Numai minţile retarded, sau retired, cum confuza termenii personajul Borat din filmul omonim, pot fi rasiste prin proiect. Si rasismul, şi antirasismul pozitiv-discriminator sunt deopotrivă nevroze politice tâmp electorale. Însă, a vorbi despre “rasa” cuiva ca profesie sau ca prerogative ţine de normalitatea calificărilor. Obama are rasă ca politician (mare cât păşunea din Washington pe care s-au strâns milioanele de naivi venite să înghită, cinstit vorbind, muuultă demagogie studiată la ungerea lui). Să le fie de bine… Asta vor, asta or să aibă. Din păcate, America e formată şi din restul de americani care vor plăti din buzunar filosofia fiscală, de creştere &ocupare a unui politician fără… rasă de economist.

Preşedintele, fost candidat, mereu politician şi niciodată economist Barack Hussein Obama, este al 44-lea lider al SUA. Nu vom discuta marea şi scumpa pompă cu care a fost instalat, nici primele măsuri (plafonarea salariilor staff-ului de la Casa Albă, suspendarea “tribunalului de la Guantanamo” sau promovarea neo-planului de salvare a economiei, finalmente în valoare de 787 de miliarde, orientat prioritar spre cheltuieli publice). Poate doar puţin. Îl vom scruta, însă, „în mare”, pe economistul “prin prerogative” Obama, retoric articulat şi elegant, dar, altfel, şi unul plin de neînţelesuri (aka „agramaticalităţi” economice înfiorător ipocrite)...

Trei idei, pentru început. Şi tot atâtea necuvinte economice.

1. “Echitatea” codului fiscal: reduceri de taxe pentru 95% din populaţia ocupată din SUA. Şi creşteri pentru restul!!! Miroase a Krugman, distinsul susţinând faptul că consumul nu poate fi stimulat dacă banii se concentrează la puţini membri ai societăţii, bogaţii, iar nemernicii ăştia îi mai şi economisesc. So, trebuie dat un reshuffle prin venituri, că economia nu ar creşte economisind!!! Hellooo!?

2. “Eliminarea taxelor pentru firmele de mici dimensiuni şi noi, pentru a încuraja inovaţia şi crearea de locuri de muncă”. ... Si subvenţii pentru firmele mari şi... auto, am întreba!?

3. Deschiderea pieţelor străine pentru a susţine slujbele americane “bune” – ce “adaugă valoare”, probabil – şi promovarea de acorduri comerciale pentru a răspândi standardele “bune” de muncă şi mediu în lume. ... Luând, deci, cu ‘altă mână din competitivitatea produselor străine care, deşi Obama nu înţelege, sunt în interesul consumatorului, ba şi al producătorilor americani, dar care, probabil, sunt alţii decât cei care asigură ocuparea “bună”?

Ce zice Obama şi nu se ‘cade’ în economia de pe Pământ

Într-un interviu în septembrie trecut, Obama era contrat de un realizator american din State pe tema redistribuţiei fiscale, idee care nu l-a părăsit niciodată pe Obama, cu argumentul că prezidenţiabilul pune la cale un “război fiscal de clasă”, discriminând între cei 95% şi restul de 5 procente care câştigă peste 250.000 de dolari pe ani (şi care ar trebui, numai de asta, supra-dijmuiţi!!!).

1% dintre contribuabili, cei mai înstăriţi, plătesc deja 40% din impozitele pe venit colectate de buget. De unde asta e “prea puţin”, greu de argumentat în cuvinte... Obama are răspunsuri în joben:

a. “Teddy Rosevelt a sprijinit (în timpul mandatului de preşedinte la începutul secolului trecut – n.n.) taxarea progresivă”, a replicat Obama. Asta potrivit principiului că bun, rău, dacă a mai fost odată, mai merge şi a doua oară. Oare ce ar spune despre reintroducerea sclaviei negrilor pe plantaţiile din Sud, ca măsură excepţională, până ieşim din criză, am întreba?

b. “Crezi că mie îmi place să completez cecul pentru Fisc”, a continuat argumentul Obama. Ok, dar dacă eu nu mă opun hoţului din autobuz pentru că sunt slab, de ce să nu las pe alţii să o facă?

c. “În plus, e un argument de civilizaţie”, a finalizat viitorul preşedinte, care dădea exemplul chelneriţei de cafenea, plătită cu salariul minim pe economie, pe care se simte obligat să o cadorisească cu un bacşiş, pentru că el poate şi ea merită mai mult. Dar, întrebăm noi: Barack, ai liber la bacşiş, numai nu-l da din banii mei de consumaţie, k?

Apropo de fariseismele carităţii făcute cu atât mai multă încredere cu cât buzunarul din care iau e mai departe de mine. Din declaraţia fiscală a familiei Obama se observă că la venituri de un sfert de milion pe an, aceasta a dat pe acţiuni caritabile mai puţin de 0,9% din venit până în momentul în care a fost nominalizat la preşedinţie. Atunci ponderea a urcat brusc la 5,5%. Această elasticitate a ofertei de caritate la perspectiva politice, parcă de departe mai păcătoasă decât îmbogăţirea prin business privat, nu-i oferă credibilitatea suficientă de furnizor de pilde!

Ce zice Obama şi nu se poate în economia de pe Pământ

Mai zicea site-ul lui Obama că el şi cu vicele Joe Biden “vor investi 1 miliard de dolari în următorii 5 ani” pentru ceva ce pe româneşte aduce a reconversie profesională şi reintegrare în câmpul muncii pentru americanii cei mai loviţi de criză.

Cuvântul “a investi”, cu siguranţă, stârneşte urale în rândul plebei ce, din păcate, nu pricepe...

- Că banii nu vin din economiile lui Obama şi nici din banii strânşi în campanie – “doar” 740 de milioane –, ci tot din banii plebei, ok, inegal de la plebeu la altul în funcţie de soldul net al beneficiului sau pierderii din redistribuţie.

- Că ei nu sunt “investiţi”cu gândul la un return on investment, ci “consumaţi”, ba chiar “risipiţi” – cu ochii la nu ştiu ce indicator macro.

- Că eficienţa alocării lor nu poate fi verificată în viaţa asta, pe lumea asta, prin evidenţierea de profituri sau pierderi contabile.

- Că ei nu pot da niciodată greş, din punctul de vedere al politicianului!, problema fiind mereu aceea că n-au fost destui. Deci, să fie făcuţi să fie...

- Că dacă “privatul” nu absoarbe forţa de muncă astfel “pregătită”, statul va fi tentat să absoarbă excesul, legându-i de bugetul public.

- Că şi dacă e absorbită, forţă de muncă cu “subsidized wage paying job” este pierdere pentru sectoarele cu adevărat productive şi utile, care nu se mai pot naşte pentru că resursele au fost deja deturnate fiscal-reglementar, Că...

Yeees, we can fool you…

“A major milestone on our road to recovery”. Aşa caracteriza preşedintele american Obama planul de stimulare a economiei intitulat “The American Recovery and Reinvestment Act of 2009”, trecut în Congresul SUA în februarie. Valoarea lui (ori... povara lui): 787 miliarde dolari!

1. Acum un an, pe vremea asta, o altă lege, “The Economic Stimulus Act of 2008”, mai modestă în amploare, cifrată cam la o cincime din valoarea recentului angajament, încerca printr-o combinată “reduceri de taxe pentru contribuabili din clasa mijlocie şi mică – stimulente fiscale pentru IMM – creşterea limitei valorice pentru ipotecile eligibile a fi cumpărate de government sponsored entreprises Fannie Mae şi Freddie Mac” să amâne o recesiune pe care, dovedit lucru, guvernul american nu a ştiut s-o priceapă.

2. După o altă sforţare în toamna trecută cifrată la 700 de miliarde – ignorăm aici intervenţii “mai mărunte”, care urcă factura invizibilă la sume de ordinul trilioanelor de dolari – făcută în epocă pe schema T-bills contra bani Fed pentru socializare pierderi (cumpărare ipoteci) + naţionalizare parţială bănci (cumpărare acţiuni), în februarie curent noua administraţie adăuga o notă tuşă operei involuntare (!?) de amânare şi amplificare a dezastrului. Anunţa mobilizarea în numele birocraţiei guvernamentale a unor resurse a căror raritate, pe la vremuri de criză, e mai dramatică ca oricând şi care, logic, ar trebui folosite de cei mai chivernisiţi, başca îndreptăţiţi, utilizatori ai lor: proprietarii lor privaţi.

3. Schema salvatoare inventată în februarie curent: facilităţi fiscale pentru menaje + beneficii sociale pentru nevoiaşi + cheltuieli publice în infrastructură (drumuri şi poduri, literalmente), energie (verde), educaţie (stimulente deopotrivă pentru educabili şi educatori), mediu (mai curat), poliţie (mai vigilentă). Totul plătibil pe datorie publică, la un nivel al deficitului bugetar care anul acesta fiscal, început la 1 octombrie trecut, îl va tripla (1,6 trilioane de dolari) pe cel din anul anterior şi la o datorie publică de 10,7 trilioane, cu un serviciu al datoriei la care doar dobânda anuală ajunge la 500 de miliarde...

 “But ye, but no, but ye”

Şi lăudătorii au fost la serviciu... Obama “are acum o lege de semnat care va crea milioane de locuri de muncă bine plătite şi va ajuta familiile şi afacerile să supravieţuiască financiar”, avea să declare senatorul democrat Max Baucus, unul dintre “tehnologii” pachetului. Wishful thinking-ul este la el acasă în continuarea discursului: “Va transforma şcolile noastre, şi drumurile noastre, şi podurile noastre, va infuza bani în noi sectoare precum energia nepoluantă şi tehnologie şi va susţine economia noastră pe termen lung”. Si va face, şi va drege, şi va curge, cum să nu, şi lapte, şi miere, şi...

Şi detractorii au fost la post. Liderul republican din Senat, Mitch McConnell, oferea o vedere cum altfel decât antitetică – ca membru al opoziţiei, parcă nu de alta – vorbind despre o lege încărcată de “cheltuieli publice risipitoare”, care nu este nici punctuală, nici conjuncturală, ci distorsionantă şi înrobitoare pe termen lung – probabil pentru că spending-ul nu e făcut de republicani, ci de democraţii proşti administratori...

Diferenţa dintre “less tax” şi “more spending” în... stimulare

Revenind, mesianismul umflat cu pompa si cam de prost gust al lui Obama transpare perfect din oferta sa anti-criza.

Si totuşi ne putem agăţa de logica economică pentru a-l demasca...

““Mântuitorul” evangheliei voluntarist naive a lui yes, we can!, de o goliciune pe care numai cei plimbaţi cu arcanul pe la Cântarea României o pot simţi pe deplin, vrea acum să răsară soarele său şi “peste cei buni, şi peste cei răi”. In termeni economici, şi peste cei productivi, şi peste cei neproductivi. Sau altfel spus, să scalde în resurse rare şi activităţi productive (importante în economia ieşirii din criză), şi activităţi neproductive (din acelea care nu pot fi trecute în mod serios decât la capitolul cheltuieli, punct; sau consum pur; pur pentru că prin el nu se produce nimic). Căci cum altfel ar putea fi privită amestecarea aşa-numitelor “credite fiscale” – de ce-o fi murit simplitatea? Ce era în neregulă cu “scutiri de taxe”? Sau “reduceri de taxe” – în aceeaşi oală cu cheltuieli guvernamentale sporite?”, comentează Mihai-Vladimir Topan, economist, preşedintele Institutului Ludwig von Mises România, încercând să separe măsurile bune de cele rele din planul Obama. Pentru că sunt din ambele, din belşug ultimele...

“Din punct de vedere economic diferenţa e ca de la cer la pământ: cel care, printr-o scutire de taxe, poate reţine în noua situaţie mai multe resurse pe care el însuşi le-a produs, este implicit stimulat să fie şi mai productiv şi canalizează resursele suplimentare în funcţie de criterii cât se poate de sănătoase (profitabiliate/rentabilitate la piaţă); cel care beneficiază de o subvenţie sau este prins într-un proiect de ample cheltuieli guvernamentale (infrastuctură, facilităţi/tehnologii de mediu etc.) dobândeşte resurse la producerea cărora nu a contribuit, fiind prin asta stimulat să se culce pe-o ureche (credea ca e-n pom, da’ uite ca nu e! Las’ ca scăpăm noi tot aşa ş-altadată...); şi asta în plus faţă de faptul că ştim de la început că proiectele la care lucrează n-ar fi putut dobândi la piaţă finanţarea necesară – fiind implicit nerentabile. Din punct de vedere moral, mai ales în situaţii de criză, cei care contribuie net la buget n-ar trebui împovăraţi, iar cei beneficiari net, ar trebui potoliţi cât mai mult cu putinţă”, continuă Vladimir Topan. Ce e aşa greu de înţeles?

Şi despre o scrisoare pierdută printre lozinci şi urale

Deşi Obama are impresia distinctă că toţi economiştii care sunt ei economişti sunt în consiliul său de “advisori” şi fiind adevăraţi economişti rezonează cu ideea populistă de salvare în afara pieţei şi în ciuda ei, el avea să constate într-un număr de februarie din New York Times, că există şi „extratereştri”.

Un grup de economişti free market, unii nobelizaţi, dacă asta e o recomandare absolută, din mai multe curente având în comun respectul pentru piaţă, semnau o petiţie-advertorial, sponsorizată de Institutul Cato, prin care i se aduce la cunoştinţă că economia nu este ştiinţa predată de economiştii de casă din preajma cercurilor puterii, ci o disciplină independentă, neimpresionată la votul din Congres ori la ratificările preşedintelui. Aceştia i-au povestit în câteva rânduri redate mai jos că reducerea poverii asociate prezenţei statului în economie fiscal şi reglementar este unicul leac pentru crize ...

„Toată lumea este de acord că avem nevoie de acţiuni ale statului, de un plan de redresare care va ajuta economia să demareze”.

Semna, Barack H. Obama de profesie consumator net de impozite, adept al teoriei că Krugman şi Stiglitz, laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, împreună cu consumatorii neţi de impozite, reprezintă „toată lumea” (undeva la începutul anului în curs).

„Cu tot respectul, Domnule Preşedinte, nu este adevărat. În pofida opiniei potrivit căreia toţi economiştii au devenit keynesişti si că toţi susţin creşterea poverii administrative, noi, subsemnaţii, nu suntem de părere că majorarea cheltuielilor guvernamentale este o modalitate pentru a îmbunătăţi performanţa economică. Cheltuielile guvernamentale ridicate din mandatele lui Hoover şi Roosevelt nu au reuşit să scoată SUA din Marea Crize din anii ’30. Mai multe cheltuieli guvernamentale n-au rezolvat nici «deceniul pierdut» de Japonia în anii ’90. Prin urmare, ar fi un triumf al speranţei asupra experienţei să credem că majorarea cheltuielilor guvernamentale ar ajuta SUA în prezent. Pentru a îmbunătăţi situaţia economică, guvernanţii ar trebui să se concentreze pe reforme care să înlăture barierele de pe piaţa muncii, şi pe cele din calea economisirii, a investiţiilor si a producţiei. Taxele mai mici si reducerea poverii administrative sunt cele mai bune metode de utilizare a politicii fiscale pentru a stimula creşterea economică”.

Semna, între alţii, Edward C. Prescott sau Edmund Phelps, şi ei laureaţi al premiului Nobel pentru economie, rezidenţi într-o altă lume decât a lui Obama (New York Times, ianuarie 2009).