Întrebarea esenţială în vremuri de schimbări climatice globale, vom vedea de ce, este: poartă OMUL toată vina pentru încălzirea globală? Că dacă da, probabil am început cu stângul ca specie, iar cea mai bună şi nepoluată dintre lumile posibile, acum definitiv refuzată, ar fi fost aceea în care Homo Sapiens Sapiens ori Adam, după scriptură, în... sapienţia-sapienţia sa, n-ar fi descoperit accidental focul. Şi am fi mâncat foarte probabil până astăzi sushi, la lumina romantic-chioară a licuricilor.[i] Fizicienii, geofizicienii, climatologii, meteorologii, oceanografii, ecologii, chimiştii, biochimiştii, biologii sunt... departe de a fi atins vreun consens, deşi impresia este că în virtutea „democraţiei academice" par „mai mulţi" cei care ar zice "da".[ii] (Să nu uităm că tot democraţia academică a hotărât, demult, că aparatele mai grele decât aerul nu pot zbura sau că Soarele se învârte în jurul Pământului!)

Draga noastră democraţie academică contemporană producătoare de savantlâc cu DVD...

Stiaţi că Al Gore este prins în topul TIME la capitolul "cei mai influenţi gânditori şi oameni de ştiinţă" ai zilelor noastre? Spre deosebire de epoca pre-Wikipedia, a unor Aristotel, Descartes, Galileu sau Newton, când unitatea de măsură în erudiţie era tratatul!, fostul „vice" al Americii  a cunoscut consacrarea cu un micuţ documentar dogmatic, botezat „An Inconvenient Truth". Filmul grupează scrupulos doar argumentele segmentului "publicly subsidized" din Academia lumii pe care demonstrarea inexistenţei unei "man-made global warming" l-ar trimite urgent la recalificare. (Deh, mentalitate de slujbaş (înalt dragător, nu aşa) la stat, ba chiar la State... le Unite ale Americii). Promovat ca a cincea evanghelie, materialul conţine o teză previzibilă: este nevoie de moderaţie! Si cine este depozitarul acesteia, altul decât guvernele lumii chemate să Ky(c)otească despre cine?, ce?, cum?, cât? şi pentru cine? "să polueze" şi, în cele din urmă, "să producă".[iii]

I. Despre oamenii de ştinţă (cu un sg. i)

 

Logică aristotelică, reflex pavlovian?

Singurul argument al cercetătorilor adepţi ai tezei "industrializării vinovate" ar fi acela că: "se observă o corelaţie istorică între creşterea cantităţii de carbon din atmosferă şi creşterea temperaturii".

- Dar corelaţia nu înseamnă în mod necesar cauzalitate; asta o învaţă până şi un puşti de gimnaziu, înzestrat cu minima igienă a logicii (apriorice).

- Apoi, în veacul trecut, ca să le facem hatârul empiriştilor, a existat o ditamai decorelaţie între 1940-1975.

- Iar paleogeologia a dus şi ea la concluzii interesante: creşterea concentraţiei de carbon din atmosferă se petrecea, în medie, cam la 800 de ani după (!) un puseu de încălzire a climei.

Deşi, aparent, ne-am afla în ograda ştiinţelor naturii, economia politică este cea care ne poate lumina consecinţele grave la care ne expunem, qua specie, adoptând ‘eco-explicaţii' aiuritoare. Înainte, doar un excurs prin tabăra "naturalelor"...

Iluzia "unanimităţii" din Academia...

În septembrie 2006, o organizaţie ştiinţifică britanică, numită Royal Society, cu rădăcini de pe la 1600 şi care i-a avut printre membri pe Isaac Newton şi Albert Einstein, a acuzat Exxon Mobile că finanţează grupuri care "dezinformează publicul" cu privire la "gravitatea schimbărilor climatice".

Ar fi falsă impresia că mai poate fi vorba despre vreo "dispută ştiinţifică", susţineau cei de la Royal Society; în realitate sunt "mii şi mii de cercetători care sunt de acord că schimbările climatice sunt necesarmente legate de emisiile de gaze cu efect de seră şi doar unul doi specialişti care susţin contrariul".

"Comunitatea nealiniată", sceptică, a interpretat mesajul ca pe o formă de inchiziţie ştiinţifică într-o zonă în care ora în cercetare o dau încă mari centre de cercetare "afiliate" guvernelor...

Potrivit estimărilor, este vorba în lume despre cel puţin 17.000 de oameni de ştiinţă - fizicieni, geofizicieni, climatologi, meteorologi, oceanografi, ecologi, dar şi chimişti, biochimişti, biologi - care sunt "frondişti" şi mai sunt şi interconectaţi. Câteva mii dintre ei chiar au semnat o petiţie deschisă, extrem de articulată, adresată autorităţilor, în care atrag atenţia asupra dezechilibrelor provocate de  limitarea inoportună a activităţilor din care ar resulta "emisiile poluante". Petiţia grupului disident condus de Frederick Seitz, fost preşedinte al National Academy of Sciences şi President Emeritus al Rockefeller University, face referire la "dezechilibrarea mediului" (prin limitarea emisiilor de CO2!), la "erodarea avansului natural al ştiinţei şi tehnologiei", precum şi la "periclitarea sănătăţii şi bunăstării umane". Argumentele scepticilor ar fi de tipul:

- O dată, nu există o dovadă empirică autentică a efectului de seră produs drept consecinţă necesară a industrializării. Un experiment de laborator relevant şi comprehensiv ar trebui să aibă la bază două scenarii paralele cu evoluţii ale Terrei în prezenţa, respectiv, absenţa revoluţiei industriale, pentru a face o imputaţie neechivocă. Modelarea climatică pe calculator este doar o practică experimentală ce nu prea poate sta cu temei la baza unei politici de control guvernamental al activităţilor economice presupuse doar a fi periculoase.

- Apoi, succesiuni ale perioadelor de încălzire-răcire ale climei s-au tot produs de-a lungul epocilor geologice fără ca omul să le fi putut influenţa într-o manieră "industrială". Ideea e că fără a fi exclus apriori, efectul de seră, precum şi eventualele cauze, nu au întrunit încă consensul ştiinţific, deşi activismul politic îl dă drept sigur şi cheamă deja la implicare guvernamentală împotriva "nesăbuinţei" lumii afacerilor.

Singurul criteriu al discernământului în problema riscurilor de mediu pare a fi, cum am mai spus, "democraţia" establishment-ului ştiinţific. Asta în virtutea eminenţei interesului public în domeniul cercetării - controlată, sposorizată, subvenţionată public.

Se leagă: autorităţile dovedesc atât motivaţii tari în a pleda cauze care le justifică utilitatea socială, cât şi mijloace "privilegiate" de acţiune.

Din suspiciunile mele de economist...

Ce ne poate desluşi intuiţia economistă.

- Primul răspuns al economiei este cel "meschin": un cercetător va fi mai înclinat să furnizeze contractorului răspunsurile care justifică continuarea proiectului de cercetare. Dacă vorbim de Statul-contractor, interesul devine unul "self-perpetuating": guvernele au interes să finanţeze acele proiecte care le justifică intervenţia, iritantă şi inoportună, în economie şi societate.[iv]

- Celălalt răspuns, de substanţă, al inepţiei unei economii a mediului citită nu cu logica ci cu echerul[v], poate fi construit pe caz concret, pornind de la celebrul "Stern Review on the Economics of Climate Change 2006"[vi], raport prezentat la începutul lui 2007 şi la Bucureşti, în cadrul unui eveniment organizat de Ambasada Britanică. Paranteză: raportul coordonat de Sir Nicolas Stern e şi "independent", şi "patronat de guvernul Regatului Unit"!

"Apocalipsa termică", după Sir Stern

Guvernul britanic a publicat la finele lui octombrie 2007 una dintre cele mai populare dări de seamă privind starea mediului, Stern Review on the Economics of Climate Change, considerat de fostul premier britanic, Tony Blair, "cel mai important raport asupra viitorului", dar şi privit în alte cancelarii ca fiind prea panicard (SUA). OK, asta şi funcţie de forţa lobby-ului ecologist comparativ cu "alte raţiuni industriale".

Însă dincolo de pledoariile "interesate", partizane, testul concluziilor raportului este prea dur pentru cât poate suporta raportul, şi asta atât pe partea ştiinţelor naturale, cât şi pe partea ştiinţei economice.

Spiritul raportului este cel clasic, alarmist: schimbările climatice provocate vor duce la înecarea unor insule sau zone de coastă în apele oceanului planetar, mai multe secete şi uragane, foamete, boli, dezrădăcinări ale unor întregi comunităţi umane etc. etc....

Potrivit raportului, într-un scenariu de tip "business as usual" stocul de gaze cu efect de seră se va tripla până la finele secolului, iar riscul de a creşte temperatura cu 5ºC va spori cu 50% ducând omenirea în "teritorii necunoscute" (escaladarea temperaturiii, instalarea unei noi ere glaciare?). Raportul extrapolează faptul că faţă de ultima glaciaţiune, temperaturile de azi ar fi tot cu 5ºC mai mari şi deja schimbările au fost imense, darămite încă 5 în plus...

Raportul lui Sir Nicolas Stern calculează şi costurile inacţiunii, fireşte ale nedoritei inacţiuni guvernamentale, la 20% din PIB global. Asta comparativ cu costurile atacării, fireşte guvernamentale, a problemei: doar 1%.

Altfel spus, un public policy în materie este un chilipir.

A, dar pentru a evita "pierderi de până la 20% din PIB", umanitatea trebuie să ajungă, la un moment dat, să producă cu 80% mai puţin CO2 decât acum! Astfel, până în 2050, emisiile globale ar trebui să fie cu 25% mai mici decât nivelele actuale. Dacă prezumăm că economia mondială va fi atunci de 3-4 ori mai mare, atunci emisiile pe unitate de PIB vor trebui aduse la cel mult un sfert din nivelul actual!

Însă, dat fiind patternul contemporan de dezvoltare al activităţilor economice, dependent de combustibilii fosili, Sir Nicolas nu explică cum o astfel de politică de limitare forţată a activităţii economice nu va aduce ea însăşi pierderi de PIB, foarte probabil chiar mai mari de 20%, se întreabă şi profesorul George Reisman!!!???[vii]

Cum e bine: eco-logie sau -nomie?

Raportul Stern se mai joacă cu artimetica şi atunci când sugerează că sacrificiul iniţial pentru modificarea tehnologiilor în direcţia celor nepoluante ar fi extrem de ieftin, chiar sub acel 1% din PIB propus anterior.

Ar fi nevoie doar de o dublare a fondurilor publice pentru cercetare-dezvoltarea în domeniul energetic, spre un 20 de miliarde de dolari, adică 0,05% din PIB-ul lumii. Asta e chiar mama chilipirului!!!

Un argument în favoare tehnologiilor puţin intensive în carbon ar fi acela al creşterii eficienţei utilizării lor - acum nu poate fi vorba de aşa ceva, concede Sir Nicholas -, şi asta în urma efectelor în timp ale "învăţării şi economiilor de scală".

Dar Sir nu vede legătura logică simplă între exploatarea tehnologiilor actuale, intensive în carbon, şi dezvoltarea viitoarelor tehnologii nepoluante! Acestea din urmă nu pot prolifera decât îngemănate cu un anumit stadiu al dezvoltării capitalului. Iar capitalul nu se poate dezvolta/acumula decuplându-l forţat/arbitrar de componenta tehnologică, aşa cum este ea în prezent.

Oare ce s-ar fi întâmplat dacă industrializarea lumii între 1750-1950, alimentată evident de tehnologia combustibililor fosili, ar fi fost împiedicată pe considerente ecologice?, se întreabă acelaşi profesor Reisman.

Dezvoltarea capitalului e singura cale care poate duce în timp la rafinare tehnologiilor, dovada că azi ne putem, deşi pe scară mică, problema tehnologiilor nepoluante.

Dacă am fi pus problema tehnologică înaintea dezvoltării capitaliste, probabil acum am fi meditat la conceptul nobil de "dezvoltare durabilă de subzistenţă".

Tocmai civilizaţia industrială modernă, înţeleasă ca evoluţie capitalistă, este cea care dă omului mijloacele de a putea încerca să poarte o luptă cu sens cu habitatul natural. Puterea sistemului economic nu poate fi înlocuită de wishful thinking şi nici de teoria îmbunătăţirilor tehnologice prin "arătare divină". Orice trade-off abuziv între capital şi tehnologie este un act de sabotaj împotriva propriei putinţe umane de luptă cu încălzirea sau răcirea globale. Prioritizarea acum a preocupării pentru mediu ne poate priva tocmai de mijloacele de a o exercita mai târziu.

II.    Despre oamenii geo-politici (recenţi)

Vremurile ... şi clima planetei Pământ

Teza încălzirii globale, despre care am vorbit, a fost deja turnată în forma unui tratat internaţional adresat ţărilor industrializate: este vorba de mult controversatul, amânatul (semnat în 1997, în vigoare din 2005), dar şi neratificatul (de către SUA[viii] sau Australia) Protocol de la Kyoto, în fapt un amendament la Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite pentru Modificări Climatice[ix].

Obiectivul protocolului este "stabilizarea concentraţiilor de gaze cu efect de seră până la un nivel care să preîntâmpine interferenţa antropogenic periculoasă cu sistemul climatic".

- Au fost stabilite ţinte obligatorii pentru reducerea emisiilor poluante în statele dezvoltate semnatare - 5% sub nivelul din 1990 până în 2012 -, precum şi

- o "piaţă" a creditelor-carbon (unde se tranzacţionează deviaţiile de la cotele impuse statelor şi mai departe agenţilor economici sau "creditele" acordate celor care investesc în tehnologii nepoluante - pe principiul "subpoluatorii şi verzii vând suprapoluatorilor"). Despre "piaţa" asta altă dată.

Acum doar un indiciu: pe o piaţă normală, se tranzacţionează bunuri între proprietarii acestora, persoane umane. Dacă poluarea este un rău - la adresa persoanei şi proprietăţii cuiva anume, nu a "mamei naturi" (născatoare de animişti ecologişti) -, înseamnă că pe piaţa asta se cumpără "rele"... şi asta nu în logica în care un vinovat îşi cumpără iertarea victimei, ci una în care vinovaţii tranzacţionează între ei cu mâna înfiptă în gâtul victimelor!)

SUA şi pragmatismul "logicii economice"

Dezbaterea publică din Statele Unite şi care a determinat finalmente respingerea protocolului a scos la iveală, dincolo de aparenta coerenţă şi decenţă a obiectivelor şi măsurilor prevăzute de tratat, câteva socoteli neliniştitoare economic şi social: reducerea implicită a consumului de energie, creşteri de preţ ale energiei, declin în PIB.

Departamentul pentru Energie estimase în 1999 pierderi potenţiale de 397 mld. dolari până în 2010. Asta pentru ca temperatura globală să cunoască, optimist, o reducere invizibilă pe un termometru clasic: 0,7ºC până în 2050, potrivit măsurătorilor americane!

Un astfel de câştig termic liliputan ar fi fost realizat potrivit prognozelor din epocă cu preţul reducerii creşterii economice şi a unei pierderi conexe a peste 980.000 de slujbe anual în perioada 2001-2012. Mai mult, o analiză de risc produsă în aceeaşI perioadă revela un impact deloc neglijabil al modificărilor variabilelor economice asupra sănătăţii sau speranţei de viaţă.

În The Journal Health and Physics, Bernard Cohen[x] îşi sintetiza concluziile printr-o butadă: "By far the most dangerous occupation is no occupation", estimând că o zi de şomaj consumă din speranţa de viaţă echivalentul a 10 pachete de ţigări pe zi!

În aceeaşi logică, şi scăderea relativă a veniturilor reale urmare a încetinirii creşterii economice e nefastă social. Se calculase cum că o reducere a PIB cu 9-12 milioane de dolari (valoarea din 1991) ar duce la pierderea unei vieţi. Si nu de ciudă, ci din cauza scăderii relative a posibilităţii de acces la condiţii de locuit în cartiere mai sigure sau la servicii de sănătate mai performante, potrivit unei analize a lui Lutter şi Morrall, publicată într-un număr din The Journal of Risk and Uncertainty, în aceeaşi perioadă iniţială a dezbaterii din SUA, pro sau contra Protocolului de la Kyoto.

Bali: bazele superproducţiei Kyoto2

 

Povestea protocolului a mers mai departe, iar în decembrie 2007, la Bali, a ajuns la momentul "cu ce continuăm după ce expiră Kyoto?" (e musai de pus ceva în loc, nu e clar?)

Trei dileme ar putea defini summitul de la Bali, din decembrie trecut, menit să pregătească lumea pentru un nou Tratat Kyoto, odată cu prohodul celui actual, prevăzut pentru 2012: 1). cum facem foc... fără fum, 2). cum convingi ţări ‘fumătoare' să cumpere de la cele ‘nefumătoare'... indulgenţe-carbon, şi una ce ţine de micile ipocrizii ale vieţii, 3). de ce ecologiştii oengişti au traversat oceanele spre Indonezia cu avioane care ard kerosen, şi nu cu... bicicleta?

Începem cu o mica ipocrizie inerentă... 100.000 de tone de dioxid de carbon, dacă nu mai mult, a ridicat în mult încercata atmosferă summitul de la Bali, echivalent cu ‘producţia' unei centrale electrice pe bază de cărbune care ar funcţiona neîntrerupt 20 de ore.

Conferinţa a necesitat folosirea unei instalaţii de climatizare învechite ca tehnologie care a utilizat un compus chimic  (freon) considerat între cele mai nocive pentru stratul de ozon. Un kilogram de freon echivalează, ca deranj produs, cu 1,7 tone de CO2, iar la conferinţă de la Bali au fost folosite aproximativ 10 t compus!

Un prim indiciu că revoluţia ecologică nu este funcţie doar de voinţa politică.

Repetăm: paradoxul ecologiei este că trebuie să capitalizăm şi să ne dezvoltăm ‘poluând', pentru a ne putea permite, mai târziu, tehnologii nepoluante, asta fără ca oamenii să moară de foame între timp şi demni şi "environment friendly".

SUA, toropite de încălzirea globală ?!

Lumea se întreabă dacă ‘sucirea' Americii la finele summitului din decembrie 2007, de la Bali, va schimba situaţia în privinţa concertul naţiunilor în chestiunea schimbărilor climatice. SUA au dat impresia că, în ciuda scepticismului istoric, par să tolereze - acesta este cuvântul - o astfel de problematică pe agenda politică internaţională.

Însă, la fel ca în cazul protocolului de la Kyoto, America a declinat orice ţinte constrângătoare la Bali, pe care, UE, campioana eco-activismului, le-ar fi vrut, dimpotrivă, scrupulos explicitate.

Speranţa ecologiştilor de «mai mult din partea SUA», stă în alegerile prezidenţiale din acest an, la care ‘neseriosul' Bush nu mai poate candida şi în care Obama pare un izvor nesecat de empatie pentru toate corectitudinile politice imaginabile, inclusiv cele faţă de mama natură...

Alchimia compromisului este prezentată de media ecologistă cu titlu eroic.

În momentul în care delegaţiile prezente la Bali simţeau broboanele de transpiraţie - cu toată instalaţia de climatizare «environment unfriendly» - odată cu apropierea a ceea ce părea încă o reuniune ratată, emisarii UE, SUA, G77 şi China s-au strâns într-o ultimă sforţare cu oficialii ONU la o serie de negocieri purtate după copertină şi au produs deblocarea...

SUA şi UE s-au înţeles să abandoneze ţintele explicite, iar UE şi China să îndulcească cerinţele  pentru statele în dezvoltare. La un moment dat, americanii deveniseră subiectul oprobiului fizic al celorlalţi delegaţi dornici să producă ceva înainte să prindă avionul spre casă, amânat deja cu o zi faţă de programul iniţial - 3-14 decembrie.

Afront la superputerea de peste lac

Era momentul când reprezentantul din Papua Noua Guineea s-a adresat omologului american de la înălţimea firului de nisip aflat la poalele muntelui: «Nu sunteţi pregătiţi să conduceţi, lăsaţi locul altora», spusă în replica unei declaraţii anterioare a unui alt oficial SUA care avea să invite statele lumii să accepte leadershipul american.

Alte reacţii emoţionale înregistrate cu ocazia reuniunii au mai fost reprezentate de lacrimile unui oficial ONU acuzat de chinezi pentru erori procedurale de organizare, precum şi de chiotele, la propriu, ale participanţilor la auzul concesiei SUA şi a ieşirii din imobilitatea care a consacrat-o la capitolul gestiunii schimbărilor climei.

Iar de rest, fireşte, clasicele fonduri şi cioturi (încă) de reglementări...

«Planul de acţiune de la Bali» a produs doar fraza "deep cuts in global emissions will be required" şi a dat doi ani pentru punerea pe hârtie (ecologică?) a unui addendum la Convenţia cadru asupra schimbărilor climatice din 1992 - primul de la protocolul de la Kyoto -, probabil cu ocazia unui nou summit la Copenhaga, în 2009.

Haide să curgă banul, să vină frigul...

O sursă a reticenţei SUA în privinţa schimbărilor climatice - pe lângă temeiul ştiinţific precar, în ciuda ‘eco-gălăgiosului' Al Gore, democrat neînţeles în vremuri de administraţie republicană la Casa Albă (acum numai bun de scos la interval, odată cu venirea lui Obama)  - a fost aceea că mari economiile emergente - China, Brazilia, India - sunt încă iertate deşi poluează comparabil cu cele dezvoltate.

Soluţia? "Consensul" de la Bali a reconsacrat principiul cu care statele în dezvoltare s-au răsfăţat de-a lungul istoriei: foreign aid.

Marile state industrializate ale lumii trebuie "să marce banul" (adică să acorde ajutor financiar şi tehnologic) statelor în dezvoltare, dacă vor să le convingă pe respectivele să respecte "noua ordine climatică".

Fie că a fost dată (risipită) pentru construcţia democraţiei, stabilizare economică, combaterea sărăciei, ori, acum, combaterea încălzirii globale, asistenţa financiară a fost mai mereu morfina dezvoltării. Nimeni nu poate jura că ce va ieşi din asta va fi cea mai bună şi blândă lume posibilă pentru consumatorii şi contribuabilii lumii.

Documentul care a rezultat în urma summitului de la Bali, «foaia de parcurs», conţine în esenţă:

- reduceri de emisii poluante (într-un subsol de text),

- transfer de tehnologie curată spre ţările în dezvoltare,

- stoparea despăduririlor şi

- protejarea ţărilor celor mai sărace de efectele încălzirii globale (creşterea nivelului mării, stricarea recoltelor).

Pentru ca în 2009, în Danemarca, să se ajungă la un acord care să continue protocolul de la Kyoto ar trebui stabilite până atunci: ţinte, nu neapărat obligatorii, pentru ţările dezvoltate; ambiţii orientative pentru cele în dezvoltare; posibilităţi concrete de valorificare a banilor obţinuţi din tranzacţionarea cotelor-carbon pentru a se mobiliza proiecte de tip ecologic.

Cele mai "eficiente" obiective par în ochii aceloraşi media ecologiste, cele legate de «răsplătirea» statelor sărace care îşi protejează pădurile, date fiind externalităţi pozitive considerabile: biodiversitatea şi conservarea surselor de apă potabilă.

La Bali, s-a ajuns la convenirea unei scheme de cumpărare de credite carbon în schimbul investiţiilor în împădurirea ţărilor sărace.

Cam atât...

Concluzii "Emo", la probleme Eco

Ce am înţeles din toate astea?

Că Summitul de la Bali este o altă întreprindere în care statele lumii încearcă să planifice bunăstarea în condiţiile în care ştiinţa economică le-ar recomanda să se abţină, iar «ştiinţele Pământului» încep, în epoca televiziunii digitale, în loc cu un tratat responsabil, de la un DVD popularizat pe care şade «un (ne)adevăr deranjant».
 

---

[i] Asta ar putea fi prima înţepătură ce ar putea fi servită environmentaliştilor moderni (precum şi facţiunii lor mai pedante formată din economiştii care profesează «dezvoltarea durabilă».) Ambele curente - şi cel care vorbeşte despre efectul de seră şi cel care vorbeşte despre riscul să «running empty» - au la temelie asumpţii din sfera ştiinţelor naturale, combinate cu teze de tip «eco-demo-psiho-sociologice» care au în comun adevăruri parţiale sau nedemonstrate tratate axiomatic şi tendinţa invariabilă ca soluţiile să vină eminamente din domeniul public...

[ii] Însă trăim într-o lume în care tentaţiile de democratizare politică a ştiinţei nu ar ocoli nici măcar teorema lui Pitagora ;-), un benchmark de apriorism, darămite instabilele ştiinţele empirice, bazate pe ipoteze şi concluzii pururi falsificabile. Între care ECONOMIA este, după unii, între cele mai debile.

[iii] Socialismul ecologic al lui Gore din Tennessee poate, însă, prinde greu la Gore din Chitila, care ar voi să aleagă dumnealui între slujba bună de la rafinărie, aerul ozonat, temperaturile blânde şi gumele ieftine pentru Audi-ul second hand din import luat fără taxa de prima înmatriculare.

[iv] Pentru acomodare cu această suspiciune faţă de intelectualii înregimentaţi, vezi "Elitele naturale, intelectualii şi statul" de Hans-Hermann Hoppe la http://misesromania.org/248/.

[v] Despre cum poate fi citită "cu limită", şi, dimpotrivă cum poate fi citită realist o eventuală "economie politică a mediului înconjurător" în două material de popularizare a modurilor alternativ-paradigmatice de gândire economică, în special cel neoclassic şi, respectiv, cel al "property economics" specific Scolii Austriece de economie în Walter Block, "Environmentalism and Economic Freedom: The Case for Private Property Rights", http://mises.org/etexts/environfreedom.pdf şi Roy Cordato, "Toward an Austrian Theory of Environmental Economics", http://mises.org/journals/qjae/pdf/qjae7_1_1.pdf.

Oricum, paradigmatic rămâne articolul lui Murray Rothbard „Law, Property Rights and Air Polution". Aici, Rothbard pornește evaluarea problematicii poluării, pornind de la o discuție a sistemului de drept și a calificării drepturilor legitime de proprietate. Unica soluţie consistentă este etica dreptului natural. Problematica contemporană e privită hazardat ca o problematică mai degrabă tehnologică, independentă de cadrul drepturilor de proprietate. Or, fără un asemenea cadru, este imposibil de calificat ce este acțiune legitimă și ce este agresiune, care este impactul  diferitelor politici publice (vezi „legea consecinţelor neintenţionate") care vizează reducerea sau eliminarea poluării asupra exercitării libere a drepturilor de proprietate. Claim-ul de scientific based public policy este unul dintre ultimele concepte lansate pentru a permite eliminarea opoziției față de anumite politici publice în numele eficienței economice sau a binelui general. Poluarea e rea dacă este o agresiune, nu dacă produce un deranj emoţional. Rothbard contrastează necesitatea descoperii acelor norme de drept natural care să permită identificarea universală a ceea ce este legitim și ceea ce este ilegitim pentru un individ să facă cu concluzia școlii de la Chicago, respectiv Ronald Coase și Harold Demsetz, care ajung la o concluzie absolut năucitoare: „it doesn t matter how property rights are allocated in cases of conflicting interests provided that some property rights are assigned to someone and then defended".

[vi] http://www.hm-treasury.gov.uk/sternreview_index.htm

[vii] După cum reiese din critica raportului făcută de profesorul american de economie George Reisman în "Britain's Stern Review on Global Warming: It Could Be Environmentalism's Swan Song" pe blogul personal. Reisman este între altele autorul monumentalului Capitalism: A Treatise on Economics, unul dintre cele trei mari tratate de economie ale Scolii Austrice Moderne după Human Action al lui Ludwig von Mises şi Man, Economy and State al lui Murray Rothbard.

[viii] Semnat în 1997, în vigoare din 2005, protocolul de la Kyoto nu a fost ratificat niciodată de guvernul SUA la presiunile mediului de afaceri, fiind considerat împovărător pentru necesităţile de dezvoltare ale Americii, dar şi pe motiv de discriminare pozitivă pentru statele în dezvoltare, acestea nefiind obligate, în niciun fel, să-l respecte.

[ix] http://unfccc.int/kyoto_protocol/items/2830.php.

[x] Citat de Roy Cordato în The Journal of Commerce, 1997, într-un articol intitulat "Fatalities of Kyoto".