[Textul de faţă este o variantă a articolului omonim publicat în Idei în Dialog, martie 2008]
Roşia Montană este o mică aşezare din Munţii Apuseni. Existenţa ei poate fi datată istoric din perioada romană când era cunoscută sub numele de Alburnus Maior. Încă din acele vremuri principala îndeletnicire a localnicilor a fost mineritul, zona fiind bogată în zăcăminte de aur şi argint. Urmele civilizaţiei romane dar şi medievale pot fi întâlnite la tot pasul. Peisajele superbe şi satele pitoreşti crează o imagine idilică care farmecă orice trecător. Dar, la o privire mai atentă, acelaşi trecător va fi şocat de lipsa celor mai primare utilităţi, cum ar fi drumuri asfaltate, apă curentă, canalizare, electricitate sau gaz precum şi de urmele adânci lăsate de secole de minerit. Marea majoritate a locuitorilor sunt şomeri iar copiii din satele mai îndepărtate sunt nevoiţi să străbată zilnic, pe jos, mai mulţi kilometri până la şcoală.
Nimeni nu a părut să observe nici frumuseţea nici sărăcia acestui loc uitat de lume până când o companie străină a întrezărit oportunitatea de a extrage mai mult aur. Însă metoda propusă de aceştia a fost folosirea cianurilor pentru a extrage aurul pur din minereul cu o concentraţie scăzută de aur. Această metodă presupune vaste decopertări şi construirea unui complex de prelucrare a minereului precum si a unor rezervoare de decantare a cianurilor folosite in proces. De asemenea, mai multe sate, printre care şi Roşia Montană, ar trebui strămutate în noi locaţii.
Din acest moment Roşia Montană a apărut din nou pe hartă. Fiecare şi-a găsit ceva de apărat: naţionaliştii, care se temeau că „aurul nostru va ajunge în mâinile străinilor", istoricii, care şi-au amintit în mod miraculos de valoarea arheologică a zonei, un grup foarte ciudat care susţinea că proiectul ar distruge modul idilic de viaţă al locuitorilor şi, bineînţeles, ecologiştii, care nu se arătau interesaţi decât de protecţia mediului. Chiar dacă unele dintre aceste grupuri se contrazic între ele, toate au, însă, un obiectiv comun: să oprească exploatarea de la Roşia Montană cu orice preţ.
Cu orice preţ este, bineînţeles, doar o expresie deoarece pe opozanţii exploatării de la Roşia Montană nu îi costă nimic să spună nu. Aceştia au tot interesul să ceară riscuri de mediu cât mai reduse şi prin urmare costuri de exploatare mai mari. Costul de oportunitate al acţiunii alternative (costul resursei neexploatate) este şi el neglijat atunci când se cere conservarea in situ a întregii zone şi transformarea ei în rezervaţie arheologică. În ceea ce priveşte dezvoltarea sau, mai bine zis, stoparea ei, costurile nu vor fi suportate de contestatarii exploatării ci vor fi transfertate asupra localnicilor iar nota de plată este uriaşă.
Potrivit legii, subsolul este un bun public, adică al întregului popor, adică al statului, acesta având şi „dreptul" de a concesiona exploatarea zăcămintelor. Tot bunuri publice sunt considerate şi cursurile apelor şi siturile arheologice şi tot statul se ocupă de administrarea şi prezervarea acestora.[1] O scurtă vizită la Roşia Montană este suficientă pentru a ne convinge că statul a eşuat. A eşuat în administrarea bogăţiilor naturale şi a patrimoniului cultural, a eşuat în protecţia mediului şi a eşuat în asigurarea unui trai decent pentru localnici aşa cum se angaja prin Constituţie. Mai mult, a comis un adevărat furt, ignorând concesiunile miniere ale unor localnici deposedaţi de regimul comunist.
Problema Roşiei Montane e una complexă. În prim plan apar impactul asupra mediului, distrugerea vestigiilor arheologice şi câştigurile reduse pentru statul român. Drama localnicilor este trecută în plan secundar sau chiar evitată deşi ei sunt primii şi cei mai afectaţi de reuşita sau de eşecul proiectului. Mai mult, situaţia acestora este exploatată de ambele părţi fără ca nici una să atingă esenţa problemei: natura incompletă a proprietăţii. Faptul că bogăţiile subsolului sunt bunuri publice depăşeşte dimensiunea materială şi generează nişte efecte ascunse deosebit de periculoase: conferă unor persoane „dreptul" de a decide soarta altora. Societatea, ca proprietar al resurselor subsolului decide când şi cum va folosi aceste resurse şi ce se va întâmpla cu cei ale căror interese vor fi nesocotite.
Argumentul istoric demonstrează importanţa proprietăţii private sau cel puţin a iniţiativei private în minerit. Timp de secole, aurul din Roşia Montană, odată scos din pământ, îmbogăţea visteriile imperiilor care stăpâneau provincia. De aceea, deşi era clădită pe un munte de aur, Roşia Montană a rămas un mic sat minier. Începând cu secolul al XIX , însă, localnicilor li s-a permis să concesioneze anumite coridoare sau să exploateze filoanele de pe propriile terenuri[2]. În această perioadă Roşia Montană şi întreaga zonă a cunoscut cea mai puternică dezvoltare. Un autor din perioada interbelică, realizând o monografie a mineritului aurifer, spunea că „în anul 1844 funcţionau în împrejurimile Roşiei Montane 1074 de roţi de şteampuri cu 7806 săgeţi, încât vizitatorul era ipresionat de zgomotul asurzitor pe care îl făceau săgeţile în căderea lor monotonă, dar care aduceau pâinea zilnica atâtor familii muncitoare."[3] După 1918 Statul român a continuat să încurajeze iniţiativa privată în minerit, acordând concesiuni pe 90 de ani unor mici asociaţii miniere şi chiar unor localnici.
Totul s-a terminat tragic pentru aurarii din Apuseni odată cu naţionalizarea impusă de regimul comunist. Restul poveştii îl cunoaştem: statul a continuat să extragă aurul în interesul poporului, au fost deschise noi cariere, s-au construit centre de procesare a minereului, lumea muncea cu spor pentru îndeplinirea planurilor cincinale. Bunăstarea de odinioară a rămas doar în amintirea bunicilor iar căderea comunismului şi anevoioasa tranziţie au găsit Roşia Montană într-o stare de cruntă şi dezolantă sărăcie.
După 1989, în loc să recunoască vechile concesiuni ale localnicilor, statul s-a mulţumit să declare patrulaterul aurifer al Apusenilor ca zonă defavorizată. În locul drepturilor cuvenite, moţii au primit subvenţii, ajutor social şi multe promisiuni. Dezvoltarea durabilă (una dintre ele), deşi foarte politically correct nu s-a concretizat într-o creştere a nivelului de trai sau într-o scădere a dependenţei faţă de binevoitorul stat.[4] Bunăvoinţă sau bunăcredinţă cel puţin îndoielnică dacă e să ne gândim că, în timp ce vorbea de dezvoltare durabilă, statul a concesionat exploatarea aurului unei companii, nesocotind nişte drepturi existente. Prin aceasta, nu doar că nu s-a încercat repararea nedreptăţilor săvârşite de regimul comunist ci, actualul regim politic democrat, a cules şi profitul de pe urma naţionalizării.[5]
În lumina acestor argumente, credem că problema Roşiei Montane este una de legitimitate: cine are dreptul de a exploata resursele, cine are dreptul de a se opune exploatării şi ce rol joacă statul în toată această poveste. În primul rând se impune clarificarea problemei concesiunilor miniere[6] iar apoi o redefinire a noţiunii de bun public[7], mult restrânsă faţă de cea actuală. Având ca reper dreptul de proprietate, clar definit şi bine protejat, conflictele de legitimitate, cel puţin, vor fi înlăturate iar problemele protecţiei mediului, protejării patrimoniului arheologic sau ale dezvoltării economice vor putea fi adresate de pe cu totul alte baze. În locul negocierii politice, între guvern şi grupuri de interese, părţile vor fi nevoite să negocieze între ele pentru a găsi soluţia reciproc avantajoasă.
Moţii din Roşia Montană nu au nevoie ca statul sau ONG-urile să le protejeze interesele şi să ia decizii în numele lor. Sunt oameni obişnuiţi cu viaţa grea, care nu se tem să-şi ia destinul în propriile mâini. În numele „interesului naţional" dreptul de proprietate le-a fost călcat în picioare iar în numele protecţiei mediului li se refuză orice şansă de dezvoltare. Oricâtă importanţa s-ar acorda „interesului naţional" sau protecţiei mediului, e inadmisibil ca aceste obiective să fie urmărite nesocotind sau sacrificând drepturile şi libertăţile individuale.
[1] În zona din jurul Roşiei Montane majoritatea terenurilor sunt proprietate privată, însă aurul din subsol aparţine „tuturor". În această situaţie proprietarii sunt nevoiţi să vândă terenurile la preţuri scăzute sau, cel puţin, nu la adevărata valoare a terenurilor.
[2] Legea miniera austriacă din 23 mai 1854 prevedea că acordarea drepturilor de exploatare a zăcămintelor miniere este guvernată de principiul res nullius permiţând statului să acorde proprietatea minieră, după sistemul regalian, celui ce descoperea zăcământul, gratuit şi perpetuu. A se vedea Mircea Baron, Societatea „Mica" 1920-1948, Editura Universitas Petroşani, 2006, pag 210.
[3] Ion Rusu Abrudeanu, „Aurul românesc - istoria lui din vechime până azi", „Cartea românească" Bucuresti 1933, editie nouă - Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, pag 255.
[4] Potrivit unui studiu al RMGC, venitul mediu anual pe cap de locuitor era în 2006 de 653 dolari SUA. Adică de de trei ori mai mic decât venitul mediu anual raportat la întreaga ţară. Acelaşi studiu arată că 1% din locuitorii din Roşia Montană trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi iar peste 7% cu mai puţin de 2 dolari. A se vedea MANAGEMENTUL IMPACTULUI SOCIAL: Planul de Acţiune pentru Strămutare şi Relocare, Volumul 1: Raportul principal, Elaborat pentru: S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A. Strada Pietii nr. 3213385 Roşia Montană Jud. Alba, România, Elaborat de: Stantec, Guelph Ontario Canada şi: Frédéric Giovannetti, Avignon France, Versiunea 3 - Februarie 2006, pag. 17.
[5] Şi în acest caz, ca şi în celelalte în care „foştii" proprietari îşi cer drepturile, suntem martorii unei tâlharii publice, săvârşite de către stat - legal plunder. Pentru mai multe detalii a se vedea Frederic Bastiat, The Law, Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, New York, 2000.
[6] Când vorbim de clarificarea problemei concesiunilor miniere, singura soluţie la care ne gândim este restitutio in integrum. Soluţiile propuse de stat in cazul retrocedărilor (vezi Fodul Proprietatea) sunt doar nişte palide încercări de reparare a nedreptăţii, cele mai ieftine soluţii pentru stat, find practic doar compensări care nu sunt în spiritul respectării dreptului de proprietate.
[7] Potrivit unei definiţii aproape unanim acceptate (Paul A. Samuelson, The Pure Theory of Public Expenditure), un bun public trebuie sa întrunească cumulativ două condiţii: nonexcluziune şi nonrivalitate in consum. Prima condiţie se referă la faptul că, în cazul bunurilor publice cei care nu plătesc pentru realizarea bunului sau serviciului public nu pot fi excluşi de la beneficiile aduse de respectivul bun sau serviciu. A doua condiţie presupune faptul că noii consumatori nu vor afecta în nici un fel pe cei dinainte. După cum se poate observa, resursele sussolului nu îndeplinesc nici una din cele două condiţii, drept pentru care nu îşi justifică natura de bun public.