Motivul principal pentru care atât de multe guverne de stat şi locale sunt falimentare sau în pragul falimentului, îl reprezintă combinaţia dintre monopolurile guvernamentale şi sindicatele angajaţilor guvernamentali. Acestea au o putere mult mai vastă decât sindicatele din sectorul privat deoarece entităţile pentru care lucrează sunt de obicei monopoluri. De exemplu, când angajaţii unei alimentare intră în grevă şi închid magazinul, consumatorii pot pur şi simplu să cumpere din altă parte, iar managementul alimentarei este absolut liber să angajeze alţi lucrători. Din contră, când un sindicat al profesorilor sau al şoferilor de maşini de gunoi intră în grevă, nu mai sunt şcoli şi nici colectare a gunoiului pe tot timpul grevei. În plus, titularizarea profesorilor (de obicei după 2-3 ani în şcolile guvernamentale) şi reglementările serviciului civil fac extrem de costisitoare, dacă nu virtual imposibilă angajarea unor înlocuitori.

Deci, când birocraţii guvernamentali intră în grevă, ei au posibilitatea să închidă complet întreaga “industrie” în care “lucrează” nedeterminat. Contribuabilii se vor plânge amarnic de absenţa şcolilor şi a colectării gunoaielor, fortând primarul, guvenatorul sau consilierii oraşului să rezolve rapid cererile sindicatelor pentru a evita riscul de a-şi pierde propriile locuri de muncă, din cauza insatisfacţiei alegătorilor. Acest proces este motivul principal pentru care, în general, costurile guvernelor de stat şi locale au explodat an după an, în timp ce “producţia” angajaţilor guvernamentali scade.

Decenii la rând, cercetătorii au observat că, cu cât se cheltuie mai mulţi bani per elev în şcolile de stat, cu atât mai proastă este performanţa elevilor. Rezultate similare sunt comune tuturor celorlate sectoare ale “serviciilor” de stat. Aşa cum scria cândva Milton Friedman, birocraţiile guvernamentale – în special cele sindicalizate – sunt un fel de găuri negre economice unde creşterea “intrărilor” duce la scăderea “ieşirilor”. Cu cât se cheltuie mai mult pe şcolile de stat, cu atât mai puţin educaţi sunt elevii. Cu cât se cheltuie mai mult pe bunăstare, cu atât este mai multă sărăcie, şi aşa mai departe. Acesta este desigur exact opusul vieţii economice normale din sectorul privat, unde creşterile intrărilor conduc la mai multe produse şi servicii, nu la mai puţine.

Acum 30 de ani, economistul Sharon Smith publica un studiu în care arăta că angajaţii de stat erau plătiţi cu 40% mai mult decat angajaţi similari din sectorul privat. Cel mai probabil acea primă de plată a crescut.

Puterea enormă a sindicatelor de stat efectiv transferă puterea de taxare dinspre votanţi spre uniunile sindicale. Deoarece sindicaliştii pot forţa atât de uşor oficialii aleşi să crească taxele conform “pretenţiilor” lor, ei sunt aceia care, în loc de votanţi, controlează rata taxării în cadrul unei jurisdicţii politice. Ei sunt beneficiarii unei anumite forme de taxare fără reprezentare (nu că taxarea cu reprezentare ar fi mai bună). De aceea unele state au legi care interzic grevele sindicatelor. (Acestea intră în grevă destul de des oricum).

Politicienii sunt prinşi într-o încurcătură politică de către sindicate: dacă răspund cererilor lor şi cresc taxele pentru a le finanţa, şansele lor să fie daţi afară din birouri la următoarele alegeri cresc. “Soluţia” la această dilemă a fost să ofere sindicaliştilor creşteri modeste ale salariilor cu promisiuni spectaculoase pentru pensii. Această tactică le permite politicienilor să cedeze în faţa sindicatelor dar să amâne costurile pentru viitor, mult după ce aceştia se vor fi retras din politică.

Aşa cum realizează mulţi contribuabili din California, Wisconsin, Indiana, şi multe alte state, viitorul a sosit. Wall Street Journal raportează ca guvernele de stat şi locale din Statele Unite au $3.5 trilioane în garanţii de pensii nefinanţate. Trebuie ori să crească dramatic taxele pentru a finanţa aceste datorii, aşa cum unele au făcut-o deja, ori să taie drastic sau să elimine pensiile angajaţilor de stat.

Sindicatele sunt în principal interesate în maximizarea profiturilor uniunii. În consecinţă, folosesc reglementările serviciilor civile ca instrument pentru a proteja locul de muncă al fiecărui salariat de stat, indiferent de cât de incompetent sau iresponsabil este el sau ea. Mai puţini birocraţi angajaţi înseamnă plata unor contribuţii mai mici către sindicate. Deci, este aproape garantat că sindicatele vor acţiona în instanţă încercarea de concediere a tuturor birocraţilor, cu excepţia unor cazuri când aceştia sunt acuzaţi de comportament ilegal. Aceasta înseamnă că a concedia un profesor incompetent dintr-o şcoală de stat, spre exemplu, poate dura luni, sau chiar ani să se realizeze.

Politicienii au descoperit demult că cel mai convenabil răspuns la această dilemă este ca de fapt să recompensezi birocraţii incompetenţi cu un loc de muncă administrativ pe care el sau ea l-ar accepta fericiţi, cu plată şi avantaje mai mari. Aceasta rezolvă problema părinţilor care se plâng că profesorul de matematică al copiilor lor nu ştie matematică, şi elimină în acelaşi timp posibilitatea unui proces al sindicatelor. De aceea sunt birourile administrative ale şcolilor de stat nişte monstruozităţi birocratice umflate cu profesori care nu pot să predea şi cărora le este dată responsabilitatea de a “administra” în schimb întregul sistem şcolar. Nici o şcoală din sectorul privat nu ar putea supravieţui cu aşa o politică perversă.

Sindicatele sunt de asemenea campioane la a angaja mai mulţi oameni decât sunt necesari pentru o muncă. Dacă acest lucru s-ar întâmpla în sectorul privat, costul mai mare al forţei de muncă ar face firma mai puţin competitivă şi mai puţin profitabilă. Ar putea chiar să intre în faliment, aşa cum au făcut-o industriile americane puternic sindicalizate ale oţelului, automobilelor şi textilelor acum multe decenii.

Acest lucru nu se întâmplă în guverne, unde nu există evidenţe ale profitului sau pierderii, în sens contabil, şi multe agenţii sunt oricum monopoluri. Angajarea cât mai multor oameni în sectorul de stat este văzută ca un beneficiu atât pentru politicieni cât şi pentru sindicate – dar cu siguranţă nu şi pentru contribuabili. Sindicatele colectează mai multe venituri sindicale cu mai mulţi angajaţi la stat, în timp ce politicienii oferă mai multe locuri de muncă sponsorizate. Fiecare dintre acestea înseamnă două sau mai multe voturi, deoarece angajatul poate fi numărat împreună cu cel puţin un membru al familiei sau un prieten apropiat care va vota pentru politicianul ce i-a oferit locul de muncă. Acesta este motivul pentru care, în literatura vastă care arată eficienţa superioară a sectorului privat faţă de cel guvernamental, sectorul de stat are aproape întotdeauna costuri cu salariile mai mari pentru aceleaşi funcţii.

Orice sindicat este o maşinărie politică care face presiuni constante pentru mărirea taxelor, creşterea cheltuielilor guvernamentale, angajarea mai multor oameni, şi mai multe promisiuni pentru pensionare – în timp ce demonizează contribuabilii ezitanţi drept inamici nepăsători în raport cu copiii, bătrânii şi săracii (care sunt “serviţi” potrivit declaraţiilor de birocraţii pe care sindicatele îi reprezintă).

Este vechiul truc socialist despre care Frédéric Bastiat a scris în faimosul său eseu, Legea: sindicatele văd susţinătorii privatizării şcolilor, nu drept critici legitimi ai unui sistem ratat, ci ca inamici ai copiilor. Şi sindicatele tratează criticii statului bunăstării, nu ca pe nişte persoane preocupate de distrugerea eticii muncii şi a familiei care a fost cauzată de statul bunăstării, ci ca inamici ai săracilor.

Şarada s-a terminat. Contribuabilii americani par în sfârşit să-şi fi dat seama că sunt sclavi, nu conducători ai guvernelor la orice nivel. Sindicatele au jucat un rol cheie în falimentul multor state americane, iar pledoariile lor pentru mai multe falimente finanţate de creşteri nesfârşite ale taxelor sunt văzute în sfârşit ca lipsite de fond. 

 

Thomas DiLorenzo este profesor de economie la Universitatea Loyola din Maryland şi membru al Institutului Ludwig von Mises. El va preda Competition, Monopoly, and Antitrust: The Austrian Perspective la Mises Academy în această primăvară. Este autorul lucrărilor: The Real Lincoln; Lincoln Unmasked; How Capitalism Saved America; and Hamilton's Curse: How Jefferson’s Archenemy Betrayed the American Revolution — And What It Means for Americans Today.