Ca urmare a turbulenţelor de pe pieţele lumii, diverşi politicieni şi comentatorii au cerut mai multe reglementări şi mai mult control asupra sistemului financiar. Reacţia lor este total predictibilă, dar şi total greşită. Criza nu a fost cauzată de un defect fatal al capitalismului. Aceasta a fost cauzată de politicieni care au forţat băncile să extindă împrumuturi proaste, de autorităţi monetare care au inundat Vestul cu credit ieftin şi de autorităţi regulatorii care au dormit la volan.

Într-adevăr, originea sa poate fi datată în mod precis în 12 octombrie 1977, când preşedintele Jimmy Carter a semnat legea „împotriva liniei roşii" (anti-redlining). Înainte de această lege, creditorii refuzau în general să facă împrumuturi oamenilor din cartiere sărace, din ideea că contextul local caracterizat prin venituri mici şi o piaţă imobiliară anemică va pune mulţi oameni în imposibilitatea de a-şi plăti împrumuturile.  Dar politicienii - bine intenţionaţi - au dorit să facă fiecare american proprietarul unei locuinţe. Ca urmare, creditorii au fost forţaţi să facă credite riscante: ceea ce numim acuma credite „sub-prime".

Până în 1985, acest torent de afaceri proaste aproape a falimentat băncile de economii americane (savings & loans banks). Ca urmare, guvernul a luat pe propriile ştate datoriile pe care acestea nu le mai puteau plăti şi le-a încurajat să îşi consolideze acivitatea - făcându-le fără să vrea prea mari pentru a da faliment.

Între timp, alte câteva probleme îngrijorau autorităţile monetare. În 1987, bursa americană s-a prăbuşit, temându-se că alte instituţii de credit vor intra în insolvabilitate. Bursele asiatice au căzut. Mexic, Argentina şi chiar Rusia au intrat în imposibilitatea de a-şi plăti împrumuturile. Acţiunile supraevaluate din sectorul IT s-au prăbuşit. Şi apoi a fost 11 septembrie. De fiecare dată, autorităţile occidentale au răspuns inundând pieţele cu bani.

După 11 septembrie, Federal Reserve a coborât dobânzile americane de la 6,25% la doar 1%, temându-se că această lovitură dată încrederii investitorilor va duce la căderea pieţelor. Dar, din nou, acţiunile acesteia au impulsionat piaţa care nu trebuia stimulată dând naştere bulei creditului. Cu împrumuturi devenite de 6 ori mai ieftine, aplicaţiile pentru ipoteci au explodat. Creditorii, scăldaţi în bani de la Fed, au emis cu bucurie mai multe împrumuturi sub-prime. Cum din ce în ce mai mulţi oameni cumpărau case, preţurile la locuinţe au explodat. A cumpăra o casă părea o modalitate certă de a face bani, astfel că mai mulţi oameni au făcut mai multe împrumuturi şi au cumpărat mai multe case, continuând spirala.  

În Londra, celălalt mare centru financiar, un deceniu de cheltuieli publice peste măsură a făcut ca datoria publică să explodeze. Datoria privată, preţurile caselor, au explodat şi mai puternic.

Astfel, timp de zece ani economiile au fost în avânt, şampania curgea şi fiecare dădea o super petrecere. Dar aceasta a fost finanţată cu bani falşi - tipăriţi de autorităţi doar cu scopul de a ţine petrecerea vie. Când zorii beţiei au venit, lunga petrecere s-a transformat în mahmureala inevitabilă de care suferim astăzi.

Autorităţile regulatorii, pe de altă parte, zăceau inconştiente pe podea. Instituţiile ipotecare americane, Fannie Mae şi Freddie Mac, au avut 200 supraveghetori asupra lor şi totuşi au intrat în faliment pentru 5 trilioane de dolari. Aceste companii semi-guvernamentale au lăsat investitorii să creadă că ipotecile proaste erau garantate de guvern, determinând agenţiile de credit să le note mari obligaţiunilor emise de acestea.

Creditorii ipotecari au reîmpachetat aceste împrumuturi proaste pe tot globul dar nimeni nu a strigat că regele nu are haine. Instituţiile financiare faceau împrumuturi de 30 de ori mai mari ca baza activelor pe care le deţineau. Deşi Banca Angliei ştia că uriaşul creditor ipotecar Northern Rock era pe cale să dea faliment, personalul de 2.500 de oameni al autorităţii britanice de supraveghere financiară nu părea să facă nimic până când instituţia chiar s-a prăbuşit şase luni mai târziu. Chiar şi atunci, nu au avut niciun plan coerent.

Când guvernul convinge cazinoul să dea cartoane de joc gratis iar supraveghetorii stau şi beau la bar, nu trebuie să fii surprins că clienţii fac câteva pariuri riscante. Administratorii şi nu sistemul sunt cei care merită oprobiul nostru pentru că au încălcat regulile de bază ale economiei: prânz gratuit nu există.

Orice soluţie sustenabilă trebuie să readucă sistemul financiar la aceste puncte elementare. Dar pachetul de salvare de la faliment conţine atâtea cinstiri pentru interese speciale încât ar putea să salveze vinovaţii fără să ajute victimele.

Cu toate acestea, lumea e mare. China, în prezent a patra economie a globului, continuă să crească cu aproape 10%. India şi alte economii emergente cresc de asemenea. Chiar dacă Occidentul intră în recesiune, creşterea economică mondială anul viitor [2009] ar putea fi de 4%. E o cifră destul de bună.

Capitalismul occidental a primit o lovitură puternică din partea unor politicieni şi oficiali inepţi. Dar capitalismul global continuă să scoată sute de milioane de oameni din sărăcie. E un sistem extraordinar. Haideţi să nu îl ruinăm.

 

Articol apărut iniţial în The Frontier Post, octombrie 2008. Eamonn Butler este directorul Adam Smith Institute, Londra.