[This paper was originally presented at the Volker Fund's Symposium on Relativism, 1960.]

Majoritatea contemporanilor noştri sunt ghidaţi de ideea că cea mai gravă crimă este constrângerea unui om, făcând apel la violenţă, să se comporte în concordanţă cu normele unor doctrine religioase sau politice pe care le dispreţuieşte. Dar, istoricul trebuie să îşi amintească faptul că au fost vremuri în care numai o mică parte a populaţiei împărtăşea această convingere şi orori de proporţii erau comise de prinţi fanatici şi majorităţi.

I. Introducere

Până în secolul al XVIII-lea, istoricii n-au acordat mai deloc atenţie aspectelor epistemologice ce însoţeau munca lor. În tratarea diferitelor teme, aceştia se refereau în mod repetat la anumite regularităţi care – aşa cum ei şi apologeţii lor susţin – sunt comune pentru orice fel de acţiune umană indiferent de timpul şi de locul unde are loc acţiunea, de calităţile şi ideile indivizilor. Aceştia însă nu şi-au pus întrebarea dacă cumva aceste regularităţi aveau un caracter extern sau inerent în însăşi natura acţiunii umane. Ei ştiau foarte bine că omul nu este capabil să realizeze tot ceea ce îşi doreşte să obţină. Cu toate acestea, nu s-au întrebat dacă limitele puterii umane sunt descrise în totalitate prin raportarea la legile naturale şi la interferenţa miraculoasă a Dumnezeirii cu acestea, pe de o parte, şi respectiv la puterea superioară a altor indivizi, pe de altă parte.

La fel ca toţi ceilalţi oameni, istoricii au făcut şi ei distincţia între comportamentul ce respectă legile morale şi comportamentul care le încalcă. Dar, la fel ca toţi ceilalţi oameni, şi aceştia erau conştienţi de faptul că nerespectarea legilor eticii nu conduce, în mod necesar, la eşecul atingerii rezultatelor dorite. Orice i se va întâmpla păcătosului în Ziua Judecăţii şi în viaţa de apoi, istoricul nu se poate abţine să nu realizeaze că există situaţii în care acesta se poate descurca foarte bine pe pământ, chiar mult mai bine decât mulţi alţi oameni mai pioşi.

Perspective cu totul noi s-au deschis atunci când economiştii au descoperit că există o regularitate în succesiunea şi interdependenţa fenomenelor de piaţă. Acesta a fost primul pas către o teorie generală a acţiunii umane, numită praxeologie. Pentru prima dată, oamenii au devenit conştienţi de faptul că, pentru a reuşi, acţiunea umană trebuie să se supună nu doar legilor naturii, ci şi anumitor legi specifice acţiunii umane. Însă, există lucruri pe care chiar şi cea mai eficientă jandarmerie a unui formidabil guvern nu le poate descoperi, deşi este posibil ca acestea să nu pară ca fiind imposibile din punct de vedere al ştiinţelor naturale.

Era evident că pretenţiile acestei noi ştiinţe nu puteau eşua în apărarea acestei prezumţii din trei puncte de vedere. În primul rând existau guvernele. Despoţilor, ca şi majorităţilor democratice nu le place să afle că puterea lor nu este absolută. În mod repetat aceştia adoptau politici menite să eşueze datorită faptului că desconsiderau legile economice. Dar ei nu se învaţă minte nici în prezent. În schimb, au angajat armate de pseudo-economişti care să discrediteze „abstractul” sau, în terminologia lor, învăţături nefondate ale unei economii totuşi sănătoase.

Apoi există doctrine etice care alimentează ştiinţa economică cu materialism etic. Din punctul lor de vedere, economia ne învaţă că omul ar trebui să îşi dorească exclusiv sau în primul rând satisfacerea apetitului diferitelor simţuri. Ei refuză cu încăpăţânare să înţeleagă că economia este neutră în ceea ce priveşte alegerea scopurilor finale şi că ea studiază doar metodele utilizate pentru atingerea obiectivelor alese, indiferent care ar putea fi acestea.

Există, în cele din urmă, autori care resping economia pe baza abordării sale „neistorice”. Economiştii pretind validitate absolută pentru ceea ce numesc legile economiei; ei susţin că în cadrul relaţiilor dintre oameni există ceva ce rămâne neschimbat în tot fluxul de evenimente istorice. După părerea multor autori, aceasta constituie o teză nefondată, a cărei acceptare nu va face decât să încurce, în mod nesperat, munca istoricilor.

În tratarea acestei tagme a relativismului trebuie luat în considerare faptul că popularitatea sa nu se datorează considerentelor epistemologice, ci a celor practice. Economia a evidenţiat faptul că multe politici agreate nu pot să aibă drept rezultat efectele urmărite de guvernele care au recurs la ele, ci produc alte efecte ce sunt chiar mai puţin satisfăcătoare decât situaţia iniţială pe care ar fi trebuit să o transforme. Nici o altă concluzie nu poate fi trasă din aceste învăţături decât că aceste măsuri contraziceau scopul şi că renunţarea la acestea ar aduce beneficii pe termen lung tuturor. Aceasta explică de ce aceia ale căror interese pe termen scurt erau favorizate de aceste măsuri criticau puternic „ştiinţa înspăimântătoare”. Remuşcările epistemologice ale unor filozofi şi istorici se pierdeau în spatele unei reacţii entuziaste din partea aristocraţilor şi a proprietarilor de pământ care doreau să păstreze vechile privilegii, dar şi din partea micilor firme şi angajaţilor care intenţionau să obţină noi privilegii. „Şcolile istorice” europene şi instituţionalismul american au câştigat treptat susţinere socială şi politică, susţinere refuzată doctrinelor teoretice. Totuşi, această evoluţie nu trebuie să ne determine să minimizăm seriozitatea şi importanţa problemelor implicate. Relativismul epistemologic, aşa cum a fost descris în operele unor istorici, precum Karls Knies sau Max Weber, nu a fost motivat de zel politic. Aceşti reprezentanţi de seamă ai istoricismului erau, atât cât era omeneşte posibil în ambianţa universităţilor germane din acea vreme, liberi de anumite predilecţii emoţionale în favoarea politicilor intervenţioniste şi de prejudicii şoviniste faţă de strainătate, cum erau de exemplu şi ştiinţa economică britanică, franceză sau austriacă. De altfel, Knies[1] a scris o carte remarcabilă despre bani şi credit, iar Weber[2] a pus capăt metodelor aplicate de şcolile lui Schmoller şi Brentano[3] demonstrând caracterul neştiinţific al judecăţilor de valoare. Cu siguranţă, însă, existau în argumentaţia maeştrilor relativismului epistemologic elemente ce impuneau o clarificare.

II. Dogma pozitivistă şi acţiunea umană

Înainte de a intra în analiza obiecţiilor ridicate împotriva „absolutismului” economiei, este necesar să subliniem faptul că respingerea economiei de către relativismul epistemologic nu are nimic de-a face cu respingerea pozitivistă a metodelor utilizate de fapt de către istorici.

În opinia pozitivismului, munca istoricilor este simplă bârfă sau, în cel mai bun caz, acumularea unei cantităţi vaste de materiale pe care nu ştiu cum să le folosească. De ceea ce este nevoie este o ştiinţă a legilor care analizează ce se întâmplă în istorie. O astfel de ştiinţă trebuie să fie dezvoltată prin aceleaşi metode de cercetare care fac posibilă dezvoltarea experimentală a ştiinţei fizicii.

Negarea paradigmei pozitiviste privind istoria este o realizare a câtorva filozofi germani, în primul rând a lui Wilhelm Windelband şi a lui Heinrich Rickert. Aceştia au arătat în ce constă diferenţa fundamentală dintre istorie, înregistrarea acţiunilor umane şi ştiinţele naturale. Acţiunea umană este realizată cu un scop, ţinteşte către atingerea unor obiective specific alese, nu poate fi tratată fără a se face referinţă la aceste obiective, iar istoria este în acest înţeles – trebuie să subliniem numai în acest înţeles – finalistică. Dar conceptul de obiective şi cauze finale este străin ştiinţelor naturale.

Apoi mai este a doua diferenţă fundamentală. În ştiinţele naturale omul este capabil să observe în experimente de laborator efectele pe care le aduce o modificare a unui singur factor, restul factorilor ale căror modificări ar putea produce efecte rămânând neschimbaţi. Acest lucru face posibilă descoperirea a ceea  ce ştiinţele naturale numesc fapte ale experienţei, demonstrate experimental. Nicio astfel de tehnică de cercetare nu este disponibilă în studiul acţiunilor umane. Orice experienţă legată de acţiunea umană este istorică, de exemplu experienţa fenomenelor complexe, a schimbărilor produse de acţiunea concomitentă a unei multitudini de factori. O astfel de experienţă nu poate produce „fapte” în sensul în care acest termen este folosit în în ştiinţele naturale. Nici nu poate verifica sau invalida vreo teoremă. Acesta va rămâne doar un puzzle inexplicabil dacă nu poate fi interpretat de un sâmbure al unei teorii care a emanat din alte surse diferite de experienţele istorice. 

Desigur, nici Rickert sau alţi autori din grupul căruia acesta îi aparţinea, „Filozofii Germaniei de sud-vest”, şi nici istoricii care le împărtăşeau ideile nu au mers mai departe de această ultimă concluzie. Pentru aceştia, profesori ai universităţilor germane la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, simpla idee că ar putea exista o ştiinţă care să pretindă valabilitatea universală a tezelor sale pentru toate acţiunile umane indiferent de timp, geografie şi caracteristici rasiale şi naţionale ale oamenilor a rămas necunoscută. Pentru oamenii ce trăiesc în climatul spiritual al celui de-al doilea Reich german era un lucru de la sine înţeles faptul că pretenţiile teoriei economice „abstracte” erau în zadar şi că wirtschaftliche Staatswissenschaften (aspectele economice ale ştiinţei politice), o disciplină complet istorică, au înlocuit generalizarea absurdă a şcolii lui Hume, Adam Smith şi Ricardo. Aşa cum aceştia o vedeau, acţiunea umană – separat de teologie, etică şi jurisprudenţă – putea fi tratată ştiinţific doar de către istorie. Empirismul lor radical i-a împiedicat să acorde orice atenţie posibilităţii unei ştiinţe a priori a acţiunii umane.

Dogma pozitivistă pe care Dilthey, Windelband, Rickert şi urmaşii acestora au desfiinţat-o nu era relativistă. Aceasta postula o ştiinţă – sociologia – ce ar deriva de la tratarea datelor empirice furnizate de istorie, un set de cunoştinţe ce ar oferi minţii aceleaşi servicii legate de acţiunea umană pe care fizica le oferă cu privire la evenimentele din sfera naturii. Aceşti filosofi germani au demonstrat doar că o astfel de ştiinţă generală a acţiunii nu poate fi elaborată printr-o gândire a posteriori. Nu s-au gândit la ideea că ar putea fi un produs al gândirii a priori.

Neajunsul lucrărilor economiştilor clasici constă în încercările acestora de a trage o linie strictă de demarcare între „activităţile pur economice” şi toate celelalte preocupări şi acţiuni umane. Cea mai importantă reuşită a lor a fost descoperirea potrivit căreia în înlănţuirea şi succesiunea fenomenelor pieţei predomină o regularitate care poate fi comparată cu regularitatea din înlănţuirea şi succesiunea evenimentelor naturale. Totuşi, abordând piaţa şi raporturile de schimb, ei [economiştii clasici, n. trad.] au fost uimiţi de eşecul lor în soluţionarea problemelor de evaluare. În tranzacţiile de schimb interpersonal, obiectele nu sunt evaluate potrivit utilităţii acestora, gândeau ei, deoarece altfel „fierul” ar putea fi evaluat la un nivel mai ridicat decât „aurul”. Ei nu au înţeles faptul că paradoxul aparent se datora numai manierei vicioase în care ei formulaseră problema.

Judecăţile de valoare ale oamenilor ce acţionează nu se referă la „fier” sau „aur” în sine, ci întotdeauna la cantităţi specifice din fiecare dintre aceste metale între care cel care acţionează este forţat să aleagă pentru că nu le poate avea pe amândouă. Economiştii clasici au eşuat în a identifica legea utilităţii marginale. Această lacună i-a privească fenomenele ce au loc pe piaţă prin prisma deciziilor consumatorilor. Ei puteau să analizeze doar acţiunile întreprinzătorilor, pentru care evaluările consumatorilor constituie simple date. Formula faimoasă „să cumperi de pe cea mai ieftină piaţă şi să vinzi pe cea mai scumpă” are sens doar pentru oamenii de afaceri. Este lipsită de semnificaţie pentru consumatori.

Astfel, forţaţi să îşi restrângă analiza la nivelul afacerilor, economiştii clasici au construit conceptul de ştiinţă a bunăstării, sau de producere şi distribuire a bunăstării. Bunăstarea, în concordanţă cu această definiţie, însemna tot ceea ce poate fi cumpărat şi vândut. Strădaniile de a obţine bunăstare erau privite ca o sferă separată a activităţilor. Toate celelalte preocupări umane apăreau, din punctul de vedere al acestei ştiinţe, ca simple elemente perturbatoare.

De fapt, foarte puţini economişti clasici erau mulţumiţi cu această descriere a scopului economiei. Dar căutarea lor pentru un concept mai satisfăcător nu putea reuşi înainte ca marginaliştii să fi construit teoria valorii subiective. Atât timp cât studiul producerii şi distribuirii bunăstării era considerat drept subiect de fond al analizei  economice, trebuia făcută distincţia între acţiunile economice şi cele non-economice ale omului. Atunci ştiinţa economică apărea ca un domeniu al cunoaşterii care se ocupa numai de un singur segment al acţiunii umane. Existau, în afara acestui domeniu, acţiuni despre care economiştii nu aveau nimic de spus. Era exact situaţia în care adepţii noi ştiinţe nu se ocupau de toate acele preocupări ale omului care, în ochii lor, erau tratate drept extra-economice şi care erau privite din exterior ca o depreciere a acestor chestiuni dictate de o predispoziţie materialistă insolentă.

Lucrurile stau altfel pentru economia modernă, cu doctrina sa de interpretare subiectivă a valorii. În acest context, distincţia între scopurile economice şi cele presupuse non-economice devine lipsită de sens. Judecăţile de valoare ale consumatorilor finali exprimă nu numai străduinţa de a achiziţiona bunuri materiale tangibile, dar, deloc mai prejos, strădania de a urmări orice alt fel de preocupări umane. Punctul de vedere restrictiv al unei ştiinţe a bunăstării – materiale - este acum depăşit. Din disciplina bunăstării evoluează o teorie generală a tuturor alegerilor efectuate de oameni care acţionează, o teorie generală a fiecărui tip de acţiune umană, praxeologia. În comportamentul lor pe piaţă, oamenii evidenţiază nu numai dorinţa de a achiziţiona mai multe bunuri materiale ci, deloc de neglijat, toate celelalte preferinţe individuale. Preţurile pieţei nu reflectă doar „partea materialistă” a omului, ci, totodată, şi ideile sale filozofice, etice şi religioase. Respectul pentru poruncile religioase – construirea şi întreţinerea lăcaşelor de cult, încetarea muncii în zilele de sărbătoare, evitarea anumitor mâncăruri, fie întotdeauna, fie în anumite zile şi săptămâni specifice, abţinerea de la băuturi alcoolice şi tutun, sprijinirea celor nevoiaşi şi multe altele – este unul dintre factorii care determină cererea şi oferta de bunuri de consum şi, prin aceasta, modalitatea de a conduce afacerile. Praxeologia este neutră cu privire la obiectivele finale pe care indivizii doresc să le atingă. Aceasta nu se ocupă de aceste obiective, ci de metodele alese pentru atingerea lor. Este pur şi simplu interesată în ce măsură mijloacele pe care se bazează sunt potrivite sau nu pentru atingerea scopurilor urmărite.

Cantitatea enormă de literatură antieconomică publicată în ultimii 150 de ani se concretizează într-un singur argument. Autorii acesteia repetă iar şi iar că omul aşa cum este şi acţionează în realitate, tânjeşte nu doar după mai multe satisfacţii materiale, ci urmăreşte şi alte ţeluri – superioare, mai înalte sau ideale. Din acest punct de vedere şcoală istorică autostilizată a atacat ceea ce ei numeau absolutismul doctrinei economice şi a susţinut o abordare relativistă. Nu este subiectul acestei lucrări să investigheze dacă economiştii şcolii clasice şi epigonii acestora erau într-adevăr vinovaţi de a fi neglijat să acorde atenţia cuvenită preocupărilor de natură non-materialistă ale omului. Este însă de subliniat faptul că toate obiecţiile ridicate de către şcoala istorică, de exemplu de Knies în cartea sa faimoasă[4], sunt inutile şi neîntemeiate cu privire la învăţăturile ştiinţei economice moderne.

Se obişnuieşte în literatura politică germană să se facă distincţie între o şcoală istorică mai veche şi cea nouă[5]. Roscher, Bruno, Hildebrand şi Knies sunt numiţi campionii şcolii vechi. Curentul de gândire mai nou este reprezentat de adepţii lui Schmoller care au condus departamentele de economie ale universităţilor germane după stabilirea Reich-ului în 1870. Această manieră de divizare a istoriei ideilor în perioade este rezultatul parohialismului care a făcut autorii germani să dispreţuiască toate realizările din afara graniţelor. Ei au eşuat în a realiza că opoziţia „istorică” împotriva a ceea ce era numit absolutismul economiei a fost inaugurată în afara Germaniei. Reprezentantul de bază al acesteia a fost Sismondi[6] mai degrabă decât Roscher şi Hildebrand. Dar, este mult mai important să se înţeleagă faptul că toţi cei care, în Germania la fel ca şi în alte ţări, după publicarea cărţilor lui Jevons, Menger şi Walras, au criticat doctrina economică în baza presupusului materialism, luptau de fapt împotriva morilor de vânt.

IV. Ştiinţă şi „iraţionalitate”

Conceptul lui Max Weber cu privire la o ştiinţă generală a acţiunii umane – ştiinţă căreia el i-a dat numele de sociologie – nu se mai referă la distincţia dintre acţiunea economică şi alte activităţi. Dar Weber, de fapt, a susţinut obiecţiile ridicate de istoricism economiei prin distincţia dintre acţiune raţională originară, pe de o parte, şi alte tipuri de acţiune, pe de altă parte. Doctrina acestuia este atât de strâns legată de particularităţi ale limbii germane intraductibile încât este oarecum dificil ca aceasta să fie expusă în engleză.

Distincţia pe care o face Weber între „acţiune socială” şi alte tipuri de acţiune este, din punctul de vedere al problemei noastre, de importanţă redusă. Ideea principală este aceea că Weber distinge destul de corect între sinnhaftes Handeln şi reacţiile de natură pur fiziologică ale corpului uman. Sinnhaftes Handeln este creat de Sinn-ul pe care individul ce acţionează i-l ataşează; ar trebui să traducem: prin înţelesul pe care actorul i-l ataşează şi prin scopul pe care vrea să îl atingă prin el. Această definiţie ar apărea ca o distincţie clară între acţiunea umană, strădania pentru realizarea unui scop definit, pe de o parte şi reacţiile fiziologice, cvasi-automate, ale nervilor şi celulelor corpului uman, pe de altă parte. Apoi Weber continuă prin a distinge în cadrul clasei de sinnhaftes Handeln patru subclase diferite. Prima dintre aceste subdiviziuni este numită zwechrationales Handeln şi este definită ca acţiunea ce urmăreşte un scop bine definit. A doua subdiviziune este numită wertrationales Handeln şi este definită ca acţiunea determinată de încrederea în valori necondiţionate intrinseci (unbedingter Eigenwert) ale unui anumit tip de comportament, fără legătură cu succesul acestuia, din punct de vedere al eticii, esteticii, religiei sau altor principii. Ceea ce Weber a eşuat să înţeleagă este faptul că, de asemenea, şi străduinţa de a se conforma unor idei etice, estetice sau religioase definite nu este altceva decât un scop ca oricare altul pe care omul încearcă să îl atingă. Un catolic care îşi face cruce, un evreu care se abţine de la mâncare şi băutură în zi de post, un meloman ce sare peste cină pentru a asculta o simfonie a lui Beethoven, toţi urmăresc scopuri care, din punctul lor de vedere, sunt dorite în mai mare măsură comparativ cu ceea trebuie să cedeze pentru a obţine ceea ce vor. Numai o judecată personală de valoare poate să le refuze acţiunilor lor calificarea de zweckrational, i.e., urmărirea unui scop predefinit. Şi ce anume înseamnă în definiţia lui Weber cuvintele „indiferent de succesul acestora”? Catolicul îşi face cruce doarece consideră un astfel de comportament ca fiind o verigă într-un lanţ comportamental ce îl va duce la ceea ce pentru el este cel mai important succes în călătoria pământească a omului. Este tragic că Max Wever, eminentul istoric al religiei, omul care a încercat să elibereze gândirea sociologică germană de angajamentele sale naive faţă de judecăţile de valoare, a eşuat să vadă contradicţiile propriei sale doctrine[7].

Alte încercări de a distinge între acţiune raţională şi acţiune non-raţională sau iraţională au fost, de asemenea, bazate pe erori crase de abordare şi au eşuat. Majoritatea acestora intitulate comportament „iraţional” direcţionat de idei şi aşteptări eronate cu privire la efectele metodelor procedurale specifice. Aşadar, practicile magice sunt astăzi caracterizate ca fiind iraţionale. Acestea, cu siguranţă, nu erau potrivite pentru a obţine obiectivele vizate. Totuşi, oamenii care apelau la acestea credeau că sunt tehnicile potrivite la fel cum medicii de la mijlocul secolului trecut credeau că sângerarea este o metodă de prevenire şi vindecare a unor boli. Vorbind despre acţiunea umană, avem în minte comportamentul care, în opinia celui care acţionează, este cel mai potrivit pentru a atinge obiectivul vizat, indiferent dacă această opinie este sau nu deţinută şi de un spectator sau de un istoric mai bine informat. Metoda cu care medicii contemporani luptă împotriva cancerului astăzi nu este iraţională, deşi sperăm că, într-o zi, vor fi descoperite metode profilactice şi terapeutice mult mai eficiente. O relatare cu privire la acţiunile altor oameni crează confuzie dacă se atribuie termenul „iraţional” activităţilor oamenilor ale căror cunoştinţe erau mai puţin vaste  decât cele ale individului care relatează. Din moment ce nici un individ nu poate pretinde pentru sine omniscienţa, ar trebui măcar să adauge calificativului „iraţional” o clauză condiţională „din punctul meu personal de vedere”.

Un alt mod în care epitetul „iraţional” este utilizat frecvent se referă nu la mijloace, ci la scopurile anumitor tipuri de comportament. Astfel, aprobator sau dezaprobator, unii autori numesc „iraţional” comportamentul oamenilor care acordă importanţă preocupărilor religioase, independenţei naţionale, sau altor obiective numite în mod obişnuit ca fiind non-economice, în detrimentul ofertei abundente de satisfacţii materiale. Împotriva acestei terminologii profund lipsită de inventivitate şi confuză există nevoia de a sublinia în mod repetat faptul că niciun om nu poate pune în balanţă judecăţile de valoare ale altor oameni cu privire la obiectivele esenţiale urmărite. Atunci când hughenoţii au preferat pierderea tuturor posesiunilor pământeşti, cele mai crude pedepse şi exilul în favoarea adoptării unui crez care, în opinia lor, era idolatru, comportamentul acestora nu a fost „iraţional”. Nici Ludovic al XIV-lea nu a fost „iraţional” atunci când a privat regatul său de majoritatea cetăţenilor merituoşi pentru a se conforma cu regulile propriei conştiinţe. Istoricul poate să nu fie de acord cu obiectivele finale pe care persecutorii şi victimele acestora le urmăreau. Dar aceasta nu îi dă dreptul să numească mijloacele utilizate de aceştia pentru a îşi atinge obiectivele ca fiind iraţionale. Termenii „raţional” şi „iraţional” sunt la fel de defectuos plasaţi atunci când sunt aplicaţi scopurilor, ca şi atunci când sunt aplicaţi mijloacelor. În ceea ce priveşte obiectivele finale, tot ceea ce un muritor poate să pretindă este aprobarea sau dezaprobarea din punct de vedere al propriilor judecăţi de valoare. În ceea ce priveşte metodele, există o singură întrebare – dacă acestea sunt sau nu adecvate pentru a atinge obiectivele vizate.

Majoritatea contemporanilor noştri sunt ghidaţi de ideea că cea mai gravă crimă este constrângerea unui om, făcând apel la violenţă, să se comporte în concordanţă cu normele unor doctrine religioase sau politice pe care le dispreţuieşte. Dar, istoricul trebuie să îşi amintească faptul că au fost vremuri în care numai o mică parte a populaţiei împărtăşea această convingere şi orori de proporţii erau comise de prinţi fanatici şi majorităţi. El are dreptate punctând faptul că Ludovic al XIV-lea, atunci când a scos protestantismul în afara legii, a adus un rău ireparabil naţiunii franceze. Dar, nu ar trebui să uite să adauge că regele nu era conştient de aceste consecinţe ale politicii sale şi că, deşi le-ar fi anticipat, probabil ar fi considerat că atingerea uniformităţii religioase reprezintă un bine pentru care preţul plătit nu e prea mare.

Chirurgii care însoţeau armatele în trecut făceau ce puteau mai bine pentru a salva vieţile luptătorilor răniţi. Dar, cunoştinţele lor terapeutice erau din păcate neadecvate. Produceau hemoragii răniţilor care puteau fi salvaţi doar de o transfuzie de sânge şi realmente îi omorau. Din cauza ignoranţei lor, tratamentul aplicat era contrar obiectivului. Ar fi însă absurd şi necorespunzător să îl numim iraţional. Doctorii din zilele noastre nu sunt iraţionali, deşi medicii viitorului, probabil mai bine informaţi, vor considera o parte din tehnicile terapeutice actuale ca fiind deficitare şi contrare obiectivelor.

V. Utilitatea mijloacelor utilizate pentru a atinge obiectivele dorite

De fiecare dată când distincţia între raţional şi iraţional este aplicată obiectivelor finale, semnificaţia este aceea că jucăţile de valoare ce stau la baza alegerii obiectivelor în cauză se confruntă cu acordul sau cu dezacordul din partea vorbitorului sau al scriitorului. Emiterea judecăţilor de valoare nu este problema omului în capacitatea sa de praxeolog, economist sau istoric. Aceasta este mai degrabă problema religiei, a metafizicii sau a eticii. Istoria religiilor nu este teologie, iar teologia nu este istoria religiilor.

Atunci când distincţia între raţional şi iraţional este aplicată metodelor, semnificaţia este aceea că vorbitorul sau scriitorul presupune că metodele în discuţie nu servesc atingerii scopului, adică nu sunt adecvate pentru a atinge obiectivele vizate de oamenii care apelează la acestea. Este cu siguranţă una dintre principalele atribuţii ale istoriei să se ocupe de utilitatea metodelor pe care oamenii le folosesc în strădaniile lor de a atinge obiectivele vizate. Este de asemenea o certitudine faptul că obiectivul practic principal al praxeologiei şi implicit partea sa cea mai bine dezvoltată până în prezent, economia, este de a distinge între metodele ce sunt adecvate pentru a atinge obiectivele urmărite şi cele care nu sunt. Dar, aşa cum a fost arătat, este necorespunzătoare sau, mai degrabă, neclară utilizarea pentru această distincţie a termenilor „raţional” şi „iraţional”. Este mai potrivit să se vorbească despre metodele care servesc şi cele care nu servesc atingerii scopului urmărit.

Această concluzie este adevărată şi în ceea ce priveşte modul în care termenii „raţional” şi „iraţional” sunt utilizaţi de către psiho-analişti. Aceştia denumesc ca fiind „iraţional acel comportament care este predominant emoţional sau instinctual” şi mai departe „toate funcţiile inconştiente”. Din această perspectivă, ei disting între „acţiune iraţională (instinctuală sau emoţională) în opoziţie cu acţiunea raţională, şi iraţional în opoziţie cu gândirea raţională”[8]. Maniera în care această terminologie este corespunzătoare pentru tratamentul problemelor terapeutice ale psihoanalizei rămâne la latitudinea psihoanaliştilor. Din punct de vedere praxeologic, reacţiile spontane ale organelor corpului uman şi activitatea instinctuală nu constituie acţiuni. Pe de altă partă, numirea acţiunilor emoţionale – ca de exemplu acţiunea cu care o persoană poate reacţiona la conştientizarea durerii unui alt om – iraţionale este preponderent rezultatul unei judecăţi personale de valoare. Este evident că nici o altă semnificaţie nu poate fi alocată termenului de „gândire iraţională” decât aceea că este gândire lipsită de valabilitate logică şi că va conduce la concluzii eronate.

VI. Relativism istoric versus praxeologie

Filosofia relativismului istoric – istoricism – eşuează în a vedea faptul că există ceva ce rămâne neschimbat care, pe de o parte, constituie sfera istoriei sau a evenimentelor istorice ca fiind distinctă de sfera altor evenimente, şi, pe de altă parte, permite omului să se ocupe de aceste evenimente, de exemplu să înregistreze succesiunea acestora şi să încerce să determine întrepătrunderea lor, cu alte cuvinte să le înţeleagă. Acest fenomen care nu se schimbă este faptul că omul nu este indiferent faţă de starea mediului său (inclusiv faţă de condiţiile propriului său corp) şi că el încearcă, atât cât este posibil să facă în acest sens, să substituie prin acţiune deliberată o stare mai puţin plăcută cu una mai plăcută. Într-un cuvânt: omul acţionează. Doar aceasta deosebeşte istoria umanităţii de istoria modificărilor petrecute în afara domeniului acţiunii umane, începând cu studiul „istoriei naturale” şi variatele sale subdiviziuni, ca de exemplu geologia sau evoluţia numeroaselor specii de fiinţe. În istoria umană avem de a face cu scopuri urmărite de către cei care acţionează, mai exact cu scopuri finale[9]. În istoria naturală, ca şi în alte ramuri ale ştiinţelor naturale, nu cunoaştem nimic cu privire la aceste scopuri finale.

Toată înţelepciunea umană, ştiinţele şi stocul de cunoştinţe vizează doar segmentul universului care poate fi perceput şi studiat de mintea umană. Tratând acţiunea umană drept ceva neschimbat ne referim doar la condiţiile acestui segment. Există autori care presupun că starea universului (cosmosul) s-ar putea schimba într-un mod despre care nu ştim absolut nimic şi că tot ceea ce ştiinţele noastre naturale susţin, spre exemplu, despre comportamentul sodiului şi al pârghiilor, poate fi lipsit de validitate în această nouă stare. În acest sens, aceştia resping „orice fel de universalitate a formulărilor din domeniul chimiei şi mecanicii” şi sugerează ca acestea să fie tratate „ca fiind istorice”[10]. Având această marcă de hiper-istoricism agnostic imprimat în formulările sale cu condiţii vizionare despre care – cum ei înşişi recunosc – nu ştim şi nu putem şti nimic, raţiunea şi ştiinţa nu sunt în conflict.

Oamenii care gândesc nu privesc lumea cu o minte care este, aşa cum a fost, o hârtie lockeană în care realitatea îsi scrie propria ei poveste. Hârtia minţii sale este de o calitate specială ce permite omului să transforme materia neşlefuită a senzaţiei în percepţie şi datele perceptuale într-o imagine a realităţii. Exact această calitate specifică sau putere a intelectului său – structura logică a minţii sale – dotează omul cu facultatea de a vedea mai mult în lume decât văd fiinţele non-umane. Această putere este instrumentală în dezvoltarea ştiinţelor naturale. Dar, de una singură, nu ar permite omului să descopere în comportamentul semenilor săi mai mult decât poate vedea în comportamentul stelelor sau al pietrelor, în acela al amibelor sau al elefanţilor.

Raportându-se la semenii săi, individul recurge nu numai la apriorismul logicii, dar şi la apriorismul praxeologic. El însuşi fiind o fiinţă ce acţionează, ştie ce înseamnă să lupţi pentru atingerea obiectivelor alese. El vede mai mult în agitaţia şi în emoţiile semenilor săi decât în schimbările ce apar în mediul non-uman. El poate desprinde obiectivele către care tinde comportamentul lor. Există ceva care deosebeşte în ochii săi o mişcare a germenilor într-un lichid (aşa cum se observă la microscop) faţă de o mişcare a indivizilor în mulţime (ce poate fi observată în orele de vârf la Grand Central Terminal din New York). El ştie că există un „sens” pentru care un om aleargă sau stă nemişcat. El urmăreşte mediul uman cu un echipament mental care nu este cerut sau, mai precis, este direct obstructiv asupra străduinţelor de a explora starea mediului său non-uman. Acest echipament mental specific este apriorismul praxoeologic.

Empirismul radical al istoricilor a mers direct către ignorarea acestui lucru. Nicio relatare despre comportamentul oricărui om nu poate fi făcută fără referire la apriorismul praxeologic. Există ceva general valabil pentru toate acţiunile umane indiferent de timp, geografie sau caracteristici rasiale, naţionale şi culturale. Nu există nici o acţiune umană care să poată fi tratată fără a se face referire la conceptele categorice de obiective şi mijloace, de succes şi eşec, de costuri, de profit sau pierdere. Ceea ce legea ricardiană a asocierii (cunoscută mai bine sub numele de legea avantajului comparativ) descrie este general valabil pentru orice fel de cooperare umană voluntară în condiţiile diviziunii muncii. Ceea ce mult-ridiculizatele legi economice descriu este exact ceea ce trebuie să se întâmple întotdeauna şi peste tot, cu condiţia ca împrejurările speciale presupuse de acestea să fie prezente.

Vrând-nevrând, oamenii înţeleg că există lucruri pe care nu le pot înfăptui datorită faptului că sunt contrare legilor naturii. Cu toate acestea, nu sunt dispuşi să recunoască faptul că există lucruri pe care chiar şi cel mai puternic guvern nu le poate realiza datorită faptului că acestea sunt în contradicţie cu legile praxeologice.

Diferit de cazul istoricilor, care nu sunt dispuşi să ţină seama de apriorismul praxeologic, este cazul autorilor care aparţin diferitelor şcoli istorice, „realiste” şi instituţionale de economie. Dacă aceşti oameni de ştiinţă ar fi fost consecvenţi, şi-ar fi limitat studiile la ceea ce se numeşte istoria economiei; aceştia s-ar ocupa exclusiv de trecut şi s-ar abţine grijuliu de la a susţine orice despre viitor. Previziuni despre evenimente ce se vor produce pot fi făcute numai pe baza cunoaşterii unei regularităţi în succesiunea evenimentelor care este valabilă pentru toate acţiunile indiferent de condiţiile temporale, geografice şi culturale ale apariţiei acesteia. Orice fac aceşti economişti devotaţi istoricismului şi instituţionalismului, chiar dacă îşi sfătuiesc propriile guverne sau pe cele ale unor ţări străine, se contrazic pe sine. Dacă nu ar exista nicio lege universală care să descrie efectele anumitor modalităţi de acţiune, atunci nimic nu ar putea fi estimat. Implicit, nicio măsură ce poate aduce rezultate prestabilite nu va putea fi recomandată sau respinsă.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru acei autori care, în timp ce resping ideea că există legi economice valide pentru toate timpurile, oriunde şi pentru toţi oamenii, presupun că fiecare perioadă istorică are propriile legi economice care trebuie identificate a posteriori, studiind istoria perioadei vizate. Aceşti autori ne pot spune că au reuşit să descopere legile ce au guvernat evenimentelor ce au avut loc până ieri. Dar – din punctul de vedere al propriei lor doctrine epistemologice – aceştia nu sunt liberi să presupună că aceleaşi legi vor determina de asemenea ce se va întâmpla mâine. Tot ceea ce sunt îndreptăţi să afirme este că: experienţa trecutului ne arată că acţiunea A a adus efectul B; dar nu ştim cu siguranţă dacă mâine acelaşi A nu va aduce anumite efecte diferite de B.

O altă formă de respingere a economiei este „doctrina trend”. Susţinătorii acesteia susţin cu voioşie că tendinţele evoluţiei, aşa cum s-au manifestat în trecut, vor continua şi în viitor. Totuşi, ei nu pot nega faptul că în trecut tendinţele s-au modificat şi că nu există nici un motiv pentru a presupune că tendinţele actuale nu se vor schimba şi ele într-o bună zi. Astfel, acest lucru devine evident în mod special atunci când oamenii de afaceri, preocupaţi de continuarea tendinţelor predominante, apelează la economişti şi statisticieni. Răspunsul pe care aceştia îl primesc este invariabil acesta: statistica ne arată că trendul care vă interesează continua încă în ziua pentru care avem cele mai recente date statistice; dacă nu apar factori perturbatori, nu există nici un motiv pentru care trendul ar trebui să se modifice; totuşi, nu ştim nimic cu privire la întrebarea dacă astfel de noi factori vor apărea sau nu.

Relativismul epistemologic, doctrina esenţială a istoricismului, trebuie să se distingă clar de relativismul etic al altor şcoli de gândire. Există autori care combină relativismul praxeologic cu relativismul etic. Dar există totodată autori care afişează absolutismul etic atunci când resping conceptul de legi praxeologice universale. Astfel, mulţi adepţi ai şcolii istorice de economie şi ai instituţionalismului american judecă trecutul istoric din punctul de vedere a ceea ce ei consideră de necombătut, percepţii morale ce nu se schimbă niciodată, ca de exemplu egalitatea avuţiei şi a veniturilor. În ochii unora dintre ei, proprietatea privată este atât de criticabilă din punct de vedere moral. Ei învinovăţesc economiştii pentru o presupusă glorificare a bunăstării materiale şi neglijarea unor preocupări mai nobile. Ei condamnă sistemul de întreprindere privată ca fiind imoral şi susţin socialismul pe baza prezumtivei preţuiri superioare a moralei. În viziunea lor, Rusia sovietică se conformează mai bine principiilor imuabile ale eticii decât naţiunile vestice devotate cultului lui Mammon.

Împotriva acestui discurs emoţional este nevoie să subliniem încă o dată: praxeologia şi ştiinţa economică, cel mai dezvoltat domeniu al său de până acum, sunt neutre în ceea ce priveşte orice percepţii morale. Acestea vizează străduinţa oamenilor de a îndeplini obiectivele alese, fără a lua în considerare dacă aceste idealuri sunt aprobate sau dezaprobate din orice punct de vedere. Faptul că majoritatea covârşitoare a oamenilor preferă o ofertă mai bogată de bunuri materiale uneia mai puţin ample este un dat al istoriei; acest lucru nu se încadrează în teoria economică.

Ştiinţa economică nici nu susţine capitalismul, nici nu respinge socialismul. Aceasta încearcă numai să arate care sunt efectele inevitabile ale fiecăruia dintre aceste două sisteme. Acela care nu este de acord cu învăţăturile ştiinţei economice ar trebui să încerce să le respingă prin argumentare discursivă, nu prin abuz, insinuări şi recurs la standarde etice arbitrare şi prezumtive.