La ordinea zilei este criza şi soluţionarea ei. Dincolo de discuţiile interminabile privind duplicitatea şi făţărnicia guvernanţilor, lipsa oricăror idei coerente de abordare a problemei şi evidenta pareză a politicii publice, spaţiul mediatic a fost ocupat de dezbaterea pro şi contra încheierii unui acord cu Fondul Monetar Internaţional. În această dezbatere, susţinătorii intervenţiei FMI afirmă că România are nevoie de un împrumut pentru a supravieţui financiar anul acesta; în plus, numai „jugul" FMI ne poate aduce pe calea cea dreaptă - admiţând că, în trecut, progresul înregistrat în administrarea economiei a fost de fiecare dată realizat datorită presiunilor externe şi nu virtuţilor clasei politice. Cei mai vocali contraopinenţi afirmă că putem depăşi criza „prin noi înşine", idee derivată din sloganul populist prăfuit (dar odinioară atât de eficient) - „nu ne vindem ţara". Inspiraţi poate din reclama la o cunoscută marcă de ciocolată, ei spun că nu trebuie să importăm soluţiile incerte oferite de alţii, plătind dobândă, declarându-se încrezători că avem soluţii şi noi, în România.
Pe scurt, cele două tabere s-au împărţit între, pe de o parte, cei care se simt mai în siguranţă sub supravegherea lui Dominique Strauss-Kahn (un fost activist socialist francez) decât sub oblăduirea social-democrat-liberalilor autohtoni şi, pe de cealaltă parte, cei care îmbrăţişează o formă mai mult sau mai puţin ambiguă de naţionalism economic.
Pusă în aceşti termeni, alegerea taberei corecte este foarte dificilă. Şi nu neapărat din motivul că fiecare tabără are partea ei de dreptate şi un sâmbure de adevăr rodeşte atât în discursurile unora cât şi în ale celorlalţi, cât mai ales pentru că în argumentele tuturor colcăie neînţelegerile, sofismele şi reţetele economice greşite. Pentru a înţelege de ce dezbaterea s-a centrat, din păcate, pe alegerea între două rele, este esenţial să dispunem de o cunoaştere corectă a cauzei crizei, a situaţiei de fond. Înainte de a prescrie reţeta de însănătoşire este crucial ca boala să fie diagnosticată corect. Or foarte puţini analişti au ajuns să discearnă acest dignostic.
Pe scurt, la criză s-a ajuns astfel. În urmă cu 7 ani, autorităţile care gestionează principalele monede din lume (şi astfel, rezervele monetare globale) au decis să scadă rata dobânzii şi să pună în circulaţie o cantitate sporită de bani, impulsionând cheltuielile aproape peste tot în lume. Fed (banca centrală americană) a redus rata dobânzii până la un nivel real-negativ, subvenţionând practic îndatorarea. Banca Japoniei adoptase deja o politică similară, oferind băncilor subordonate bani cu dobândă nominală zero, iar ECB (Banca Centrală Europeană) a redus rata dobânzii la circa 2%, nivel la care a menţinut-o aproape 4 ani. Totodată, autorităţile monetare au sprijinit expansiunea creditului prin încurajarea oferită băncilor de a-şi asuma riscuri tot mai mari; episoadele de genul LTCM (Long Term Capital Management), prin care autorităţile au arătat că sunt dispuse să salveze de la faliment nu doar instituţiile bancare, ci şi jucătorii mari de pe piaţa de capital, au convins audienţa (participanţii la piaţă) că în „noua economie" merită să te îndatorezi mai mult ca niciodată şi să foloseşti banii în investiţii speculative.
O parte din banii puşi la dispoziţie de băncile centrale au fost jucaţi „pe teren propriu". Cel mai bun exemplu îl constituie tocmai boom-ul imobiliar din SUA, însă astfel de fenomene au existat oriunde condiţiile monetare au permis înflorirea speculei: Spania şi Islanda sunt doar câteva nume care îmi vin rapid în minte. Cealaltă parte a banilor au fost jucaţi „în deplasare", adică au luat calea investiţiilor străine, concretizate la rândul lor în exploatarea celor mai riscante oportunităţi ivite. Şi dacă Dubai nu ne spune mare lucru, atunci să ne referim la Europa de Est şi, mai precis, la România.
Condiţiile extraordinar de permisive de pe piaţa financiară şi perspectivele de creştere ale economiei României au stimulat atragerea unui flux uriaş de capital, îndeosebi speculativ, pe termen scurt. În ultimii 4 ani în România au intrat circa 50 de miliarde euro, dintre care 20 de miliarde de termen scurt, o mare parte din aceste fonduri fiind scadente în vara-toamna acestui an. Aceasta este o sumă enormă în comparaţie cu orice indicator economic. De exemplu, datoria pe termen scurt este aproape egală cu rezervele valutare ale BNR. Dacă ţinem cont însă de faptul mai puţin cunoscut că jumătate din aceste rezerve aparţin băncilor, rezultă că puterea de foc pe care o are BNR nu face faţă decât la jumătate din presiunea exercitată de serviciul datoriei externe. Acest lucru situează ţara noastră cam în aceeaşi poziţie în care se aflau statele din Asia de Sud-Est în 1997 când, înainte de izbucnirea celebrei crize financiare, Thailanda, Indonezia şi Coreea de Sud aveau o datorie dublă în raport cu rezervele valutare. Plăţile scadente în acest an reprezintă totodată circa 40% din bugetul de stat, adică semnificativ peste 10% din PIB.
Aceşti bani au fost filtraţi de sistemul bancar, care i-a folosit pentru a extinde creditarea în lei. Iar datorită principiului rezervelor fracţionare pe care operează băncile, am asistat la multiplicarea acestei cantităţi de bani - repet, uriaşă oricum. Semnificativ pentru a ilustra expunerea la risc a sistemului bancar este raportul dintre credite şi depozite, care este supraunitar - 1,6. Acest indicator arată că băncile au finanţat în bună măsură „relaxarea" creditului îndatorându-se în străinătate, prin intermediul băncilor-mamă.
Problema cu care ne confruntăm astăzi nu este nici pe de parte unică în istorie; ea caracterizează toate situaţiile în care autorităţile monetare recurg la inflaţie şi expansiunea creditului. În urmă cu aproape un deceniu, mai precis în 1997, Criza din Asia de Sud-Est s-a declanşat în condiţii similare. Statele considerate „noii dragoni asiatici" au beneficiat de influxuri uriaşe de capital, pornind de la care au construit propria expansiune a creditului (adică au transformat valuta în monedă locală, multiplicând-o). Mare parte din aceste influxuri erau pe termen scurt. Şi atunci, ca şi acum, criza nu a fost anticipată de instituţiile guvernamentale (inclusiv FMI). Ar fi fost şi culmea să avertizeze lumea de efectele inflaţiei şi hazardului moral pe care tocmai ele o creează!
Revenind la situaţia noastră actuală din România, este evident că cei care datorează peste 20 de miliarde de euro în acest an sunt într-o poziţie extrem de delicată. Ei s-au împrumutat în valută şi, schimbând în lei, au cumpărat active româneşti. Acum, dacă este să îşi plătească datoria, trebuie să procedeze în sens invers. Nu pot face rost de cantitatea de euro necesară rambursării datoriei scadente decât plătind cu lei şi licitând aprig. Dacă panica ar cuprinde piaţa, atunci cursul de schimb s-ar duce ca din puşcă la nivelul de 6 lei/euro (o depreciere de 50% - 70% în condiţii de criză nu este exagerată, în lumina experienţei istorice), fără ca acest lucru să garanteze măcar supravieţuirea datornicilor. Însă piaţa nu a intrat în panică, deoarece toată lumea se aşteaptă să fie salvată de mâinile ferme şi buzunarele largi ale statului. Şi nu de statul român, rupt în fund, este vorba aici, ci de autorităţile occidentale.
Autorităţile politice occidentale nu pot permite prăbuşirea castelului de cărţi de joc ridicat de instituţiile lor financiare în estul Europei, pentru că acest eveniment ar antrena prăbuşirea propriului sistem financiar. Dacă naţionaliştii economici ar fi mai inspiraţi, ar trebui să fie mândri că, în sfârşit, am ajuns şi noi too big to fail. Am devenit în doar patru ani de expansiune artificială inginerită de statele occidentale şi acomodată de politica permisivă a guvernului autohton (ce bine dă la CV pentru fostul guvern o rată de creştere a PIB de 8%!) prea importanţi pentru a fi ignoraţi. Suntem sectorul subprime al Europei şi, după modelul brevetat peste ocean, nu vom fi abandonaţi. Naţionaliştii pot să îşi frece mâinile jubilând la faptul că istoria s-a întors şi, după ce am fost uitaţi la poarta civilizaţiei în repetate rânduri, astăzi ne află în postura buturugii mici, gata să răstoarne carul financiar european (să notăm, în treacăt, că Austria e prima pe listă: două din principalele sale bănci, Erste şi Raiffeisen, au credite în estul Europei echivalente cu 80% din PIB-ul ţării-mamă).
Şi cum procedează marile guverne când investitorii occidentali sunt prinşi pe picior greşit pe meleaguri străine? Îi salvează. Crizele „rezolvate" astfel sunt celebre: Mexic, 1994; Asia de Sud-Est, 1997; Rusia, 1998; Turcia 2001; Argentina, 2001. Aici apare pe scenă FMI. De decenii, FMI a fost instrumentul prin care mai-marii planetei - statul american în primul rând - şi-a apărat interesele (a se citi, faliţii) din lumea a doua sau a treia. Binecunoscuta caracterizare a Fondului, ca o instituţie care nu ne oferă un ajutor direct substanţial, ci mai degrabă dă un semnal investitorilor străini că merită să investească la noi în ţară, trebuie interpretată astfel: prin acordul încheiat cu guvernul nostru, FMI transmite investitorilor că pot investi fără probleme deoarece, la o adică, pune la dispoziţie pieţei valutare sumele necesare repatrierii în siguranţă a profiturilor. Încheierea unui acord cu FMI nu este atât un certificat de bună purtare pentru guvern, cât o garanţie implicită oferită creditorilor externi. De asta este acordul cu FMI atât de important, în ciuda sumelor reduse pe care le-a alocat adesea în cadrul diverselor programe de finanţare.
Dar ce este până la urmă rău în acordul cu Fondul? Ar fi două lucruri.
În primul rând, banii alocaţi de FMI intră în rezerva valutară a BNR cu scopul clar de a păstra stabilitatea pieţei valutare - un alt mod de a spune băncilor şi investitorilor străini să stea liniştiţi, la locurile lor, deoarece cursul de schimb rămâne stabil. Se garantează implicit că orice act de cumpărare de valută va fi satisfăcut prin vânzarea de valută din visteria BNR. Această „stabilitate" are însă păcatul ei, şi încă unul major. Salvând de la faliment băncile şi filialele corporaţiilor multinaţionale care s-au împrumutat pe termen scurt pentru a efectua investiţii pe termen lung şi cu grad ridicat de risc (cum ar fi creditarea imobiliară), se salvează de la faliment o clasă antreprenorială care şi-a demonstrat „valoarea". Mai mult, sunt salvate de la restructurare acele investiţii eronate, efectuate în timpul boom-ului. Structura de capital a economiei are astfel de suferit. În trecut, proiecte de investiţii mai importante au fost sacrificate în favoarea finanţării unor proiecte mai „sexy", dar dovedite acum ineficiente şi scoase la mezat. Dacă dorim ca economia României să funcţioneze eficient, atunci investiţiile ar trebui restructurate, iar clasa antreprenorială ar trebui epurată. Însă acordul cu FMI are drept scop tocmai contrariul, în ciuda discursurilor de lemn pronunţate de tehnocraţii auto-intitulaţi experţi.
În al doilea rând, FMI scoate castanele din foc şi cu mâna contribuabilului român, că aşa este frumos. Mare-mică, dobânda aferentă împrumutului trebuie plătită şi ea va fi achitată de noi toţi. Drept pentru care FMI este interesat de sănătatea finanţelor publice. Să fie clar, însă, echilibrul bugetar nu are legătură cu bunăstarea societăţii. Dacă bugetul se cârpeşte prin creşterea impozitării, atunci economia se gripează, iar reluarea creşterii economice pe baze realiste este pusă în pericol.
Din păcate, cei mai mulţi dintre criticii FMI invocă motive complet eronate. Ei sunt împtriva încheierii unui acord de împrumut, fiindcă astfel finanţele ţării vor fi monitorizate de un organism străin. Nu le convine că nu mai pot risipi banul public, mai ales într-un an electoral. Ei vor deficite, cheltuieli bugetare mari şi impozite mici. Dar nu pentru că le pasă de eficienţa economică, ci pentru a avea de unde să distribuie pomeni electorale. Nu în cele din urmă, criticii arată că măsurile impuse de FMI împing economia în recesiune. Şi ce propun? Scăderea ratei dobânzii, a rezervelor băncilor şi reluarea expansiunii creditului. Adică mai multă inflaţie, de parcă n-am ajuns unde suntem tocmai din pricina ei. Într-o reformulare comică a protestului criticilor acordului cu Fondul, ei se opun să fim victimele FMI, afirmând că oricum vrem să ne sinucidem!
Concluzionând, soluţia veritabilă pentru depăşirea crizei nu vine nici din partea FMI, nici din partea naţionalist-populiştilor economici, pentru că niciuna din tabere nu înţelege să abordeze serios cauzele turbulenţelor actuale. Pentru a aminti un singur lucru, o economie competitivă are nevoie de un sistem financiar sănătos, care se poate realiza numai prin instaurarea unei competiţii deschise, fără amestecul statului şi fără garanţii de salvare a celor care comit erori.