Când Statul devine "mai suveran" decât Proprietatea, când dreptul istoric sau cel pozitiv îl lasă în umbră pe cel natural, când oamenii devin popoare înainte de a fi liberi..., ultima întrebare pe care am putea-o pune e: cartografia lui Ahmadinejad are mai multă precizie decât a lordului Balfour? Yom Ha'atzmaut, pe evreieşte Ziua Independenţei Israelului, 8 mai 2008. Se împlineau 60 de ani de la înfiinţarea statului evreu. Însă, din punctul de vedere al lui Mahmoud Ahmadinejad, liderul laic al Iranului, era vorba nu despre vreun moment aniversar, ci, de-a dreptul, despre o comemorare.

"Regimul impostor si uzurpator al Israelului" este, nici mai mult nici mai puţin, decât "un cadavru împuţit" pentru regimul de la Teheran, care a mai avertizat, prin vorbele arţăgosului Ahmadinejad, că "dacă unii cred că strângându-se pentru a sărbători vor putea schimba ceva se înşala amarnic".

Ziua Independenţei Israelului e celebrată, an de an, într-o cheie calendaristică proprie poporului evreu. Sărbătoarea este ţinută pe 5 Iyyar, după calendarul iudaic. În această zi, în anul 5708 (14 mai 1948) a fost înfiinţat statul Israel. Această sărbătoare a căzut, anul trecut, în data de 8 mai, zi în care a căzut peste poporul lui David şi un potop de vorbe grele...

Istorie şi hărţi... De la alegerea sa ca preşedinte al Iranului, în 2005, Ahmadinejad a spus de mai multe ori că Israelul este condamnat la dispariţie. Pasiunea maladivă pentru locul Israelului în istoriografia lumii moderne şi în cartografierea regiunii mediu-orientale a început cu o declaraţie făcută în urmă cu trei ani, când Ahmadinejad afirma, nici mai mult nici mai puţin, că "Israelul ar trebui şters de pe hartă". A urmat, în 2006, o conferinţă pe tema Holocaustului, ţinută la Teheran, şi unde preşedintele iranian a produs o nouă aserţiune-şoc: "Statul Israel va dispărea în curând de pe harta lumii, asemenea URSS!".

De unde, însă, atâta înverşunare împotriva unui stat construit de o naţiune deopotrivă "aleasă" şi totuşi fugărită în istorie între diverse meridiane ale lumii?

Explicaţia, fapt comun şi, totuşi, adesea tălmăcit şi răstălmăcit în fel şi chip, ascunde o taină simplă. Ca de atâtea ori în istorie, diverse comunităţi umane, fie ele triburi, uniuni de triburi, ginte, popoare, naţiuni au căzut victime tocmai unor proiecte politice prea ‘entuziaste', amarate de lideri prea grăbiţi să scrie istorie şi prea leneşi în o citi cu cuvenită atenţie pe cea de până la ei. Iar popoarele lor s-au ales cu antipatii şi cu uri nedrepte. Cazul poporului evreu.

De la... Cartea Cărţilor la... Harta Hărţilor

Criza din Orientul Mijlociu, în care statul Israel şi-a ridicat în cap toată comunitatea arabă şi non-arabă musulmană (iraienii, perşi, sunt musumani nearabi) începe odată cu finele Primului Război Mondial...

Povestea are parfum de dol. Are la bază o dublă promisiune de conjunctură şi convenienţă: guvernul britanic, administrator de serviciu al Orientului Mijlociu, în genere al Lumii Vechi în epoca respectivă - înainte ca America să facă ochi (din ce în ce mai mari) în regiunea bogată în petrol -, le promite independenţă arabilor din Orientul Mijlociu în schimbul mobilizării împotriva opresorilor lor - turcii otomani - şi pe care britanicii îi doreau "neutralizaţi".

Dar acelaşi guvern britanic promite Palestina (de drept arabă la acel moment) ca teritoriu pentru o viitoare patrie a evreilor, construită sub egida (finanţei) organizaţiei internaţionale a Sionului, prin declaraţia lordului Balfour, un Cioroianu de Foreign Office al vremii, dar cu gafe infinit mai putătoare de consecinţe dramatice. Care este problema dublei promisiuni? Problema e mai mare decât simplul fapt că e dublă. Era pregătit terenul pentru o nedreptate, o agresiune asupra populaţiei arabe deţinătoare de bună credinţă a pământului regiunii (ce-i drept, documentele ‘legale' fiind ‘aranjate' în favoarea efendiilor otomani, din motive pe care le vom aminti mai târziu).

Deci: în primul caz, le era promis arabilor pământul locuit şi utilizat de aceştia de veacuri; în al doilea, le era promis evreilor un pământ de jure nici britanic, nici evreiesc!

Israel: antisemitism, una, antisionism, alta

"Astăzi filosofia existenţei regimului sionist este pusă sub semnul întrebării şi regimul uzurpator şi impostor se îndreaptă spre dispariţie", a zis, de ultimul Yom Ha'atzmaut, de la depărtare, preşedintele iranian Ahmadinejad. Care a mai ‘precizat', sinistru, că Israelul este "un şobolan mort, la capătul cursei".

Bine, dar în loc să armăm cursa de... rozătoare imaginare, să facem puţină istorie. Şi, de-abia ulterior, să coborâm cu picioarele pe... prezent, unul în care vinele sunt atribuite nediscriminator şi pedepsele se aplică "genetico-cultural" - raselor şi popoarelor.

Când vorbim despre proiectul politic interbelic al Mişcării Sioniste, rezerva de circumspecţie în a lăuda reconstrucţia statului evreu pe aliniamentele biblice e justificată.

Este însă profund imoral cazul în care întreg poporul evreu este ţinut solidar şi blamat pe de-a întregul pentru toate vinele politice ale stirpei, de la Avraam la Menachen Begin şi până astăzi la Ehud Olmert. Antisionismul şi antisemitismul nu au voie să fie sinonime nici pentru cel mai vehement politician deranjat în vreun fel de proiectul politic israelian modern.

Sionul: „Stat evreu în Palestina, şi punct!"

Trebuie spus că proiectul sionist a fost, în epocă, doar unul dintre variile proiecte politice asociate ideii de a găsi/recupera patrii pentru poporul evreu.

După Revoluţia Franceză şi replicile ei spirituale, se produce în Europa o puternică emancipare a comunităţilor evreieşti. Această nouă stare de spirit socială avea să conducă la o serie de posibilităţi de regândire a simţului comunitarian evreiesc, profund ghettoizat de-a lungul istoriei medievale. Trei alegeri mari au fost vehiculat pentru restructurarea comunităţilor evreieşti la vremea secolului XIX:

- contopirea în societatea deschisă pe cale de a se construi în Europa Luminilor (Occidentală);

- insularea în comunităţi care să conserve identitatea etnică şi culturală (în Europa Orientală), fie prin crearea unui stat evreiesc în regiuni est-europene, dominate etnic de evrei (Vilna), fie prin continuarea stilului de viaţă Idiş (cultura vechilor ghettouri) în colonii amplasate în zone nepopulate ale lumii;

- sau crearea unui stat, dar nu în regiunile dominate etnic de evrei, ci în ‘patria istorică' Palestina. (Rothbard (1967))

Sioniştii (neomogeni iniţial ca mişcare în funcţie de toleranţa cu care conced sau nu arabilor o coabitare în cadrul structurii statale propuse în spaţiul palestinian) confiscă, finalmente, proiectul politic al evreimii şi declară ca obiectiv ultim "stat evreu în Palestina, nimic mai puţin".

Cum devenea Palestina stat suveran Israel

Diverse îndreptăţiri au vehiculat sioniştii în apărarea proiectului lor, ‘îndreptăţiri' care negau evidenţa istorică a prezenţei statornice arabe în regiunea dorită (vezi Rothbard (1967)): forţa militară - Menachem Begin (premier la data fondării Israelului) cu al său "luptăm, deci existăm" (adică "puterea egal dreptate"); Dumnezeu - tot Begin, ca argument de rezervă de tipul "Palestina este darul lui Dumnezeu pentru poporul evreu", pe "veci"; un trecut (îndepărtat!!!) - teritoriul Palestinei a şi fost populat de evrei, acum... 2000 de ani; credenţialele Lordului Balfour - un... englez a "acordat" Palestina arabă... evreilor cam ca pe o donaţie în... nume personal; Hitler - victimele Holocaustului au un drept de compensaţie (bun, dar asupra naziştilor, nu asupra arabilor!); actele (ulterioare!) ale statelor arabe - dacă arabii i-au alungat, ca represalii!, pe evreii palestinieni, agresiunea iniţială plus cele următoare devin brusc justificate!!!

Pentru ca statul Israel să fie îndreptăţit după toate canoanele a fi creat qua stat, o condiţie prealabilă ar fi fost aceea ca ai săi cetăţeni să fi dobândit pământul Palestinei în mod legitim/ca proprietate legitimă, după reţeta clasică: prin apropriere originară, vânzare-cumpărare, donaţie, moştenire.

Avem însă o problemă, una ce datează din perioada medievală - că tot doreşte Ahmadinejad să redeseneze Orientul Mijlociu după hărţile Evului Mediu, potrivit altei declaraţii recente. Este vorba de regimul proprietăţii funciare în Imperiul Otoman, regim anapoda şi care a fost ulterior speculat de achizitorii evrei. Vom vedea de ce mare parte din pământul cumpărat de evreii bogaţi din perioada interbelică şi care a fost punct de plecare în construcţia viitorului stat (dincolo de rapturi armate) ar fi grevat de îndoieli de legitimitate. Asta ne poate ajuta să separăm ‘grâul' de ‘neghina' din crearea statului Israel.

Despre „un feudalism convenabil ulterior"

Pe scurt, otomanii, care au stăpânit regiunea Palestinei vreme de patru secole, găsesc acolo o populaţie arabă, parte nomadă, dar bună parte statornică (felahii fermieri).

"First. the Bedaween, "Arabs of the Arabs." who live in tents and roam the deserts.

Second. the Fellahheen. "Ploughmen." or agricultural peasantry... who live in villages, and are freehold owners of the soil which they cultivate.

Third, the Belladeen, "Townsfolk," who live, and who have lived from generation to generation, in cities, generally in their own freehold houses." (E. A. Finn, citat în Halbrook (1981))

Deşi ţăranii arabi considerau în mod natural pământul ca fiind al lor, în baza posesiei şi cultivării lui îndelungate, în Imperiul Otoman, sultanul era stăpânul ‘suprem' al întregii proprietăţi agricole, proprietatea naturală putând fi uzurpată după plac (taxe, ‘ipoteci', exproprieri sumare etc.) Recensămintele proprietăţii funciare în Imperiul Otoman, ca de altfel mai peste tot în feudalism, sunt realizate cu scopul extragerii de taxe şi încorporării celor apţi să poarte arme. Însă, pentru a evita sarcinile faţă de Poartă, activabile după recensăminte, tranzacţiile funciare reale sunt evazionate de proprietarii naturali fie prin înregistrarea legală doar a unei porţiuni din pământul legitim deţinut (mai mare în cazul bătrânilor, femeilor, străinilor etc.). Restul populaţiei, încorporabilii, au ales înscrierea actelor în numele unor persoane decedate, fictive sau suficient de influente astfel încât să evite serviciul militar obligatoriu (de ex.: nobilii musulmani, creştini ori evrei din Ierusalim, Beirut sau Damasc). Deci, înregistrarea şi protecţia proprietăţii erau absolut derizorii prin Imperiu.

Un fapt, din păcate, speculat de achizitorii sionişti interbelici, care au preferat să ia de bune actele formale încheiate cu oportuniştii din imperiu de către proprietarii naturali ai pământurilor Palestinei, cei hărţuiţi de Poartă...

Puţine achiziţii şi... cu odor de expropriere

Sioniştii încep un proces de achiziţie a marii proprietăţi funciare din Palestina de la latifundiarii arabi sau turci - vezi crearea Palestinian Jewish Colonization Association (PJCA) de către baronul Edmond de Rotschild -, adică tocmai titularii contestabili ai pământurilor arabe, proces combinat cu expulzarea felahilor (şi doar ocazional tolerarea lor pe ceea ce altădată era/ar fi fost proprietatea lor).

În 1907, Organizaţia Sionistă Mondială încorporează Keren Kayemeth Leisrael (Fondul Naţional Evreiesc). Acesta era dedicat achiziţiilor de pământ exclusiv pentru evrei şi interzicea reangajarea arabilor strămutaţi. Iar procesul de achiziţie de pământ (cel oricum problematic!, din motivele explicate deja) creşte incremental în perioada interbelică. Dar Filosofia de lucru în tot acest răstimp, sintetizată de Israel Zangwill, lider sionist, în 1919, citat de Halbrook (1981), era:

"The power in every country... always resides in the landowning classes. Yet over 30,000 Arab landlords and some 600,000 fellaheen are to continue in possession of the bulk of the Holy Land.. .. [To remedy this situation] measures of race redistribution... will be carried out in Palestine as elsewhere. Thus the Arabs would gradually be settled in the new and vast Arabian Kingdom. ... Only with a Jewish majority ... can Israel enter upon the task of building up that model state."

Politica de discriminare dusă împotriva arabilor a amplificat nedreptatea din ‘tranzacţiile' de pământ, tranzacţii din care doar 9,4% din pământuri au fost achiziţionate direct de la felahi - deţinătorii legitimi ai pământurilor, restul fiind cumpărat de PJKA, Keren Kayemeth şi Land Development Co. (organizaţii sioniste) de la latifundiarii ce deţineau, problematic!, reamintim, titlurile (la nivelul lui 1936). Trei principii completau poltica instituţionalizată de expropriere: Kibush Hakarka (Conquest of the Land) - evacuarea arendaşilor arabi (repetăm, mulţi dintre ei arendaşi formal pe pământul legitim al lor!); Kibush Ha'avoda (Conquest of Labor) - evitarea (re)angajării arabilor; T'ozteret Ha'aretz (Produce of the Land) - boicotarea mărfurilor arăbeşti

În mai 1948, momentul creării statului Israel, evreii îşi cresc prin cuceriri militare procentul de deţineri de pământ palestinian de la 7% la 79%. Palestina devine, deci, şi prin ‘exproprieri' - fie ele „capitaliste" sau „militare" - Israelul modern. Spirala anexionistă începută din acel moment este doar o continuare nefericită a unei istorii începute prost.

SCURTĂ CRONOLOGIE RECENTĂ A PROBLEMEI PALESTINIENE (vezi şi Rothbard (1967), Richman (1991))

-La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, presaţi deopotrivă de evreii sionişti şi arabii în căutarea independenţei, britanicii se retrag din Palestina pe care o încredinţează spre administrare ONU.

-La presiunile foarte puternice ale SUA (şi cu asentimentul URSS), ONU aprobă un plan de împărţire a Palestinei în noiembrie 1947. Anul următor, la 15 mai, Israelul îşi declară independenţa pe un teritoriu ce ocupă jumătate din Palestina (în condiţiile în care achiziţiile legitime de pământuri făcute de evrei în acest răstimp sunt neglijabile raportat la terenurile aparţinând de drept arabilor din regiune).

Planul ONU prevedea două lucruri:

a) Ierusalimul să aibă statut internaţional, sub jurisdicţie ONU

b) o uniune economică între statele evreu şi arab din Palestina

Israelul le ignoră şi începe politică agresivă de lărgire a teritoriului deţinut de către statul evreu.

-Încă din perioada mandatului britanic, ciocniri provocate de forţele paramilitare evreieşti împotriva celor arabe. ‘Clasic', măcelul făcut de gruparea teroristă Irgun Zvai Leumi în satul arab Dein Yassin '48). Armatele arabe intervin în sprijinul arabilor care încep să se refugieze de teama represaliilor, iar evreii îşi justifică tendinţele anexioniste din acest punct încolo, prin ‘apărarea' teritoriilor deja cotropite!!! - Galileea de V., Palestina central-vestică (coridor spre Ierusalim), plus oraşele arabe Jaffa şi Beersheba şi partea cea mai mare a Ierusalimului - în ciuda şi aşa f.f.f. generosului "plan de partiţionare" al ONU.

-La 24 februarie 1949, la momentul "armistiţiului permanent" semnat la finele primei reprize de confruntări israeliano-arabe de după proclamarea statului Israel, situaţia se prezenta, sintetic, astfel : 600.000 de evrei creaseră un stat pe un teritoriu în care existau iniţial 850.000 de arabi (asta dintr-un total de 1.200.000 de arabi din toată Palestina istorică).

-Israelienii susţin că depopularea teritoriilor arabe s-ar fi datorat unei "panici nefondate", şi nu unor expulzări. Cert este însă refuzul autorităţilor israeliene de a accepta retrocedarea proprietăţilor arabe confiscate de la refugiaţi. În 20 de ani, sporul natural al arabilor a dus la strângerea unui număr de 1,3 mil. de arabi prin taberele din jurul graniţelor Israelului.

-În partea arabă a Palestinei, şansele creării unui guvern arab aveau să fie anulate de gestul regelui Abdullah al Iordaniei, un pro-britanic, care îl deposedează sumar pe liderul tradiţional al arabilor palestinieni, marele muftiu Amin el-Husseini, de controlul asupra regiunilor arabe din Palestina de CE (Cisiordania), precum şi de oraşul vechi al Ierusalimului.

-Pentru refugiaţii arabi, Israelul va propune un absurd şi costisitor (pentru contribuabilii din ţările ‘finanţatoare') proces de strămutare a acestora, cât mai departe de graniţele sale, aceasta în condiţiile în care ei nu cereau decât dreptul de a se întoarce acasă! Pe de altă parte începe imigraţia evreilor din ţările arabe vecine către Israel în virtute Legii Întoarcerii.

-Spirala anexionistă a Israelului continuă după demantelarea Comisiei Mixte de Armistiţiu, constituită în 1949 (de Israel şi statele arabe vecine) şi alipirea la statul evreu a zonei oficial demilitarizate El Auja.

-În 1956, Israelul foloseşte pretextul oferit de Franţa şi Marea Britanie pentru a ataca Egiptul în stilul blitzkrieg. Motivul: statul arab decisese unilateral naţionalizarea Canalului de Suez. Israelul ocupă peninsula Sinai şi o eliberează (la presiunile SUA! şi URSS!!!), însă doar după ce statul egiptean acceptă o UN Emergency Force care să administreze fortăreaţa Sharm-el Sheikh, care străjuieşte Strâmtoarea Tiran (prin care din 1949 navele israeliene nu aveau voie să treacă către Golful Aquaba). Deşi Israelul nu acceptă UNEF în partea sa de graniţă, obţine din acest an drept de liberă navigaţie prin strâmtoare. Lupta politică: fondate Partidul Fatah (1956), urmat de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (1964).

-În 1967, criza reizbucneşte, urmare a inflamării relaţiilor Israelului cu Siria, Iordania şi Egipt. Sprijinul dat de Damasc guerrillas palestiniene şi ralirerea preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser la apelul Siriei de a pune presiune pe Israel prin preluarea controlului strâmtorii Tiran, oferă din nou un pretext de atac preemptiv (sounds familiar!?) al israelienilor. Război de ‘apărare': (re)ocupată peninsula Sinai, ocupate Cisiordania şi Fâşia Gaza, plus Ierusalimul de Est, şi o bună parte din S Siriei (Înălţimile Golan).

Rezoluţie 242 a Consiliului de Securitate al ONU: inadmisibilitatea achiziţiilor de teritorii prin război şi nevoia de a ajunge la o pace justă şi durabilă prin care orice stat din regiune să poată trăi în securitate.

Poziţia SUA în tot acest răstimp? Duplicitară şi inconsistentă: cere status quo (când Israelul părea să fie în dezavantaj) şi invită la realism geopolitic (atunci când Israelul caută să-şi legitimeze noile achiziţii)!!!

-1973, 6-24 octombrie - Egiptul şi Siria iniţiază un atac fulger asupra Israelului cu scopul de a recupera teritorii ocupate de statul evreu ("Războiul de Yom Kippur"). Rezoluţie 338 a Consiliului de Securitate al ONU: cere aplicarea neîntârziată a rezoluţiei 242 în toate componentele sale, prin negocieri. Israelul se repliază, (re)ocupă poziţii în Siria şi Egipt şi se retrage din multe dintre acestea, în urma ‘medierii' lui H. Kissinger. Ţările arabe pricep imposibilitatea de a învinge militar antanta pro-israeliană şi iniţiază un război diplomatic paralel cu iniţierea unui proces de pace. Din 1974, OEP este acceptată de AG a ONU ca reprezentant legitim al arabilor palestinieni.

-1978: Acordurile de la Camp David semnate de Egipt, Israel şi SUA. Se prevede normalizarea relaţiilor israeliano-egiptene, precum şi pregătirea unui cadru de autonomie a Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza. Totuşi, un hide & seek între Israel şi OEP începe în lumea arabă (Liban, Tunisia...) dovadă a definiţiilor diferite ale procesului de pace de-abia pornit din loc. Începe un inegal şi încâlcit proces de pace care include acordurile de la Oslo (1993) şi Declaraţia de Principii a Israelului asupra autoguvernării OEP. Suspiciuni reciproce alimentează în continuare gesturi extreme.

-2005, PALESTINA îşi proclamă independenţa --- ...însă...

-2008-2009...

Contenciosul teritorial cu vecinii este marca unei politici cinice, cu parfum de benzină americană făcut din petrol arab. Cel mai probabil, de un astfel de Israel nu mai încap vecinii arabi şi nearabi. Din nefericire, nota de plată a celor mai mai bine de şase decenii de război între Israel şi duşmanii săi, unii captivi în interior, alţii stingheri pe dinafară, a fost plătite de evreii de rând. Lor, politicienii lor şi cei ai lumii (întâi britanici şi ulterior americani) aveau să le ofere un Canaan complet inversat, unde în Anul Domnului 2009 curg „lupte şi fiere"!

 

Scurtă bibliografie:

 

Markus Bergstrom (2009), "Israel and Palestine: A Statist War", Mises.org Daily Article, disponibil online la adresa: http://www.mises.org/story/3285.

Stephen P. Halbrook (1981), "Alienation of a Homeland: How Palestine Became Israel", The Journal of Libertarian Studies, Vol. V, No. 4 (Fall), disponibil online la adresa: http://tmh.floonet.net/articles/halbrook.html.

Sheldon L. Richman (1991), ""Ancient History": U.S. Conduct in the Middle East Since World War II and the Folly of Intervention", Policy Analysis no. 159, August 16, disponibil online la adresa: http://www.cato.org/pub_display.php?pub_id=1019&full=1.

Murray N. Rothbard (1982), The Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, N.J. : Humanities Press.

Murray N. Rothbard (1978) For a New Liberty: The Libertarian Manifesto, Collier Books, A Division of Macmillan Publishing Co., Inc., New York, Collier Macmillan Publishers, London.

Murray N. Rothbard (1967) - "War Guilt in the Middle East", Left and Right, Vol. 3 No. 3 (Autumn), disponibil online la adresa: http://www.mises.org/journals/lar/pdfs/3_3/3_3_4.pdf.