Sistemul bancar centralizat a fost, încă de la înfiinţarea sa, la sfârşitul secolului 18, un sistem comercial corupt şi o rampă de lansare a bunăstării corporative. Prima bancă centrală, Banca Americii de Nord, a fost supravegheată prin Congresul Continental de către Robert Morris (congressman şi bancher), în primavara anului 1781, după cum arată Murray Rothbard în The Mystery of Banking (pag.191). Morris a fost contractor pentru armată în timpul Războiului Civil şi a "delapidat milioane de dolari din trezoreria naţională în contracte destinate întreprinderilor sale şi  asociaţilor săi". El a fost de asemenea "conducătorul puternicelor forte naţionaliste" din noul stat.

Principalul obiectiv al naţionaliştilor, cunoscuţi de asemenea şi ca "federalişti", a fost acela de a crea o versiune a sistemului comercial englez în America, acelaşi sistem împotriva căruia a fost declanşată revoluţia. Tocmai acesta era sistemul de care precursorii revoluţionarilor au fugit când au venit în America. Aşa cum a explicat Rothbard:

"Scopul lor a fost acela de a reimpune în Statele Unite un sistem comercial şi un guvern similar cu cel al Marii Britanii, împotriva căruia s-au răsculat coloniştii. Obiectivul a fost acela de a avea un guvern central puternic, mai ales în a avea un preşedinte sau rege puternic cu atribuţii executive. Acesta avea să fie zidit prin impunerea unui ridicat nivel de taxe şi impozite şi o datorie publică apasătoare. Guvernul puternic ar fi avut rolul de a impune tarife mari pentru a subvenţiona furnizorii interni, a crea o mare flotă maritimă pentru a avea acces şi a subvenţiona pieţele străine cu exporturile americane, şi rolul de a lansa un sistem masiv de lucrări publice. Pe scurt, Statele Unite trebuiau sa aibă un sistem englez dar fără Coroana Engleză. (pag.192)"

O importantă parte a "planul lui Morris", după cum o numeşte Rothbard," a fost acela de a organiza şi conduce o bancă centrală, care să furnizeze (să asigure) credite avantajoase şi să extindă finanţele lui şi asociaţilor săi. Banca Americii de Nord a fost în mod special modelată dupa şablonul Băncii Angliei." Banca a primit privilegiul de a avea monopol, toate bancnotele emise fiind folosite în plata taxelor către guvern şi nicio altă bancă similară nu avea dreptul să opereze în ţară.

"A acceptat în mod elegant să împrumute mare parte din nou creata masă monetară guvernului federal" scrie Rothbard, iar "nefericiţii plătitori de taxe aveau să plătească băncii taxe şi dobânzi."

În ciuda acestor privilegii, lipsa încrederii publice în bancnotele afectate de inflaţie au condus la deprecierea acestora şi la privatizarea băncii până la sfârşitul anului 1783. Cu toate acestea Morris, nu a renunţat la planul său. L-a recrutat pe tânărul Alexander Hamilton pentru a-i sluji, mai mult sau mai putin, drept marionetă politică în cadrul guvernului Washington (Rothbard l-a numit pe Hamilton "tânărul discipol al lui Morris"). De fapt, motivul pentru care Hamilton a devenit secretarul ministerului de finanţe, în ciuda faptului că nu avea cunoştinţe în domeniul finanţelor, este acela că a fost recomandat de către Morris lui George Washington (În timpul războiului civil, pe vremea când era consilierul lui G. Washington, Hamilton i-a scris lui Morris o scrisoare de 30 de pagini prin care pretindea că a aprobat fiecare dintre ideile expuse de acesta în legătură cu tarifele protecţioniste, subvenţiile colective şi o bancă condusă de stat care să îi finanţeze).

Morris şi compatrioţii săi naţionalişti doreau un preşedinte executiv cu atribuţii supreme (asemănătoare cu cele ale unui rege), care să conducă imperiul comercial, aşa cum regele Angliei domnea peste imperiul său comercial. Desigur, ei aveau să-l sfătuiască pe "rege" şi totodată să beneficieze financiar de pe urma unui asemenea imperiu. Astfel că tânărul favorit, Hamilton, a început lupta, ce avea să dureze şapte ani, pentru a aboli prima constituţie a Statelor Unite - Articolele Confederaţiei - prin solicitarea unei noi convenţii constituţionale care propunea revizuirea Articolelor Confederaţiei. În cadrul Adunării, Hamilton şi-a expus planul (acesta fiind în realitate conceput de către Morris) ce presupunea alegerea unui preşedinte permanent, care să instituie toţi guvernatorii şi care să aibă drept de veto asupra întregii legislaţii naţionale. În urma unui astfel de plan suvernitatea statală avea să fie distrusă şi nu ar mai fi existat nicio scăpare în faţa unui nivel ridicat de taxe, a tarifelor protecţioniste, a unei datorii publice împovărătoare şi a unor afaceri externe imperialiste - idei ce constituiau planul naţionaliştilor.

Planul Hamilton/Morris a fost bineinţeles anulat, precum a fost şi propunerea făcută în cadrul Convenţiei de a include conducerea unei bănci centrale printre atribuţiile guvernului federal. Însă guvernul era cu atat mai centralizat cu cât
"forţele naţionaliste promovau o nouă constituţie" şi "erau pe cale de a restabili modelul britanic mercantil şi dirijat, planificat..." (pag. 193). Au aprobat fără voia lor "Declaraţia Drepturilor Omului", în schimbul sprijinului anti-federaliştilor pentru noua Constituţie.

Hamilton a reuşit să pună pe roate, cu ajutorul Congresului, Prima Bancă a Statelor Unite, făcută după modelul vechii Bănci a Amercii de Nord, al cărei preşedinte a fost Thomas Willing din Philadelphia. Acesta, fiind şi vechiul partener al lui Robert Morris, a fost numit preşedinte al Noii Bănci.

"Un punct esenţial al programului a fost aprobat în 1791 de către liderul lor, ministrul de finanţe, Alexandru Hamilton, discipolul lui Morris. Hamilton a reuşit să obţină aprobarea congresului în ceea ce priveşte modelul primei bănci a Statelor Unite, creat după cel al unei vechi bănci din America de Nord, al cărei preşedinte era de mult timp Thomas Willing, fost partener al lui Robert Morris. Acesta a fost numit preşedintele noii bănci. "

În pledoaria sa în faţa preşedintelui Washington privind caracterul constituţional al unei bănci centrale, care a fost în mod explicit respinsă la convenţia constituţională, Hamilton a inventat idea unei "puteri implicite" ale Constituţiei. Aceste "puteri" nu erau în mod explicit delegate în document către guvernul federal, şi puteau fi insinuate de către abili avocaţi precum Hamilton. Aceasta a devenit, desigur, o strategie pentru a contracara limitările constituţionale impuse asupra puterilor guvernului federal.

Prima bancă a Statelor Unite "şi-a atins rapid potenţialul inflaţionist", precum arată Rothbard în History of Money and Banking in the United States (pag. 69). A emis milioane de dolari în bancnote şi a adunat depozite "de 2 milioane de dolari in monezi". Banca a "investit" intensiv în guvernul Statelor Unite şi "rezultatul surplusului de credit şi bancnote în cadrul noii bănci a condus la o creştere a preţurilor cu 72% " în perioada 1791-1796.

Comercianţii din nord au asigurat principalul suport politic băncii lui Hamilton, în timp ce politicienii din sud, precum Jefferson, au alimentat opoziţia, întrucât considerau banca nimic mai mult decât o modalitate de finanţare a unei versiuni americane a sistemul britanic comercial corupt, care ar priva americanii de libertate şi prosperitate. Aveau dreptate, bineînţeles, şi au şi în zilele noastre.

 

Articol publicat de Thomas J. DiLorenzo în 5 noiembrie 2008.