[Articol apărut iniţial în revista Verso, Anul 3, numărul 50-51 din 1-31 decembrie 2008]

 

Planificarea centralizată a fost prezentată de către promotorii ei ca fiind nu doar superioară din punct de vedere etic, prin eliminarea exploatării ci şi mai eficientă decât piaţa. Este unul din motivele pentru care multe foste colonii din Africa, America sau Asia au adoptat sisteme de acest tip după obţinerea independenţei. Chiar şi în prezent, persistă opinia că sistemul comunist (deci inclusiv planificarea centralizată) a fost o idee bună dar care a fost greşit aplicată. Concluzia logică ar fi „hai să mai încercăm o dată!".

Ce rost ar mai putea avea azi o dezbatere privind alternativa plan sau piaţă? Doar sunt aproape două decenii de când comunismul s-a prăbuşit în URSS şi în fostele ţări-satelit. Mai mult de atât, sunt tot două decenii de când Republica Populară Chineză introduce reforme care merg în direcţia opusă doctrinei comuniste oficiale: proprietatea privată este recunoscută în constituţia ţării, iar Partidul Comunist Chinez şi-a modificat statutul pentru a-i putea accepta ca membri pe întreprinzători şi pe capitalişti, adică tocmai pe „exploatatorii" condamnaţi de Marx, Engels, Lenin, Troţki sau Mao. Din acest punct de vedere, se poate spune că, de fapt Hong Kong-ul - adică sistemul economiei de piaţă - a anexat China comunistă şi nu invers. Mai poate fi deci pusă la îndoială superioritatea economică a pieţei libere asupra planificării centralizate după falimentul acesteia din urmă?

Din păcate, există mai multe motive pentru care o astfel de dezbatere este utilă în continuare. Motivele sunt mai profunde decât numărul tot mai mare de tineri care poartă tricouri cu chipul lui Che Guevara sau decât tonul tot mai aspru şi mai vocal al criticilor economiei de piaţă în contextul crizei actuale.

Probabil cel mai important motiv este acela că planificarea centralizată a fost prezentată de către promotorii ei ca fiind nu doar superioară din punct de vedere etic, prin eliminarea exploatării ci şi mai eficientă decât piaţa. Este unul din motivele pentru care multe foste colonii din Africa, America sau Asia au adoptat sisteme de acest tip după obţinerea independenţei. Chiar şi în prezent, persistă opinia că sistemul comunist (deci inclusiv planificarea centralizată) a fost o idee bună dar care a fost greşit aplicată. Concluzia logică ar fi „hai să mai încercăm o dată!". De fapt, problemele comunismului nu sunt doar de ordin practic, de implementare, ci sunt inclusiv la nivel teoretic, adică logic-structurale. Altfel spus, comunismul nu a fost o idee bună aplicată rău, ci o idee rea aplicată „bine".

Adversarii economiei de piaţă, în frunte cu Marx au denunţat risipa ocazionată de mecanismul concurenţei. Alternativele propuse de către curentele socialiste - fie ele „ştiinţifice" sau „utopice" - aveau în comun minim două elemente:

- abolirea proprietăţii private (cel puţin asupra mijloacelor de producţie) şi înlocuirea ei cu „proprietatea socială", în diversele sale forme;

- eliminarea sau golirea de conţinut a sistemului de preţuri ca mecanism descentralizat de alocare a resurselor şi înlocuirea lui cu planificarea centralizată a producţiei, repartiţiei şi consumului.

Primul element - abolirea proprietăţii private - ridica probleme legate de incitaţiile agenţilor economici, probleme cunoscute cel puţin de pe vremea lui Aristotel. El a remarcat cu aproape două milenii şi jumătate în urmă faptul că oamenii au mai mare grijă de ceea ce la aparţine direct şi exclusiv decât ceea ce la aparţine indirect sau în comun. Aceasta este o problemă fundamentală a sistemului comunist, a planificării centralizate dar şi a proprietăţii de stat sau a celei comune. Pentru sistemul comunist, soluţia nu putea fi decât combaterea şi eliminarea „mentalităţilor retrograde", a „atitudinilor mic-burgheze" şi crearea în schimb a „omului nou". Eliminarea fizică a oamenilor s-a dovedit însă mult mai simplă, mai eficientă pentru autorităţi, decât eliminarea mentalităţilor acestora. Instinctul de posesiune sau proprietate este înnăscut şi nu este specific doar oamenilor. Din această cauză, crearea „omului nou" rămânea o problemă recurentă, prezentă în fiecare nouă generaţie, chiar şi în cele născute după instaurarea comunismului, indiferent de vârsta fragedă de la care începea îndoctrinarea „Șoimilor Patriei" sau a „Pionierilor". Cele 100 de milioane de morţi atribuite regimurilor comuniste din întreaga lume nu sunt deci un accident sau o eroare de parcurs care ar putea fi evitate de un „comunism cu faţă umană". Ele sunt consecinţa directă, logică a scopurilor urmărite de sistemul comunist. Ele sunt consecinţa necunoaşterii sau negării naturii umane. Astfel, comunismul nu poate avea o faţă umană pentru că el nu recunoaşte Omul aşa cum este el. Aceste aspecte fac obiectul unei vaste literaturi şi nu vor fi discutate în detaliu aici.

Cel de al doilea element - eliminarea sau golirea de conţinut al mecanismului preţurilor - este puţin mai complex. Mai mult, el este prezent şi în doctrine sau propuneri care nu revendică o filiaţie marxistă sau chiar în doctrine care se declară anti-marxiste. Ostilitatea faţă de piaţa liberă şi de mecanismul preţurilor este împărtăşită nu doar de comunişti şi socialişti ci şi de fascişti şi nazişti (naţional-socialişti, pe numele lor complet). Neîncrederea în acest mecanism sau dorinţa de a propune un mecanism alternativ i-a animat şi pe unii economişti care, cel puţin la nivel declarativ, erau ostili dictaturilor şi totalitarismelor (J. M. Keynes, O. Lange. Totuşi, Keynes a avut cuvinte elogioase la adresa politicilor economice ale celui de-al Treilea Reich, în prefaţa la ediţia germană a Teoriei Generale). Planificarea centralizată a fost considerată cel puţin viabilă, dacă nu chiar preferabilă pieţei, inclusiv în manualele de economie aparţinând curentului economic dominant (mainstream). Spre exemplu, nu a trecut mult timp de când Samuelson şi Nordhaus scriau în ediţia a XIII-ea a manualului Economie, că "Economia sovietică este dovada faptului că, în ciuda convingerilor anterioare ale multor sceptici, o economie socialistă planificată poate funcţiona şi chiar prospera" (Samuelson, P. A. Nordhaus, W., 1989, p. 837, citat de Skousen, 1997). Această propoziţie a fost scrisă nu în 1950, ci în anul prăbuşirii sistemului comunist în Europa Centrală şi Orientală, cu doi ani înainte de destrămarea URSS. Ea a fost scrisă nu de vreun autor marginal, ci de către un laureat al Premiului Nobel pentru economie. Ea nu a apărut într-o revistă obscură, citită de câţiva teoreticieni, ci în cel mai răspândit manual de economie din toate timpurile, ale cărui tiraje sunt depăşite doar de cele ale Bibliei. Profesorii de economie, ziariştii, politicienii, alegătorii etc. din întreaga perioadă postbelică au fost formaţi, cu rare excepţii, pe baza unor manuale similare. În aceste condiţii, reacţiile la criza actuală sunt cât se poate de explicabile: piaţa este condamnată, iar soluţiile propuse fac apel la intervenţia guvernelor, adică se înscriu în logica planificării centralizate.

Cu toate acestea, argumentele care demolează fundamentele teoretice ale propunerilor bazate (explicit sau implict) pe abolirea mecanismului preţurilor au fost elaborate încă din anii 1920-1940 de către doi autori aparţinând Școlii Austriece de Economie: Ludwig von Mises (1881-1973) şi Friedrich von Hayek (1899-1992). Argumentele lor sunt complementare, dar fiecare dintre ele este suficient pentru a demonstra caracterul neştiinţific, ineficient, utopic şi periculos al propunerilor care vizează înlocuirea cu orice altceva a mecanismului preţurilor pieţei libere.

Ludvig von Mises: Calculul economic este imposibil într-o societate socialistă

Rationamentul lui Mises, a fost sintetizat încă din 1920 în eseul Calculul economic într-o economie socialistă, (disponibil în română pe site-ul www.misesromania.org). El poate fi rezumat astfel:

- Eficienţa necesită calcul economic. Nu se poate vorbi despre eficienţă fără a putea calcula costurile şi beneficiile aferente unei decizii sau alteia.

- Calculul economic necesită informaţii despre valoarea relativă a bunurilor, aşa cum este ea percepută de către oameni. Valoarea este un concept subiectiv, ea rezultă din preferinţele noastre subiective, din gradul în care ni le cunoaştem, din gradul nostru de informare cu privire la modalităţile posibile de a ne satisface trebuinţele noastre infinite şi depind de resursele finite de care dispunem. Desigur, o autoritate centrală poate stabili diverse raporturi oficiale de schimb între bunuri, dar acestea sunt simpli coeficienţi, care reflectă doar preferinţele (şi informaţiile) autorităţii centrale, nu şi cele ale agenţilor economici.

- Calculul economic are nevoie de preţuri formate pe piaţa liberă. Altfel spus, doar pe piaţa liberă se pot manifesta preferinţele agenţilor. Doar pe piaţa liberă fiecare vănzător sau cupărător este nevoit să ţină cont nu numai de preferinţele sale cât şi de ale celorlalţi: piaţa este o multitudine de licitaţii în care fiecare bun ajunge la agentul pentru care bunul valorează cel mai mult. Acest mecanism reduce astfel risipa la minim şi asigură un maximum de satisfacţie membrilor societăţii, în condiţiile date. De asemenea, el generează motivaţia ameliorării permanente a acestor condiţii.

- Piaţa nu poate exista fără drepturi de proprietate, inclusiv asupra mijloacelor de producţie. Într-adevăr, piaţa presupune recunoaşterea reciprocă de către participanţi a drepturilor lor de proprietate asupra bunurilor schimbate. Atunci când aceste drepturi nu sunt definite sau respectate, apar disfuncţionalităţi atribuite în mod greşit pieţei.

Deci, propietatea privată permite funcţionarea pieţei, aceasta conduce la formarea preţurilor care reflectă preferinţele indivizilor şi posibilităţile de satisfacere a acestora, iar preţurile sunt la baza calculului economic şi a determinării eficienţei deciziilor luate. Abolirea proprietăţii private ar elimina posibilitatea fundamentării raţionale a deciziilor autorităţii centrale de planificare: ea nu ar avea cum să-şi dea seama dacă deciziile luate sunt eficiente, adică dacă ele corespund preferinţelor agenţilor şi dacă nu există modalităţi alternative preferabile. Desigur, o „soluţie" este definirea nevoilor tocmai de către autoritatea planificatoare, adică raţiile, cupoanele, cozile şi... piaţa (neagră). O altă „soluţie" este utilizarea preţurilor internaţionale (mai mult sau mai puţin distorisionate de considerente de politică internă), ceea ce a permis de fapt supravieţuirea sistemului sovietic. Nici una dintre aceste soluţii nu reprezintă însă o alternativă practică, respectiv teoretică la mecanismul pieţei libere.

Concluzia lui Mises este că „unde nu există o piaţă liberă, nu există nici proces de formare a preţurilor; fără formarea preţurilor, nu există nici calcul economic. [...] Fiecare pas ce ne îndepărtează de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de utilizarea banilor ne îndepărtează, deopotrivă, şi de economia raţională." 

Friedrich von Hayek: Este imposibilă colectarea şi prelucrarea de către o autoritate centrală a întregii cunoaşteri din societate

Raţionamentul lui Hayek a fost elaborat încă din 1937 (Economics and Knowledge) sau din 1945 (The Use of Knowledge in Society), dar el este regăsit în întreaga sa operă. Argumentarea lui Hayek (1945) poate fi sintetizată astfel:

- Există mai multe tipuri de cunoaştere. Unele cunoştinţe sunt formalizabile (ştiinţifice), iar altele sunt neformalizabile. Chiar dacă atunci când vorbim de cunoaştere ne gândim în primul rând la cea ştiinţifică, cele mai multe din deciziile din viaţa de zi de zi a miliardelor de oameni sunt luate pe baza unei alte forme de cunoaşteri, denumite de Hayek „cunoaştere privind circumstanţe specifice de timp şi de loc" ("knowledge of the specific circumstances of time and place".

- Acestea din urmă nu pot fi transmise sau valorificate decât prin acţiunea posesorului. Chiar dacă am dori să le transmitem, nu am putea să facem o listă completă a tot ceea ce ştim. Cunoştinţele noastre sunt activate, utilizate şi astfel transmise mai departe prin acţiunile noastre libere.

- Cunoaşterea privind circumstanţele specifice de timp şi de loc este deci fragmentată, dispersată în minţile membrilor societăţii.

- Prin urmare, totalitatea cunoaşterii din societate (deci inclusiv cea neformalizabilă) nu este şi nu poate fi transmisă unei autorităţi centrale sau colectate de către aceasta: Datele necesare planificării centralizate nu sunt date autorităţii centrale. Prin agregarea cunoaşterii la nivel central, o mare parte din aceasta este pierdută.

- Problemele economice apar numai şi numai din cauza schimbărilor. Dacă viitorul ar fi identic cu trecutul şi dacă societăţile/economiile ar fi extrem de simple, planificarea centralizată ar putea fi posibilă, condusă, de exemplu de un sfat al bătrânilor, ca în societăţile tribale primitive. Complexitatea societăţilor moderne şi rapiditatea schimbărilor fac imposibilă planificarea centralizată a tuturor deciziilor necesare într-o economie/societate modernă.

Potrivit lui Hayek, „Dacă putem admite că problema economică a societăţii este în principal una de adaptare rapidă la schimbările în circumstanţele specifice de timp şi de loc, rezultă că deciziile finale ar trebui lăsate persoanelor care sunt familiarizate cu aceste circumstanţe, [persoane] care cunosc în mod direct schimbările relevante şi resursele disponibile imediat pentru a le întâmpina".

Concluzia lui Hayek este deci aceea că planificarea descentralizată este mai eficientă decât cea centralizată în utilizarea cunoaşterii dispersate din societate. În aceste condiţii, ramâne însă problema transmiterii acestei cunoaşteri între membrii societăţii. Hayek arată că mecanismul preţurilor este sistemul de transmitere între membrii societăţii a acestor fărâme de cunoaştere care le sunt disponibile doar în mod individual.

Practic, prin analiza sa, Hayek redefineşte însuşi obiectul Economiei ca ştiinţă. „Problema nu este deci în nici un fel rezolvată demonstrând că dacă toate faptele ar fi cunoscute unei singure minţi (aşa cum presupunem că sunt ele date unui observator economist), ele ar determina soluţia în mod unic; în loc de aceasta, noi trebuie să arătăm cum se se obţine o soluţie prin interacţiunile unor oameni care dispune fiecare doar de o cunoaştere parţială. A presupune că toată cunoaşterea este dată unei singure minţi în acelaşi mod în care presupunem că ea ne este dată nouă ca şi economişti care explică [fenomenele] înseamnă să ignorăm problema şi să facem abstracţie de tot ceea ce este important şi relevant în lumea reală". Toate aceste argumente, alături de alte noţiuni economice fundamentale sunt prezentate într-o formă mult mai simplă, accesibilă non-economiştilor, de către Leonard E. Read, în eseul său I, Pencil.

O teorie reprezintă o simplificare a realităţii destinate înţelegerii/explicării acesteia din urmă. Sistemele economice care nu se bazează pe proprietatea privată şi pe mecanismul preţurilor formate pe pieţe libere nu sunt teorii ci simple utopii deoarece ignoră elemente esenţiale ale realităţii. Aceste pseudo-teorii sunt inconsistente logic înainte de a fi inutile din punct de vedere practic. Aplicarea lor în practică a fost inerent imorală şi criminală înainte de a fi ineficientă din punct de vedere economic.

 

Bibliografie:

Hayek, Friedrich A. von (1937), „Economics and Knowledge", Discurs prezidenţial în faţa London Economic Club, 10 noiembrie 1936, publicat în Economica, Vol. IV, serie nouă, pp. 33-54, disponibil în limba română pe site-ul www.ecol.ro, traducere de Bogdan Enache.

Hayek, Friedrich A. von (1945), The Use of Knowledge in Society, American Economic Review, Vol. 35, N° 4, Septembrie, pp. 519-513, www.econlib.org sau www.hayekcenter.org.

Mises, Ludwig von (1920), „Die Wirtschaftsrechnung im Sozialistischen Gemeinwesen", Archiv für Sozialwissenschaften, Vol. 47, pp. 86-121, tradus în engleză sub titlul „Economic Calculation in the Socialist Commonwealth" (1935), www.mises.org şi în română (de Nelu Enache) sub titlul „Calculul economic într-o economie socialistă" (2001), www.misesromania.org/articole/mises/mises_Romana/20calc.htm

Read, Leonard E. (1958), „I, Pencil", The Freeman, December. www.fee.org/pdf/books/I%20Pencil.pdf, traducere în română de Radu Nechita, www.cised.ro sau de Loredana Coşcotin, www.ecol.ro

Skousen, Mark M. Skousen, "The Perseverance of Paul Samuelson's Economics", The Journal of Economic Perspectives Vol. 11, No. 2 (Spring 1997), pp. 137-152. Traducere în română de Octavian Vasilescu, http://misesromania.org/288/