezonului de pescuit. Politica europeană pentru pescuit doreşte ca prin reducerea capacităţii flotei europene să poată reduce practicile distructive de pescuit. Mai mult, obiectivul pe termen lung este reprezentat de trecerea la metode de pescuit ce consumă mai puţin combustibil.
În altă ordine de idei, Politica europeană pentru pescuit promovează existenţa organizaţiilor de producători, prin faptul ca fondul european pentru pescuit subvenţionează doar membrii acestor organizaţii, iar cei ce nu au statutul de membru sunt obligaţi doar să respecte reglementările existente. Această măsură a condus la crearea de grupuri speciale de interese la nivel european, iar acestea vor fi primele ce vor face presiuni în cazul în care se vor întreprinde vreodată paşi către liberalizare. În absenţa unui sistem bine definit de proprietate privată pentru apele comunităţii, pescarii vor câştiga mai mult astăzi prinzând mai mult peşte. Spre deosebire de condiţiile ce ar fi valabile pe piaţa liberă, câştigurile pescarilor sunt protejate indiferent de capacitatea de absorbţie a pieţei, datorită faptului că excesul de ofetă este achiziţionat prin intermediul fondului european pentru pescuit, punând astfel contribuabilii în poziţia de a finanţa ineficienţa pescarilor.
Intervenţionismul flagrant aplicat mecanismului pieţei libere nu a reuşit să atingă scopurile iniţiale, ci doar să pună stocurile de peşte sub o presiune şi mai mare şi să menţină pe piaţă un preţ artificial pentru peşte. În ciuda faptului că în ultimul secol cantitatea de peşte destinată consumului s-a triplat, oferta a crescut cu un ritm şi mai rapid. Astăzi, stocuri de specii importante din punct de vedere comercial sunt aproape de epuizare şi eşuează să se reconstituie în ciuda intensificării reglementărilor la nivel european. Spre exemplu, tonul, unul dintre cei mai fecunzi peşti (1 femelă produce 1 milion de icre), este foarte aproape de extincţie comercială (acel punct în care prinderea peştelui rămas nu mai este viabilă din punct de vedere economic). Mai mult, timpul a demonstrat faptul ca restricţia cantitativă aplicată a eşuat în a atinge obiectivele stabilite iniţial, iar însăşi politica europeană pentru pescuit pare a fi un eşec.
Aşa cum subliniază Michael De Alessi, „experienţa arată că atunci când oamenilor li se permite să conserve resursele marine, aceştia realizează de obicei acest lucru"[6]. Succesul înregistrat de zona Pacificului de Sud în protejarea faunei acvatice şi resurselor marine prin instituirea unui sistem bine definit de drepturi de proprietate privată ar fi trebuit să constituie un exemplu pentru instituţiile europene. La nivel european, politica pentru pescuit trebuie să fie fundamental revizuită prin reducerea nivelului de intervenţionism pe piaţă şi prin instituirea unui sistem de drepturi de proprietate, în cazul în care se doreşte cu adevărat atingerea obiectivelor propuse iniţial - protecţia mediului şi dezvoltarea sustenabilă a faunei acvatice şi a pescăriilor.
Concluzii. Protecţia mediului într-un sistem bazat pe drepturi de proprietate
Importanţa covârşitoare a drepturilor de proprietate privată pentru protejarea mediului înconjurător a fost demonstrată încă o dată la sfârşitul anilor `80, atunci când fostele economii socialiste au realizat tranziţia la capitalism. Problemele de mediu ale acestora erau cruciale - risipă de energie, poluarea aerului, epuizarea resurselor. Absenţa drepturilor de proprietate şi a pieţelor libere au fost deci suficiente pentru a ruina mediului înconjurător.
În timpul socialismului, datorită aplicării teoriei marxiste a valorii - muncă, pământul a fost utilizat exhaustiv, fara a se lua in calcul efectele pe termen lung caracteristice acestui tip de exploatare, iar externalităţile suportate de cetăţeni erau mai numeroase decât cele existente în cadrul capitalismului de tip laissez-faire, caracteristic pieţei libere. În ciuda acestei dovezi clare potrivit căreia doctrina socialistă eşuează în a proteja mediul înconjurător din cauza absenţei drepturilor de proprietate, „protectorii mediului" din contemporaneitate încă sugerează faptul că intervenţionismul guvernamental manifestat în cadrul unui sistem de proprietate comună reprezintă soluţia problemelor de mediu. De fapt, socialiştii ce au supravieţuit perioadelor de tranziţie către capitalism şi pieţe libere s-au deghizat în „protectori ai mediului" - ei susţin încălcarea flagrantă a drepturilor de proprietate şi cred cu tărie că statul este în poziţia de a vinde „drepturi de poluare" în schimbul unei „taxe de mediu". Aceşti împătimiţi „protectori ai mediului" sunt ceea ce Water Block a descris sugestiv utilizând adjectivul „pepeni" - „verzi" în exterior, dar roşii în interior.
În cadrul acestui sistem de protecţie a mediului bazat pe proprietatea colectivă, cunoscut şi sub numele de „the tragedy of the commons", sunt utilizate două principii esenţiale: principiul „cel ce poluează plăteşte"[7] şi principiul „primul sosit primul servit"[8]. Primul principiu este ineficient datorită imposibilităţii calcului economic într-un sistem guvernat de proprietatea colectivă - cel ce poluează trebuie să plătească o taxă ce egalează costurile sociale pe care acesta le aduce societăţii, câştigând astfel „dreptul de a polua". Din moment ce protecţia mediului, la fel ca şi socialismul, nu oferă oportunitatea calculului pierderilor în lipsa proprietăţii private, taxa nu poate fi cuantificată astfel încât să reflecte totalitatea costurilor subiective suportate de fiecare individ. Într-un sistem caracterizat prin existenţa drepturilor de proprietate privată, acest principiu nu şi-ar pierde relevanţa, datorită faptului că persoana a cărei activitate cauzează produse secundare ce violează drepturile de proprietate ale altui individ, aceasta poate fi făcută responsabilă prin acţionarea în instanţă. Într-un astfel de sistem, individul poate fie să elimine emisiile, fie să le restrângă astfel încât acestea să aibă efecte numai asupra propriei proprietăţi, fie să achite compensaţia pe care individul afectat o percepe ca fiind adecvată pentru invadarea proprietăţii sale. Să luăm ca exemplu cazul unei nave ce poluează apele, lăsând în urma sa resturi de substanţe chimice. Într-un sistem bazat pe proprietate colectivă, proprietarul vasului nu poate fi făcut responsabil pentru prejudiciile cauzate decât prin achitarea unei taxe de poluare ce nu poate fi calculată cu obiectivitate. Pe de altă parte, într-un sistem bazat pe proprietate privată, acesta poate fi acţionat în instanţă şi decide el însuşi dacă va continua să plătească sumele pretinse de proprietarii de drept ai apelor pe care le poluează, sau dacă internalizează externalităţile negative pe care le produce nava aflată în proprietatea sa.
Principiul „primul venit primul sosit" este aplicabil numai într-un sistem de proprietate colectivă şi duce la conflicte interumane şi la o concurenţă continuă pentru consumarea resurselor rare, concurenţă ce duce pe termen lung la epuizare. Acest tip de conflicte interumane supra-exploatează mediul înconjurător datorită faptului că nu poate fi decis cine are dreptul legal de a consuma resursa colectivă. Spre exemplu, dacă indivizilor le-ar fi acordate drepturi de proprietate asupra apei, proprietarul nu ar mai epuiza stocurile de peşte existente, ştiind că în viitor acestea îi vor aduce un beneficiu mai mare decât în prezent. Luând în considerare faptul că încălcarea drepturilor de proprietate este pedepsită prin lege, acesta va adopta un comportament sustenabil pe termen lung, în vederea maximizării propriilor beneficii, ştiind că nu mai este ameninţat de extincţia propriilor stocuri datorită supra-exploatării cauzate de alţi indivizi. În cazul în care alţi indivizi vor încălca drepturile de proprietate privată şi vor prinde peşte de pe proprietatea individului în cauză, acesta are posibilitatea să îi acţioneze în instanţă şi să pretindă o compensaţie pe care o consideră suficientă pentru a acoperi costurile suportate.
Privatizarea resurselor naturale prin vinderea lor la licitaţii publice celui ce oferă cel mai mult, nu numai că ar rezolva conflictele existente la nivel de protecţie a mediului, dar ar aduce şi venituri guvernamentale. Aşadar, în locul cheltuirii pe măsuri intervenţioniste nesustenabile, tranziţia la un sistem de drepturi de proprietate ar aduce şi venituri guvernamentale. Pe când deciziile guvernamentale în ceea ce priveşte alocarea resurselor sunt luate pe termen scurt, influenţate de probleme de agenţie şi orientate de presiunile făcute de grupurile speciale de interese, proprietarii privaţi vor aloca resursele temeinic, utilizându-le astfel încât acestea să aducă cel mai mare beneficiu posibil. Mai mult, experimentele realizate în prealabil arată faptul că nu există un conflict real de idei între obiectivele economice şi cele ce vizează protecţia mediului.
Desigur că tranziţia la un sistem bazat pe drepturi de proprietate privată reprezintă un proces lung şi dureros de schimbare. De fapt, primii ce se opun acestei tranziţii sunt oficialii guvernamentali. În cazul în care ar fi instituit un sistem de protectie a mediului bazat pe proprietate publică, managerii numiţi de către stat îşi primesc salariile indiferent de rezultatele pe care le au. Atât timp cât taxele continuă să fie colectate indiferent de modul în care sunt gestionate resursele, vor exista conflicte de interese în ceea ce priveşte liberalizarea sistemului. Politicienii ştiu poate cel mai bine că renunţarea la proprietatea comună înseamnă renunţarea la protejarea diferitelor grupuri speciale de interese, ceea ce ar suspenda oportunităţile de luare de mită şi de corupţie. Aceste probleme de agenţie nu pot fi soluţionate altfel decât prin orientarea economiei către un punct în care resursele naturale vor fi situate în proprietate privată. Numai atunci nu vor mai exista conflicte de interese între managerii mediului, numiţi de oficialităţi, şi cetăţenii pe care aceştia îi reprezintă.
Restaurarea sau instaurarea drepturilor de proprietate privată reprezintă o problemă crucială, în condiţiile în care se doreşte cu adevărat asigurarea dezvoltării sustenabile. Aşa cum a punctat Andrew Pack, „numai drepturile de proprietate pot insufla dorinţa necesară de a fi respectuos şi prudent cu resursele naturale"[9]. Un sistem bazat pe drepturi de proprietate privată ar oferi un stimulent proprietarilor să îşi utilizeze adecvat propriile resurse şi să maximizeze valoarea acestora, datorită faptului că există posibilitatea de compensare a pagubelor ce ar interveni prin încălcarea drepturilor de proprietate privată.
Există certitudinea potrivit căreia definirea şi aplicarea drepturilor de proprietate privată sunt mai costisitoare comparativ cu sistemul de proprietate colectivă, însă acestea aduc cele mai mari beneficii mediului înconjurător. Numai un sistem bazat pe drepturi de proprietate privată poate modifica regulile jocului, transformând un joc cu sumă nulă (indivizi ce se luptă pentru a obţine o bucată mai mare din totul existent) într-un joc cu sumă pozitivă (totul existent este mărit, aducând deci beneficii întregii societăţi şi rezolvând astfel conflictele intrapersonale existente).
Bibliografie selectivă
Andrew Pack, "Environmental Preservation: A Matter of Property", http://mises.org/story/2136
Walter Block, "Environmentalism and Economic Freedom: The Case for Private Property Rights", http://mises.org/etexts/environfreedom.pdf
Roy Cordato, "Toward an Austrian Theory of Environmental Economics", http://mises.org/journals/qjae/pdf/qjae7_1_1.pdf
Michael De Alessi, "Sustainable Development and Marine Fisheries", Chapter 13, "Sustainable Development: Promoting Progress or Perpetuating Poverty" edited by Julian Morris, Profile Books, London, 2002
Cosmin Marinescu (coordonator), „Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii", editura ASE, 2007
David J. Theroux, "Property Rights vs. Environmental Ruin", August 1 1994, Cornerstone
Richard L. Stroup, Jane L. Shaw, "An Environment without Property Rights", February 1 1997, The Freeman
Sebastian Storfner, "Can Market Forces Solve Environmental Problems? Neoclassical versus Austrian Analytics", University of Central England, Birmingham
Elizabeth Brubaker, "Property Rights: Creating Incentives and Tools for Sustainable Fisheries Management", Tri-State Rock Lobster Industry Conference, Adelaide, Australia, September 8 1997, http://www.environmentprobe.org/enviroprobe/pubs/ev634.htm
[1] Block, Walter; "Environmentalism and Economic Freedom: The Case for Private Property Rights", Journal of Business Ethics 1998, p. 1887
[2] Hardin, Garett; 1968
[3] Cordato, Roy; "Toward an Austrian Theory of Environmental Economics", The Quarterly Journal of Austrian Economics vol. 7, no.1 (spring 2004), p. 7
[4] Idem, p. 9
[5] Imposibilitatea calcului economic în socialism a fost evidenţiată de economiştii şcolii austriece; aceştia demonstrează faptul că, atât timp cât guvernul gestionează banii populaţiei, obţinuţi prin constrângere, permanenţa acestor venituri nu permite alocarea adecvată a resurselor către utilizarea lor cea mai productivă. În mod similar, protecţia mediului nu permite alocarea adecvată a resurselor naturale rare, datorită faptului ca acestea se află în gestiune guvernamentală. Mai mult, oficialităţile guvernamentale nu pot calcula într-o manieră obiectivă cuantumul costurilor activităţilor poluatoare, datorită faptului că, în esenţă, costurile sunt fenomene economice subiective. Numai individul a cărui proprietate este deteriorată datorită poluării/exploatării exhaustive a acesteia poate calcula obiectiv cuantumul taxelor ce trebuie plătite de cel ce îi încalcă drepturile de proprietate privată.
[6] De Alessi, Michael; "Sustainable Development and Marine Fisheries", Profile Books London 2002, p. 12
[7] Cordato, Roy; "Toward an Austrian Theory of Environmental Economics", The Quarterly Journal of Austrian Economics vol. 7, no.1 (spring 2004), p. 10
[8] Idem, p. 11
[9] Pack, Andrew; "Environmental Preservation: A Matter of Property", p. 3