Este larg acceptat faptul că şcoala reprezintă una din cele mai valoroase instituţii sociale ale umanităţii. Sistemul educaţional din România, deşi s-a aflat permanent sub emblema reformei, are în continuare profunde probleme funcţionale. Slaba capacitate a acestuia de a antrena manifestarea creativă şi acumularea de cunoştinţe în rândul elevilor este, în opinia mea, o consecinţă naturală a lipsei de stimulente şi constrângeri existente în şcolile publice. Ce ar fi greşit dacă sistemul educaţional ar funcţiona după regulile pieţei? Ce efecte ar avea o manifestare reală a concurenţei în acest domeniu?

Acest articol analizează, astfel, principalele argumente ale reformei pro-piaţă în sistemul de învăţământ, iar, în final, să creioneze principiile care ar trebui să stea la baza unei asemenea schimbări instituţionale. 

1. Analiza economică a educaţiei

În prezent se observă tot mai mult manifestarea unui interes lărgit în direcţia analizei economice a educaţiei, odată cu recunoşterea educaţiei ca factor determinant al progresului societăţii. Analizând conceptul de educaţie, putem regăsi, pe de o parte, o latură formală identificată cu şcoala şi procesul de învăţământ şi, pe de altă parte, o latură non-formală reprezentată de educaţia dobândită în cadrul familiei, prin intermediul mass-mediei, bisericii sau altor instituţii sociale.

Educaţia este un proces de învăţare care se desfăşoară în întreaga viaţă, nu numai în şcoli, ci şi în toate celelalte sfere ale vieţii. Când copilul se joacă, sau îşi asculta părinţii sau prietenii, sau citeşte ziarul, sau munceşte, el se educă. Învăţământul formal reprezintă numai o mică parte din procesul educaţional; el este cu adevărat potrivit numai pentru subiectele de studiu formale, în particular pentru subiectele mai avansate şi mai sistematice. Materiile elementare - scrisul, cititul, socotitul şi corolarele lor - pot fi cu uşurinţă învăţate acasă şi în afara şcolii (Rothbard, 1994). În demersul de faţă, vom supune atenţiei, în principal, educaţia formală. Abordarea derivă, în mod primordial, din construirea unui cadru de analiză economică a educaţiei.

Piaţă liberă a educaţiei: de la deziderat la realitate

Piaţa este un sistem de schimb al drepturilor de proprietate privată; dimensiunea economică a termenilor schimbului o reprezintă preţurile, a căror existenţă face posibil calculul economic. Prin intermediul mecanismului profitului şi falimentului, alocarea descentralizată a resurselor contribuie la distribuirea acestora în concordanţă cu cele mai valoroase utilizări. În condiţiile existenţei unui număr mare de indivizi pe piaţă, are loc, totodată, şi o alocare optimă a resurselor existente în societate. Cele prezentate mai sus ne vor ajuta în aprecierea corectă a realităţilor existente pe piaţa educaţiei, putând în final a identifica posibile soluţii în vederea funcţionării eficiente şi - aparent paradoxal - pe principii etice a acestui domeniu. În această ordine de idei, urmărim a demonstra că educaţia, la fel ca oricare alt serviciu, nu poate fi furnizată mai eficient printr-un alt mod decât mecanismul pieţei.

Similar unei pieţe obişnuite, şi în domeniul educaţiei formale putem vorbi despre existenţa elementelor definitorii pentru o piaţă: cerere, ofertă, preţ, concurenţă. În aceste condiţii, cererea de educaţie exprimă nevoia de informaţii, cunoştinţe şi competenţe din partea beneficiarilor serviciilor educaţionale: elevi, studenţi, părinţi, firme etc. O trăsătură definitorie pentru această piaţă este faptul că purtătorii cererii de educaţie (elevii şi studenţii) nu se manifestă ca şi cumpărători pasivi - precum în cazul majorităţii bunurilor - ci se află şi în ipostaza de producători, prin participarea activă a acestora la activităţile educaţionale.

Oferta de educaţie vine din partea diverselor instituţii de învăţământ public şi privat, a căror menire este aceea de a satiface nevoile clienţilor lor. Această situaţie   ne-ar putea face să credem că între şcoli, ca furnizori de servicii educaţionale, există competiţie, prin intermediul căreia se urmăreşte în mod constant satisfacerea nevoilor educaţionale venite din partea părinţilor şi copiilor. Atunci, ce este în neregulă cu oferta educaţională? În prezent, toate instituţiile de învăţământ particular, indiferent de nivelul primar, liceal sau superior, ce doresc a intra pe piaţa educaţiei, sunt obligate prin lege să ceară autorizare şi ulterior acreditare din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Cu alte cuvinte, fiecare furnizor privat de servicii educaţionale nu poate să-şi organizeze afacerea aşa cum crede el de cuviinţă, la îndemnul nemijlocit al clienţilor lui, ci aşa cum consideră instituţia publică respectivă. Prin urmare, se doreşte oferirea unei alternative private la sistemul educaţional public actual, dar numai după chipul şi asemănarea celui din urmă. Totuşi, în ciuda tuturor constrângerilor şi barierelor instituţionale existente, se observă că sistemul privat de învăţământ răspunde mai bine cerinţelor pieţei decât cel public. O dovadă în acest sens este dezvoltarea diferită a învăţământului economic, juridic, vocaţional, politehnic în cele două sisteme, ceea ce denotă pe de o parte, deschiderea mai mare a sferei private la stimulentele pieţei educaţiei şi cele de pe piaţa muncii, iar pe de altă parte, reticenţa şi rigiditatea manifestată de sectorul public atunci când vine vorba de schimbare şi adaptare a serviciilor educaţionale.

Putem întrevedea aşadar necesitatea unei liberalizări de amploare a serviciilor educaţionale, eliminarea tuturor constrângerilor instituţionale în calea liberei intrări pe piaţă, acordându-se în acest fel tot mai multă atenţie cererii venite din partea consumatorilor de educaţie. Practic se propune, atât în planul teoretico-conceptual cât şi faptic, apariţia unei schimbări de paradigmă în sfera educaţiei menită să retrogradeze abordarea bazată pe uniformitate şi să o înlocuiască cu cea orientată către diversitate. Într-o lucrare referitoare la educaţie, Rothbard aprecia că este în natura oricărui aparat guvernamental să se călăuzească după anumite seturi de reguli şi totodată să le impună într-o maniera uniformă şi brutală. Cu excepţia ultimului atribut, există opinii chiar din interiorul structurilor guvernamentale care vin să susţină această realitate. Şi de ce oare nu este bine să avem un tratament unitar sau altfel spus cu ce ar fi mai benefică promovarea diversităţii?

În mod sigur, asigurarea unei diversităţi tot mai mari nu ar fi de bun augur guvernului, care s-ar vedea obligat să ia decizii tot mai diverse în funcţie de treptele de învăţământ, de profilul fiecărei şcoli etc. Însă, chiar dacă rămâne consecvent unei politici de uniformizare, birocratul din învăţământul public are de făcut faţă unei sumedenii de decizii cruciale şi controversate atunci când trebuie să hotărască modelul învăţământului formal în jurisdicţia sa. El trebuie să decidă: cum ar trebui să fie acest învăţământ? Tradiţional sau progresist? Concurenţial sau egalitarist? Segregat sau integrat? Să includă educaţie sexuală sau nu? Să pună accentul pe artele liberale, sau să fie unul vocaţional? (Rothbard, 1994)

Între aşteptările ce ghidează  comportamentul pe piaţă a învăţământului privat şi a celui public este prezentă o distincţie fundamentală. Furnizorii de educaţie privată au stimulente puternice în a-şi orienta resursele către dezvoltarea unei game de servicii educaţionale compatibile cu aşteptările familiilor şi cu nevoia de muncă specializată solicitată de mediul economic. Atingerea unei asemenea compatibilităţi sub aspect calitativ (dar şi al nivelului taxelor de şcolarizare) este condiţia necesară pentru continuarea activităţii respective. Altfel spus, abaterea de la această regulă poate genera apariţia dificultăţilor financiare şi în final a falimentului. Dar putem spune acelaşi lucru şi despre învăţământul public? Din păcate, nu. Faptul că şcolile publice nu depind exclusiv de consumator în procurarea resurselor financiare face ca administratorii din sistemul educaţional public să nu fie stimulaţi permanent în a creşte calitatea servicilor educaţionale, în a reforma structurile organizatorice  sau în a adapta programele şcolare în funcţie de noile condiţii economico-sociale. Alocându-se în mod continuu fonduri colectate din taxe şi impozite, şcolile publice sunt ferite astfel de posibilitatea de a falimenta şi, prin urmare, acestea nu sunt (în mod necesar) motivate să se adapteze la dorinţele şi cererile clienţilor, la dinamica economică de ansamblu. Într-un asemenea context, nu ofertantul este cel care trebuie să se adapteze nevoilor, ci se manifestă un fenomen invers, părinţii fiind captivi ai sistemului public de învăţământ.

Analizând din perspectivă economică procesul educaţional, apreciem că numai prin manifestarea alegerii şi competiţiei reale între furnizorii de servicii educaţionale se poate asigura restructurarea sistemului de învăţământ. Dezvoltarea sectorului privat ca ofertant de educaţie are, pe lângă implicaţiile pozitive sub aspect calitativ, şi o motivaţie de natura etică. Părinţii care consideră că învăţământul public nu corespunde cerinţelor de pe piaţa muncii, sau că pur şi simplu nu furnizează o educaţie compatibilă cu propriile lor credinţe şi valori, iar ai căror copii urmează cursurile unor şcoli private sunt în situaţia de a suporta o dublă povară: aceştia sunt obligaţi, pe de o parte, să subvenţioneze, prin impozitele plătite educaţia copiilor înscrişi în şcolile publice, iar pe de altă parte, să acopere cheltuielile cu educaţia propriilor copii. Care ar fi principiul etic ce stă la baza acestei realităţi? Este evident că lipsa caracterului voluntar al acestui transfer de fonduri băneşti de la o familie la alta denotă ignorarea completă a acestui principiu fundamental.

2. „Dreptul" la educaţie

În conformitate cu art. 32 alin. 1 din Constituţia României, "dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare". În general, se consideră că dreptul la educaţie (şi mai târziu cel la un loc de muncă) al fiecărui copil este la fel de important ca dreptul la liberă exprimare sau dreptul de a-şi apăra viaţa. Prin urmare, este de datoria noastră de a susţine, respecta şi proteja asemenea drepturi. Însă, la o analiza mai atentă, apar ceva probleme în legătură cu interpretarea celor de mai sus.

Există oare vreo distincţie între dreptul de a-şi apăra viaţa sau cel de liberă exprimare, pe de o parte, şi cel de a munci sau a beneficia de educaţie, pe de altă parte? Deşi analiza noastră poate fi considerată ca fiind de factură filozofică, este strict necesară în a sesiza faptul că, în timp ce primul dintre ele derivă din însăşi natura umană, celelalte două nu sunt drepturi fundamentale şi aplicabile independent în timp şi spaţiu. Dreptul la muncă şi la educaţie nu pot fi garantate şi aplicate în mod egal în pofida tuturor prevederilor legale actuale, dar dreptul natural la liberă exprimare sau la propria viaţă a unei persoane este aplicabil universal şi în mod egal. Mai mult, manifestarea dreptului la liberă exprimare a unei persoane nu are ca efect restrângerea libertăţilor altora de a-şi exprima propria opinie, în timp ce instituţionalizarea dreptului la educaţie publică, spre exemplu, echivalează cu obligarea unui grup sau a unei comunităţi să suporte obligaţii fiscale, având loc o restrângere a libertăţii de a-şi folosi după bunul plac întregul venit câştigat.

Într-un alt plan de analiză, prin introducerea şi perpetuarea învăţământului obligatoriu - fie el şi "gratuit" -  noţiunea de drept a fost nu numai răstălmăcită, ci complet transformată în obligaţie. În condiţiile în care suntem de acord că, "din punct de vedere filozofic, un drept trebuie să fie ceva întipărit în natura omului şi a realităţii, ceva care poate fi prezervat şi susţinut oricând" (Rothbard, 1994:5), nu găsim nici un fel de relaţionare cu termenul de obligaţie sau obligatoriu. A avea drept la educaţie înseamnă a fi liber să alegi a acţiona sau nu în acest sens, adică să poată merge la şcoală doar cine doreşte să-şi exercite acest drept şi nu să fie forţat de către orice altă persoană sau organizaţie să parcurgă treptele obligatorii de învăţământ.

3. Despre reformă şi politica schimbării în sfera educaţiei

Astăzi, mai mult decât oricând, suntem martorii unui proces de regândire a sistemului educaţional în întreaga lume. Reforma în domeniul educaţiei porneşte de la ideea că orice sistem de învăţământ este perfectibil. Aruncând o privire de ansamblu asupra direcţiilor de reformă din diferite locuri de pe glob, este surprinzător să constatăm că, deşi conţin anumite particularităţi, ele sunt construite în jurul unor componente cheie: promovarea alegerii în rândul consumatorilor de servicii educaţionale şi a concurenţei între furnizorii acestora.

Este tot mai des recunoscut faptul că deficienţa sistemului educaţional de a forma tineri competenţi şi creativi este consecinţa disponibilităţii reduse a acestuia de a oferi clienţilor lui oportunităţi şi alternative. Ce poate fi greşit în încurajarea alegerii şi competiţiei în educaţie? Este corect ca părinţii să aibă dreptul de alegere a şcolii pe care o consideră mai bună pentru copilul lor? Atunci, cum poate fi interpretată posibilitatea ca anumite şcoli (mai puţin solicitate) să-şi închidă porţile deoarece consumatorii de servicii educaţionale îşi orientează solicitările către alte şcoli? Descentralizarea şi concurenţa între şcoli va conduce la îmbunătăţirea calităţii programelor analitice şi cursurilor academice? În cele ce urmează, vom lua în considerare patru argumente majore a căror corelare va furniza numeroase motivaţii pentru încurajarea alegerii.

Primul argument se sprijină pe afirmaţia că părinţii au dreptul fundamental de a decide asupra problemelor legate de copilul lor. Există câteva convenţii şi declaraţii internaţionale care susţin această idee. De exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1948 stabileşte că: „...părinţii au dreptul prioritar să aleagă felul educaţiei pe care o va primi copilul lor". De asemenea, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „...în exercitarea funcţiei de educare şi predare, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura acea educare şi predare în conformitate cu convingerile lor filosofice şi religioase".

Fiind o prelungire firească a primului, cel de-al doilea argument în justificarea alegerii în educaţie ar fi acela că părinţii sunt cei îndrituiţi să aleagă o şcoală care să se potrivească mai bine nevoilor copilului lor. În general, părinţii au atât un mai mare interes în educarea copiilor lor, cât şi o mai profundă cunoaştere a posibilităţilor şi nevoilor acestora decât oricine altcineva. Reformatorii sociali, şi în special reformatorii educaţionali, pornesc de la premisa nefastă că părinţii, în special cei săraci şi mai puţin educaţi, nu sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi nici nu au competenţa de a decide şi alege pentru ei.

Cel de-al treilea argument în susţinerea alegerii şcolii vine din ideea că o creştere a implicării părinţilor va conduce la un efect benefic asupra modului în care copilul percepe şcoala şi asupra motivaţiei acestuia. Puţini contrazic faptul că interesul crescut al părinţilor în educaţia copiilor lor este, de regulă, folositor în activitatea şcolară a copilului. În cele din urmă, apare următoarea problemă: dacă părinţii pot să aleagă alimentaţia, îmbrăcămintea şi locuinţa copiilor lor, de ce să nu poată alege şi şcoala în care aceştia să studieze? În societăţile moderne, oamenii păstrează valori dintre cele mai diverse în materie de religie, morală sau... estetică. Tocmai această diversitate reflectă libertatea pe care societatea modernă o caută şi o favorizează.

Un al patrulea argument al alegerii în educaţie constă în credinţa că existenţa unui mediu concurenţial, în care şcolile să funcţioneze, va contribui la îmbunătăţirea calităţii şi creşterea diversităţii serviciilor educaţionale. Conceptul de piaţă în domeniul educaţiei este unul de mare influenţă în prezent, dar alegerea unei şcoli nu poate fi similară, în mod nemijlocit, cu actul de cumpărare a unui bun obişnuit.

Odată ce suntem de acord cu argumentele construite în favoarea alegerii, putem trece aşadar la identificarea acelor principii de bază pentru o reformă reală a educaţiei, în sensul unei schimbări de substanţă a filosofiei privind învăţământul şi nu doar cosmetizarea formală a acestui sistem.

Măsurile de reformă dezvoltate în continuare urmăresc, în cele din urmă, creşterea alternativelor de furnizare a serviciilor educaţionale pentru populaţie şi, totodată, creşterea gradului de implicare a părinţilor şi comunităţilor în acest proces. Sunt de părere că, indiferent de originea şi orientarea politică a acelora ca propun diferite măsuri de reformă, principiile unei politici circumscrise educaţiei - considerată de noi domeniu prioritar prin implicaţiile sale sociale - trebuie să fie plasate în afara oricărei controverse.

Printre aceste principii fundamentale regăsim calitatea educaţiei, egalitatea oportunităţilor şi a accesului la servicii educaţionale, autonomie şi eficienţă economică, diversitate şi apropiere de cerinţele părinţilor/copiilor. Se naşte însă o întrebare fundamentală pentru procesul de reformă şi pentru decidenţi: care este pentru România cel mai potrivit aranjament instituţional care să conducă la atingerea scopurilor enunţate mai sus?  

Relevanţa instituţiilor emană din abordarea că procesul educaţional şi şcolile sunt influenţate şi coordonate de setul de instituţii (reguli) existent în societatea respectivă (Chubb&Moe, 1990:2). Nici o societate sau sistem nu funcţionează într-un vid instituţional. Aşadar, regulile şi normele, structurile existente influenţează puternic modul de organizare internă şi funcţionare a şcolilor şi, deci, performanţa şi oferta educaţională. Prin urmare, este de aşteptat ca aceleaşi şcoli să obţină performanţe diferite în condiţiile raportării la aranjamente instituţionale diferite.

Principii fundamentale ale reformei

- Egalitatea şanselor: "Oportunităţi pentru toţi" relevă faptul că reforma în învăţământ trebuie să aibă în vedere toate categoriile sociale. Susţinem ideea că este total nepotrivită - şi deci de netolerat - o reformă ce ignoră anumite grupuri sociale, permiţând excluziunea socială a unor indivizi. Este esenţial ca reforma sistemului educaţional să urmărească promovarea incluziunii sociale, iar, prin aceasta, să aibă loc ridicarea nivelului de educaţie mai ales în regiunile în care indicatori specifici (gradul de şcolarizare, rata de abandon şcolar, etc) scot în evidenţă situaţii dramatice.

- Autonomie: Atingerea principiului "oportunităţi pentru toţi" este mult mai uşor de realizat în condiţiile unei reforme centrate pe promovarea autonomiei şi diversităţii. Prin autonomie înţelegem o creştere a gradului de responsabilizare a şcolilor în privinţa procesului educaţional, o creştere a libertăţii de decizie, toate acestea având scopul de a permite introducerea şi asimilarea inovaţiilor în şcoli şi în programele şcolare. Reformarea actualului sistem de educaţie trebuie să vadă în autonomie un stimulent pentru inovare şi manifestare creativă. Succesul fiecărei şcoli va depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalităţi de transmitere a cunoştinţelor. Astfel, creşterea calităţii educaţiei furnizate în anumite şcoli poate reprezenta un factor determinant pentru transformarea tuturor treptelor de învăţământ.

- Diversitate: Asigurarea diversităţii este importantă din două puncte de vedere. Primul se referă la faptul că oamenii au nevoi şi aşteptări diferite. Este aşadar nevoie ca şcolile să ofere o mai amplă gamă de servicii educaţionale în conformitate cu cerinţele şi aspiraţiile indivizilor. Mai mult, prin asigurarea diversităţii, şcolile vor fi mai capabile să vină în întâmpinarea preferinţelor părinţilor, aceştia din urmă fiind ghidaţi de evoluţia pieţei muncii. Al doilea argument scoate în evidenţă faptul că diversitatea conduce la o mai mare posibilitate de alegere pentru clientul sistemului educaţional.

În concluzie, orice propunere de reformă în sfera educaţiei trebuie să fie dezvoltată în jurul a trei valori fundamentale şi, mai important, să le satisfacă concomitent: creşterea nivelului de educaţie, asigurarea egalităţii şanselor şi promovarea alegerii, diversităţii şi inovării în procesul educativ.

4. Propuneri de reformă pentru sistemul educaţional din România

Programele şi schemele prezente în diferite ţări dezvoltate au dovedit deja că îmbunătăţirea calităţii în procesul de învăţământ, sporirea accesului la educaţie a grupurilor dezavantajate, creşterea diversităţii, alegerii şi competiţiei în sfera educaţiei nu reprezintă nişte deziderate imposibil de atins. Este deci esenţial ca reforma mult aşteptată a sistemului românesc să fie centrată pe liberalizarea ofertei educaţionale şi a pieţei serviciilor de învăţământ.

În conformitate cu principiile enunţate anterior, vor fi prezentate trei direcţii distincte de reformă.

Programul voucher educaţional specific

Se adresează în special acelor elevi care sunt înscrişi în şcoli de stat cu performanţe precare, prin oferirea posibilităţii de a se înscrie la cursurile unor şcoli private ale căror standarde privind calitatea procesului educaţional sunt larg cunoscute. Prin intermediul sistemul de vouchere, aceşti copii pot să-şi asigure finanţarea cursurilor. Ca urmare a aplicării acestui program, este de aşteptat ca şcolile de stat neperformante să devină stimulate în a-şi îmbunătăţi oferta educaţională, metodele de predare etc. De asemenea, este stimulată apariţia unor noi furnizori de servicii educaţionale axaţi pe oferirea noi forme moderne şi novatoare de deservire a cererii de educaţie venită din partea copiilor şi părinţilor.

Programul propus are ca fundament experienţa statului Florida, combinată cu elemente ale modelelor de subvenţionare de tip european şi asiatic (Hong Kong); el se doreşte a fi suficient de flexibil astfel încât să asigure o creştere substanţială a furnizorilor privaţi de educaţie. Spre exemplu, schema aplicată în Florida este centrată pe două axe. Pe de o parte, permite părinţilor ai căror copii frecventează şcoli de stat slabe să îi poată transfera la şcoli private în conformitate cu preferinţele lor. Pe de altă parte, ca urmare a posibilităţii alegerii, apar stimulente puternice şcolilor de stat de a-şi schimba atitudinea de autosuficienţă cu privire la propriul proces educaţional.

O cale eficientă de a testa viabilitatea modelului ar putea fi construirea unor scheme pilot. Ministerul Educaţiei poate implementa acest program în câteva din instituţiile de învăţământ considerate a avea rezultate slabe la testele naţionale. Este evident că ministerul poate introduce alţi indicatori de performanţă precum rezultatele obţinute la olimpiadele şcolare, notele obţinute la intrarea în facultăţile care impun examene de admitere etc. Deşi experimentul Florida are în vedere obţinerea în doi ani din patru a calificativului F, este posibilă construirea unui alt aranjament, de exemplu, trei ani din patru sau doi din trei în funcţie de durata de timp considerată a fi mai reprezentativă. Sugerăm că inclusiv opţiunea de un an s-ar putea dovedi viabilă, argumentul principal fiind acela că şcolile publice vor căuta modalităţi de îmbunătăţire a procesului de educare chiar din timpul anului în curs, stimulate de dorinţa de a reţine şi anul viitor elevii înscrişi deja sau chiar de a atrage alţii noi, în condiţiile în care finanţarea publică este strict dependentă de numărul de elevi înscrişi. În ceea ce priveşte valoarea voucherului educaţional, propunem ca aceasta să se ridice la nivelul finanţării publice a unui elev primită de şcolile de stat respective.

În privinţa accesibilităţii de a înfiinţa o nouă şcoală, modelul olandez este un bun exemplu. Aşadar, la fel ca în Olanda, grupuri de părinţi (de minim 20, spre exemplu), interesaţi în a înfiinţa o astfel de şcoală, să poată beneficia, pe lângă fondurile financiare aferente voucherelor, de anumite granturi pentru investiţii în modernizarea şi informatizarea şcolilor.

Pentru a fi stimulată competiţia şi calitatea în sfera învăţământului sugerăm, pe de o parte, impunerea unui set minim de condiţii de funcţionare, iar pe de alta, posibilitatea de a oferi salarii profesorilor la un nivel comparabil cu cel practicat de şcolile publice. Este util de reţinut şi faptul că programul de voucher cu destinaţie specifică ar putea fi folosit de orice furnizor de educaţie acreditat de minister, indiferent că este organizaţie non-profit sau o companie motivată de obţinerea acestuia.

Programul voucher educaţional universal

O a doua propunere de reformă este mai radicală şi vizează implementarea unui program voucher universal, având ca model de bază cazul Suediei. Printre trăsăturile principale acestui model propus de noi identificăm:

- voucherul educaţional poate fi utilizat atât pentru şcoli private cât şi publice, lăsând la latitudinea părinţilor alegerea şcolii;

- orice şcoală să poată participa la program, inclusiv acele şcoli private motivate de profit;

- valoarea subvenţiei guvernamentale să nu acopere în întregime costul taxelor şcolare (de exemplu, să fie fixat undeva la 75-80%, relativ similar cu modelul danez);

- şcolile să poată acoperi costurile suplimentare aferente procesul educaţional prin practicarea unor taxe şcolare, la fel ca în cazul Germaniei sau Hong Kong-ului.

- la fel ca în Hong Kong, să fie dezvoltat un sistem special de burse menite a facilita accesul tinerilor proveniţi din familii cu venituri reduse la educaţia furnizată de actorii privaţi.

În cazul aplicării acestui program în România, întrevedem o perspectivă favorabilă din două puncte de vedere. În primul rând, aşa cum am menţionat de-a lungul lucrării, permite creşterea rolului părinţilor în alegerea şcolii (responsibilizarea lor), o mai mare echitate şi oportunităţi pentru toţi, şi, nu în ultimul rând, stimularea competiţiei dintre şcoli prin dezvoltarea unor noi metode de predare, noi tehnologii comunicaţionale care să asiste procesul educaţional.

În al doilea rând, dezvoltarea în forme incipiente a liceelor şi şcolilor primare în regim privat, are, în mod paradoxal, menirea să liniştească şi să stimuleze guvernul în a implementa acest program. Întrucât majoritatea covârşitoare a şcolilor primare şi secundare sunt de stat, prin introducerea voucherului universal, nu vor exista presiuni suplimentare asupra fondurilor publice aflate la dispoziţia Ministerului Educaţiei. Prin acest demers se va realiza numai o realocare a fondurilor publice în concordanţă cu doleanţele şi aspiraţiile părinţilor şi nu conform deciziei birocratice bazată aproape exclusiv pe evaluări cantitative.

Deasemenea, se poate anticipa chiar o reducere a cheltuielilor publice cu şcolarizarea. Există două argumente principale în acest sens. Primul are în vedere faptul că voucherul acoperă doar 75-80% din costul educării unui copil în sistemul public, iar al doilea emană din raţiunea că o creştere a numărului de ofertanţi de servicii educaţionale va favoriza un management de reducere a costurilor activităţii didactice. Deşi o asemenea măsură poate fi considerată a lăsa la o parte standardele de calitate, menţionăm, dacă mai era nevoie, că şcolile private (dar şi cele publice) sunt dependente de oferirea unei educaţii de calitate, deoarece de aceasta este condiţionată dobândirea de vouchere.

Ca răspuns la stimulentele oferite de acest program, ne putem aştepta chiar la apariţia chiar a unor lanţuri de şcoli, precum în Suedia sau SUA. În mod similar, economiile de scară favorizează acest proces de extindere a unor companii precum Edison, contribuind, prin contractele încheiate cu diferite şcoli publice, la optimizarea serviciilor educaţionale oferite.

Creditele fiscale pentru educaţie

A treia propunere este rezultatul experienţei de succes a modelelor din SUA şi Canada. Constă în principal în oferirea unui credit fiscal nerambursabil părinţilor ai căror copii frecventează şcolile private. Procedeul este relativ simplu, adică din totalul impozitelor ce trebuie plătite de o familie sunt deduse cheltuielile cu şcolarizarea copiilor în sistemul privat. În cazul în care o familie are venituri reduse, astfel încât impozitele plătite nu se ridică la nivelul taxelor şcolare, recomandăm construirea unui cadru legislativ care să permită obţinerea de la buget a unui fond suplimentar de resurse băneşti menit a facilita accesul la şcolile private.

Avantajul esenţial al unui asemenea sistem de credite fiscale îl reprezintă încurajarea unui număr tot mai mare de părinţi în a-şi trimite copiii la şcoli private, astfel stimulându-se creşterea concurenţei în rândul furnizorilor de servicii educaţionale.

Unii părinţi, ai căror copiii frecventau iniţial şcolile publice, vor alege şcoli private. Astfel, prin creditul fiscal acordat se înlătură inechităţile actuale prin care aceşti părinţi suportau o dublă povară financiară, ei plătind şi taxele şcolare ale propriilor copii dar şi taxe pentru subvenţionarea celor înscrişi în şcolile publice. Singurii actori perdanţi vor fi acele şcoli publice ai căror elevi sunt transferaţi în mediul de educaţie privat. Practic, numai acele şcoli publice care nu întrunesc standarde de calitate în conformitate cu aspiraţiile indivizilor.

Apreciem, în final, că adoptarea unor asemenea măsuri de reformare a actualului sistem de învăţământ contribuie, în mod necesar, la creşterea autonomiei financiare, a libertăţii instituţionale ale organismelor şcolare şi, deloc de neglijat, la încurajarea diversităţii pe piaţa educaţiei.

 

Bibliografie:

Chubb& Moe, Terry M., "Politics, Market & America's Schools", The Brookings Institution, Washington D.C. 1990, http://www.brook.edu/

Hoxby, C., Do Private Schools Provide Competition for Public Schools?, Does Competition between Public Schools Benefit Students and Taxpayers?, National Bureau of Economic Research, Working Paper, 1994.

Justesen, Morgens Kamp, "Learning from Europe: The Dutch and Danish School Systems", Adam Smith Institute, London, 2002

Marinescu, C., Educaţia: perspectivă economică, Editura Economică, Bucureşti, 2001

Mihai Korka, „Autonomia financiară a universităţilor", în Ghid al managementului universitar, ed. Alternative, Bucureşi, 1998.

Popescu, C., Creşterea care sãrãceşte, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003

Richman, S., The Key to Education Reform Is „Parent Power", Cato Institute, martie 2001

Rothbard, Murray N., For a New Liberty. The Libertarian Manifesto, Fox & Wilkes, San Francisco, 1994

Suciu, M. C., Investiţia în educaţie, Editura Economică, Bucureşti, 2000

Tooley, J., Dixon, P., Stanfield, J., "Delivering Better Education. Market Solutions for Educational Improvement", Adam Smith Institute, 2003

*** Centre for Educational Research and Innovation, Human Capital Investment. An International Comparison, OECD, 1998

*** Educaţia economică. Actualitate şi perspective, Editura Economică, Bucureşti,
2003  

*** OECD, Measuring What People Know: Human Capital Accounting for the Knowledge Economy, Paris, 1996.