Susţinătorii intervenţionismului găsesc o mulţime de motivaţii pentru imixtiunea guvernului în economie şi societate. Nu face excepţie în acest sens pleiada de argumente în favoarea intervenţionismului în domeniul educaţiei. Atunci când argumentele economice sunt demontate, în ultimă instanţă, adepţii intervenţionismului apelează la ideea de drept. Însă, aşa cum voi argumenta, nu există un drept particular la educaţie ci doar dreptul natural al individului de a-şi utiliza propriul corp aşa cum crede de cuviinţă respectând libertatea semenilor săi. Aceasta este unica abordare coerentă, compatibilă cu libertatea de alegere a educaţiei în cadrul relaţiilor de schimb al drepturilor de proprietate.

Concept menit să sensibilizeze prin legătura sa cu vremurile revoluţionare şi clasele oprimate, „dreptul individului la...” constituie bastionul ultim al argumentelor susţinătorilor intervenţionismului.. Acest ultim aspect este însă mai puţin important pentru susţinătorii ideilor intervenţioniste pentru că, deşi au acest drept, părinţii nu se pot măsura cu educatorii profesionişti în privinţa stabilirii priorităţilor educaţionale pentru copiii lor.

Nu face excepţie în acest sens pleiada de argumente în favoarea intervenţionismului în domeniul educaţiei. După demitizare - a se vedea în acest sens Educaţia de stat: mituri şi erori - apelând la logică sau la argumente empirice, urmează justificarea ultimă: este dreptul individului de a beneficia de educaţie. Declaraţia Universalǎ a Drepturilor Omului (art. 26) stabileşte faptul că „oricine are dreptul la educaţie”. Este adevărat, aceeaşi declaraţie susţine în continuare că „pǎrinţii au dreptul prioritar sǎ aleagǎ felul educaţiei pe care o va primi copilul lor”[1]

Dacă fiecare individ trebuie să beneficieze de educaţie, atunci educaţia trebuie să fie gratuită, generalizată şi de ce nu, obligatorie până la o anumită vârstă, în caz că unii părinţi sau tineri ar decide să nu se folosească de acest drept. În aceste coordonate descrise până acum, ar trebui să ne întrebăm în ce măsură există un drept particular la educaţie. Pentru a găsi răspuns la această întrebare merită realizată o incursiune scurtă asupra semnificaţiei educaţiei pentru individ şi societate.

Puţine aspecte ale vieţii omului sunt mai importante decât educaţia. Aceasta face posibilă existenţa individului prin dezvoltarea unei conştiinţe de sine şi a apartenenţei la o anumită comunitate. Abordarea in extenso a semnificaţiei educaţiei ne permite înţelegerea acesteia ca proces îndelungat, legat indisolubil de existenţa umană ale cărei efecte pot fi evaluate doar prin prisma finalităţii acţiunilor indivizilor. Aceste acţiuni pot contribui la perpetuarea societăţii în limitele reperelor morale, economice, tehnologice care o descriu la un moment dat sau, dimpotrivă, pot modifica trăsăturile definitorii ale unei societăţi.

Individul învaţă pe parcursul întregii vieţi atât într-un mod organizat cât şi ca o consecinţă a interacţiunilor cu semenii în cadrul relaţiilor sociale. Interacţiunile sociale se soldează cu informaţii, cunoştinţe, experienţe pe care individul le stochează pentru a le utiliza ulterior în împrejurări similare sau pentru a anticipa anumite comportamente ale semenilor. Din această perspectivă, educaţia este menită să înlesnească interacţiunile dintre membrii societăţii, fiind un produs al cooperării sociale dar şi un liant al acesteia. Aceasta nu înseamnă că educaţia contribuie în mod necesar la atingerea acestui obiectiv. În ultimă instanţă, individul este cel care decide modul în care va utiliza abilităţile, informaţiile, cunoştinţele dobândite în urma educării.

Exagerarea statutului de fiinţă sortită să trăiască în societate, a determinat modificări în planul educaţiei. Treptat, educaţia a trecut din sfera familiei în cea a „societăţii” (guvernului), marcând astfel apariţia a ceea ce numim sistemul educaţional formal public. Evoluţia în timp a educaţiei este dominată de transformarea procesului educaţional din activitate a societăţii, rezultată în urma cooperării sociale în activitate în folosul societăţii privită ca entitate superioară individului.. Dreptul natural (legea naturală) constă în ansamblul regulilor pe care omul le poate descoperi prin intermediul raţiunii. Din această perspectivă, „legea naturală furnizează un ansamblu obiectiv de norme etice de evaluare a legitimităţii acţiunilor umane în orice moment şi în toate circumstanţele” [3]. Potrivit acestei abordări, principiul aflat la baza formării dreptului de proprietate îşi are rădăcinile în însăşi natura umană. Acesta apare ca o consecinţă firească a faptului că doar individul este în măsură să facă alegeri în legătură cu propria sa persoană în calitate de unic deţinător al voinţei de a-şi utiliza, într-un fel sau altul, propriul său corp.

Educaţia este însă consecinţa cooperării sociale rezultată în urma implicării voluntare a individului în relaţii de schimb cu semenii. Din acest motiv, putem iniţia o teorie coerentă a libertăţii de alegere a educaţiei din perspectiva dreptului natural [2].

Libertatea decurge în mod necesar din dreptul de proprietate şi nu invers. Atunci când bunurile sunt deţinute de către cineva, orice intervenţie asupra acestora fără permisiunea proprietarului constituie o agresiune. Din această perspectivă, individul este liber atunci când acţionează în limitele impuse de calitatea sa de proprietar, fie şi numai asupra propriului său corp, fără a încălca drepturile de proprietate ale celorlalţi. Prin urmare, teoria libertăţii porneşte de la recunoaşterea faptului că orice acţiune umană se soldează cu utilizarea proprietăţii cel puţin a celei asupra corpului propriu. Natura umană şi realitatea în care trăim demonstrează faptul că orice acţiune umană se soldează cu o alegere. De aceea, a respecta dreptul şi libertatea unei persoane de a-şi utiliza proprietatea înseamnă, de fapt, a respecta dreptul şi libertatea acelei persoane de a alege cea mai potrivită întrebuinţare a propriului său corp sau a propriilor sale abilităţi, deprinderi, priceperi.. Drepturile omului devin, de altfel, vagi şi contradictorii atunci când nu sunt fondate pe criteriul dreptului de proprietate (Marinescu (coord.), 2007:61).

În consecinţă, drepturile omului, deci şi dreptul la educaţie, aşa cum este consfinţit în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, sunt drepturi de proprietate, întrucât, aşa cum arată Rothbard (1998:113), „conceptul de Drepturi nu are sens decât ca drepturi de proprietate” [4].

Lămurirea acestui aspect este utilă pentru înţelegerea semnificaţiei educaţiei şi a educării ca drept natural al individului. Educaţia apare, în aceste condiţii, ca manifestare firească a libertăţii şi alegerii individuale. Aşa cum scrie Bastiat (1995), „creând un monopol asupra educaţiei, guvernul se face răspunzător faţă de speranţele părinţilor care au fost astfel privaţi de propria lor libertate; şi dacă aceste speranţe se năruie, a cui vină este"[5]?

Pornind de la această abordare putem deduce că nu există niciun drept particular la educaţie ci doar dreptul natural al individului de a-şi utiliza propriul său corp aşa cum consideră de cuviinţă, inclusiv pentru a se educa. Atâta vreme cât educaţia este un proces care se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi ca rezultat al interacţiunilor dintre indivizi, afirmaţia de mai sus este întemeiată. În virtutea celor prezentate până acum, se pune problema modului în care educaţia, la toate nivelurile, poate fi furnizată altfel decât prin intermediul sau sub tutela guvernului. Oamenii trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea într-o continuă şi inegală confruntare cu raritatea. Capitalul, munca şi cunoştinţele deopotrivă sunt mijloace limitate pe care individul le poate utiliza în lupta cu zgârcenia lumii în care îşi duce existenţa. Obţinerea mijloacelor pe care omul le poate utiliza pentru îmbunătăţirea condiţiei sale necesită cooperarea socială prin intermediul căreia indivizii interacţionează cu scopul satisfacerii intereselor personale. Din această perspectivă, putem privi societatea ca fiind ansamblul relaţiilor interpersonale de schimb conştiente şi intenţionat orientate către un scop precis delimitat. Interacţiunile dintre indivizi constituie probabil cel mai important mod de educare informală. Doar în acest fel putem explica educaţia ca proces ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi.

Afirmaţia potrivit căreia individul trăieşte în societate capătă sens doar dacă societatea este privită ca o consecinţă a manifestării voinţei indivizilor de a-şi satisface interesele personale în condiţiile cooperării sociale. Privită astfel, educaţia se desfăşoară în societate fiind rezultatul relaţiilor de schimb interpersonal dar este totodată mijlocul prin care cooperarea socială este stimulată. Cu toate acestea, justificarea existenţei unui interes al societăţii în privinţa educaţiei, menit să separe alegerea educaţiei de individ, este imposibilă.

Scopul sau interesul pot exista numai în asociere cu acţiunea umană care este eminamente individuală. Doar individul este „interesat” în privinţa educării ca mijloc prin care caută să obţină cunoştinţele sau abilităţile necesare îmbunătăţirii traiului în lumea rarităţii. De aceea, nu poate fi vorba despre existenţa unui conflict între interesele individuale şi cele ale societăţii în privinţa alegerii educaţiei.

În concluzie, educaţia ca efect al interacţiunilor dintre indivizi în cadrul cooperării sociale, nu poate fi decât consecinţa manifestării relaţiilor de piaţă. Afirmaţia de mai sus este adevărată deoarece piaţa nu este un loc sau un spaţiu ci reprezintă ansamblul schimburilor voluntare de drepturi de proprietate. Interacţionând în cadrul societăţii, indivizii se educă, deprind valorile morale ale mediului social în care trăiesc. Cel mai bun exemplu în acest caz este educaţia informală primită de indivizi în cadrul familiilor sau comunităţilor religioase. Dorinţa indivizilor de a continua propria educaţie sau a propriilor copii într-un mediu educaţional conform cu valorile morale, dorinţele şi aşteptările proprii este pe deplin compatibilă cu libertatea de alegere fondată pe argumentele legii naturale. Cooperarea socială constând în schimbul de drepturi de proprietate între educator şi beneficiarii serviciilor educaţionale înseamnă de fapt translatarea relaţiilor de piaţă într-un domeniu considerat, în mod tradiţional şi eronat, în afara relaţiilor bazate pe alegere şi schimb voluntar.