[Textul de faţă este varianta actualizată a articolului omonim din Revista Piaţa Financiară]

"A da cu banul". Polisemie, nene... Bunăoară, în Statele Unite ale Americii, Anno Electoralis 2008, locuţiunea poznaşă poate însemna fie miliardul de parai electoral mobilizat de John "Warfare State" McCain şi Barrack "Welfare State" Obama, fie cele 700, bail out, cu care Wall Street-ul şi-a pus borduri rezistente la dinţii contribuabililor. Fie poate însemna fisa de 1 dolar, da, raritate numismatică într-o lume a inflaţiei programatice a greenback-urilor, pe care Unchiul Sam o poate arunca în aer (odată cu economia SUA!?),... pentru un raţional răspuns la întrebarea lu' John Luke Caragiale: "(Între războinicul WASP şi afro -americanul populist), Yo, mamma, cu cine votez?"

Votantul american care, mai mult decât orice, depinde numai de munca sa, nu de transferuri publice sau privilegii, nu poate decât să constate că în SUA continuitatea politică este marca... schimbării de administraţie. Si nu de azi de ieri. Dincolo de fine-tunning politice la o schimbare de regim, în cazul SUA descoperim un pattern politic, ce este mai presus de Obama şi McCain.

Taina Americii politice: "liberalismul bine temperat"

"Continuitatea" este, în ciuda teoriilor politice "naive", un rezultat al... "jocului democratic", în sens larg (da, pare contraintuitiv!), şi, cu atât mai mult, al celui american. Excepţionalist atât în privinţa manifestărilor la intern ale guvernărilor de orice culoare, precum şi în cele la extern. Nu vom face o reconstrucţie economică şi sociologică amplă a "excepţionalismului american".

Doar vom spune că America a devenit PUTERNICA... (a se citi, "putere" ca "prosperitate a administraţiei SUA şi intereselor statornice clientelare"; "puterea" diseminându-se, da, apoi către alte categorii din societatea de rând sub forma 1). bonusurilor publice de prosperitate şi mai ales 2). a "luxului" pe care şi l-au permis guvernele SUA de a nu-şi împovăra prea tare cetăţenii ce se autosusţin.)

... deoarece...:

- ...a fost mai liberală (atenţie, în sensul clasic, nu în cel împământenit în State, unde a fi liberal egal a nu fi conservator, deci a fi de stânga!). Liberalismul/capitalismul a stimulat crearea internă de avuţie pe care apoi statul a dijmuit-o discret spre a alimenta (neo)-imperialismul ‘misionar-democratizator',

- ...iar puterea globală acumulată istoric i-a întreţinut ulterior (o mai face încă) excursiile tot mai îndrăzneţe, fără a fi percepute popular ca prea intrusive, în propria economie şi societate. Ex.: America face inflaţie, dar statutul (impus lumii!) de monedă de rezervă al USD le permite favorizaţilor expansiunii monetare americane să câştige mai degrabă pe seama străinătăţii decât a compatrioţilor, iar aceştia să nu se revolte.

Dezomogenizarea lui Obama şi McCain? FFF dificilă

Deci, continuitatea este marcă a democraţiei americane, în esenţă, deoarece America nu poate fi condusă decât într-un anumit fel (cu anumite marje) pentru ca şi Establishmentul&clientela, pe de o parte, şi masa democratică relevantă, pe de alta, să câştige maxim, respectiv, suficient. Reformele radicale, încă şi mai prietenoase economiei şi societăţii, sunt demotivante politic, pentru că oricum America are un "safety-net" ideologic intern şi unul geopolitic intern care "absoarbe" excesele economice ale puterii politice. Iar baza prosperităţii este încă relativ stabilă în virtutea unei bune tradiţii pro-economie de piaţă.

Dar nebun să fii să zgudui din rădăcini echilibrele politice...

Candidaţii "mainstream" la Casa Albă nu pot fi "nebuni".

Asta nu înseamnă că America nu are "nebunii" ei, oameni ai căror discurs şi fapte ar fi putut însemna o schimbare pentru noţiunea de Establishment. Care să reaşeze "echilibrele politice" la niveluri mai apropiate de principiul prosperităţii meritate şi mai depărtate de dirijarea politică a prosperităţii. Către privilegiaţi (fie din zona "army" & "industries" de pe verticala producţiei de securitate, fie "trade unions", "underprivileged", "equal chance claimers" s.a.dependenţi).

Diferenţa? Pigmentul pielii, culoare politică, nu idei

Candidaţi mainstream sunt, evident, "învingătorul" Barrack Obama şi "învinsul" John McCain.

"În ciuda euforiei de-a dreptul isterice a unei mari părţi a electoratului american ca urmare a alegerii lui Obama în dauna lui McCain, diferenţele dintre cei doi nu sunt nici pe departe atât de mari încât să justifice agitaţia. Ilustrând ceea ce pare a fi unul din blestemele democraţiilor actuale, McCain şi Obama au propus programe destul de asemănătoare, marcate de un etatism ferm, cu variaţii uşoare de accent, temporizare, stil - orice numai nu variaţii de esenţă -, alegerea făcându-se, în final, mai degrabă pe considerente emoţionale şi de aşa-zis marketing politic", ne explică economistul Mihai-Vladimir Topan, cadru universitar la ASE Bucureşti şi preşedinte al Institutului L. von Mises România.

Ştiinţa economică poate deschide ochi şi desfunda urechi întotdeauna (inclusiv în vremuri de "alegeri" populare!), dacă aprecierile au, mai degrabă, un caracter de analiză instituţională, nu unul de sec tratament empiric al "realităţilor". Spre exemplu, un economist este un bun luminător şi când vorbeşte despre criza economică şi când vorbeşte despre criza (închipuită, ipohondră) de securitate a Americii. Dar şi despre alegeri...

Dacă analizăm cu ochi de economist, consecinţele programelor celor doi candidaţi la preşedinţia Americii, vedem că americanii n-au avut cine ştie ce mare alegere de făcut. De ce?

"Nu tot ce naşte din Texas, J.R. ori Bush se cheamă".

Tradiţional, în istorie, republicanii sunt asociaţi mai mult cu ideea de market economy (dar şi cu costisitoarea starea de beligeranţă a Americii, alias "warfare state"), în timp ce democraţii sunt de regulă asociaţi cu libertăţile civile (dar şi cu apărarea şi promovarea de noi costisitoare măsuri de tip asistenţial, alias "welfare state"). De regulă.

Ideea că o victorie a „republicanului" McCain ar fi însemnat ceva cu totul diferit de cea a „democratului" Obama se arată în toată naivitatea sa deîndată ce îi comparăm pe cei doi cu unul dintre candidaţii surpriză ai acestei campanii electorale americane (cel puţin în faza de alegeri preliminarii). Cu Ron Paul, congresman de Texas...

E suficient să trecem repede în revistă câteva domenii de dezbatere pentru a vedea cât de surprinzător de omogeni sunt Obama şi McCain şi, simultan, ce ar fi putut însemna, pusă în operă, oferta politică a „neomogenului" texan Ron Paul...

Războiul, banii, salvarea din criză vs. criza ca salvare

Să-l cităm pe Vladimir Topan:

 

- Politică externă: „Obama şi McCain sunt pentru intervenţii militare în exterior şi pentru război împotriva terorismului (orice ar însemna asta), cu mici nuanţe (McCain insistă pe Irak, în timp ce pentru Obama Irakul a deturnat atenţia de la Afganistan şi Pakistan, „adevăratele" ţinte iniţiale în lupta împotriva terorismului); Ron Paul este pentru o politică izolaţionistă (nu comercial, investiţional ori al mobilităţii persoanelor, ci doar militar). Aceasta ar implica retragerea armatelor americane din toate zonele mapamondului exterioare teritoriilor SUA", apreciază Vladimir Topan;

- Politică monetară: „McCain şi Obama nu au nimic anume de zis, fiind amândoi în barca etatismului monetar modern care nici măcar nu-şi mai pune problema că sistemul monetar ar putea funcţiona şi altfel decât în prezent - sunt, cu alte cuvinte adepţi ai socialismului monetar (planificarea monetară prin bancă centrală - n.n.); Ron Paul este din acest punct de vedere de-a dreptul o relicvă din vremuri mult mai înţelepte, mai principiale şi mai prudente în probleme politico-economico-sociale: propune abolirea monopolului etatist modern al producţiei de monedă ipostaziat în sistemul cu bancă centrală, rezerve fracţionare, legislaţie care impune coercitiv mijloacele de plată (legal tender laws) şi, bineînţeles, moneda discreţionară de hârtie; propune şi revenirea la principiile libertăţii monetare care, odată (re)instaurată, ar duce la remonetizarea rapidă a aurului", continuă Vladimir Topan.

 

- Măsuri de prevenire a crizei: „McCain şi Obama sunt pentru planurile de salvare prin stat a situaţiei: naţionalizări, subvenţii, reglementări etc. Ron Paul este pentru lichidarea la piaţă a investiţiilor eronate şi pentru îndepărtarea formelor de intervenţie guvernamentală care au cauzat criza de la bun început (un rol important jucându-l politica banilor ieftini dusă sistematic în ultimele decenii de Fed)", explică Vladimir Topan. Si exemplele mai pot continua.

România electorală, Americă electorală miniaturală

E deja intuibil că lucrurile stau cam ca pe la noi. OK, Nu avem luxul Americii de a fi liberal-democratici pentru a fi beligeranţi-acaparatori. Dimpotrivă, avem nevoie şi uneori am avut măcar puţin parte de schimbări de macaz care să ne scoată se pe trasee etatiste, populiste şi a ne lăsa să ne împrietenim cu piaţa (să privatizăm, dereglementăm, integrându-ne european şi globalizându-ne în lumea comerţului, capitalului, informaţiei, moravurilor). Dar politicienii s-au maturizat înaintea societăţii şi au descoperit echilibrul aşteptărilor modeste al românilor (în America echilibrul este mai sofisticat, iar măsurile transpolitice de conservare a lui pe măsură) şi au nivelat discursul. Politica românească pare azi să blocheze orice puseu de reformă reală (şi suplimentară la ce ne-au cerut alţii). Electoratul relevant a ajuns la un echilibru al resemnării şi politicienii au trecut pe un pilot automat sferto-liberal şi trei-sferto populist. Cvasi-omogen.

„Toate partidele cu şanse reale prezintă programe care sunt variaţii pe aceeaşi temă. Aproape că e rezonabil a-i suspecta că s-au înţeles să facă cu rândul la guvernare (aici intervenind capriciul şi starea de moment a alegătorului ca departajator) perpetuând acelaşi proiect în spatele unei aparente dezbateri", confirmă Vladimir Topan.

A pune, deci, întrebarea: ce oare va face Obama atât de semnificativ diferit de ce-ar fi făcut McCain? (Exerciţiu de imaginaţie: înlocuiţi în enunţul anterior cu Tăriceanu/Stolojan şi respectiv Geoană). „Părerea mea e că nimic. Si asta cu atât mai mult cu cât discuţia de mai sus (despre America lor - n.n.) s-a făcut nu pe fapte ci pe planuri. Si dacă mai adăugăm şi plauzibilitatea redusă că politicienii candidaţi şi aleşi să-şi ţină promisiunile, vedem că diferenţele reale sunt cu atât mai iluzorii. GW Bush a venit pe un program de masive reduceri ale cheltuielilor militare şi a sfârşit prin a le creşte mai mult ca oricând. În lumina acestor lucruri, când McCain spune că vrea să rămână în Irak şi să câştige iar Obama că ia în considerare o retragere treptată, mi se pare totuna", mai conchide Vladimir Topan...

A consemnat, în drum spre vot, însă cu speranţele în politicieni şi cu buletinul „uitate" acasă...

Octavian-Dragomir JORA