[Textul de faţă este o variantă a articolului omonim publicat în Săptămâna Financiară]

Ce-i mult strică! Este o zicală care se potriveşte nu numai banilor aflaţi în circulaţie, ci şi legilor intrate în vigoare. Cantitatea uriaşă de dosare (zeci, dacă nu sute pe cap de judecător săptămânal), care-i nemulţumeşte atât pe judecători, cât şi pe justiţiabili, are la bază inflaţia de acte normative adoptate de Legislativ, Executiv, dar şi de autorităţi ale statului sau chiar de către ordine profesionale private. Iar justiţia, nemulţumită în prezent de faptul că nu i se recunoaşte statutul de a treia putere în stat, are partea ei de vină, neîndeplinindu-şi atributele constituţionale de control al puterilor legislative şi executive.

În faţa instanţei, cetăţeanul nu poate invoca necunoaşterea legii. Numai că în practică este absolut imposibil să poată parcurge măcar, dar să mai şi studieze imensa cantitate de acte legislative adoptate de diferitele instituţii ale statului. Instabilitatea legislativă, cu efecte nefaste asupra dezvoltării economice, instituţionale şi sociale, este demonstrată de cifre: după 1990 au fost adoptate mai mult de 83.500 de acte normative! Frenezia legiferatoare mai are un efect nefast chiar asupra sistemului juridic. Numărul mare de dosare pe cap de judecător este direct proporţional cu calitatea şi cantitatea actelor normative emise. Statul român, reprezentat de parlamentari, membri ai Guvernului, ministere, autorităţi şi chiar de organizaţii profesionale cărora le-a fost acordat prin lege un adevă-rat monopol asupra diferitelor domenii de activitate, consideră că este de datoria sa să reglementeze tot ce mişcă în România. Singurul obstacol împotriva abuzurilor statului este Constituţia României, care îngră-deşte mai mult sau mai puţin clar spaţiul de acţiune al celor trei puteri, pe care le pune şi să se controleze reciproc. Numai că, cel puţin într-un domeniu, poate cel mai important, cel al legiferării, sistemul nu funcţionează. O mare parte din actele normative aflate în vigoare sunt cel puţin discutabile din punct de vedere constituţional, fie procedural, prin modul de adoptare, fie pe fond. Iar controlul de constituţionalitate funcţionează rar sau, când funcţionează, el are un caracter a posteriori, actul normativ fiind deja în vigoare şi făcându-şi efectele. Ideal ar fi că respectivul control exercitat de puterea juridică asupra celei legislative şi indirect executive (care în practică legiferează în România prin OUG) să aibă un caracter a priori, să fie exercitat înainte ca actele normative să intre în vigoare. Numai că singurele sesizări de neconstituţionalitate anterioare promulgării diferitelor acte normative vizează în principal conflictele politice între instituţiile statului sau atentate ale celorlalte puteri la adresa privilegiilor membrilor puterii juridice. Aşa se face că, deşi în ultimii ani sesizările posterioare de neconstituţionalitate de la Curtea Constituţională au crescut exponenţial, de la 728 în 2004 la 6.793 în 2009, au fost înregistrate, în medie, doar 10-12 sesizări anterioare de neconstituţionalitate pe an. Iar numărul din ce în ce mai ridicat de sesizări posterioare arată pe de o parte că justiţiabilii români au început să-şi cunoască din ce în ce mai bine drepturile, iar pe de alta - că numărul de acte normative cu prevederi suspecte din punct de vedere constituţional s-a înmulţit.

Somnul raţiunii naşte abuzuri

Orice act normativ neconstituţional se rezumă în esenţă la un abuz al unei instituţii a statului. Acesta este motivul pentru care Constituţia prevede ca prim atribut al Curţii Constituţionale „pronunţarea asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi din oficiu (însă numai - n.r.) asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei”. Dacă analizăm numărul de controale anterioare din ultimii 20 de ani, rezultă o singură sesizare anuală pe instituţie (preşedintele României, preşedintele Camerei etc.). Iar dacă luăm în calcul interesele celor 9 instituţii care pot face o sesizare anterioară, interes direct în limitarea abuzurilor puterii legislative (şi a celei executive) are doar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ). Dacă nu din îndatorire constituţională, măcar pentru a micşora numărul de dosare care apoi vor fi repartizate pe cap de judecător. Pentru că o lege declarată neconstituţională înseamnă fie o lege mai puţin, fie o lege mai bună din punct de vedere calitativ. Deci procese mai puţine. Preşedintele României şi cei doi preşedinţi ai Parlamentului sunt în primul rând politicieni, şi vor sesiza Curtea (aşa cum s-a întâmplat, de altfel) numai atunci când este vorba de un act normativ referitor la raportul dintre puterile statului (ale lor personale deci) sau din populism. Nici Guvernul, fiind în practică puterea legislativă, guvernând prin Ordonanţe de Urgenţă,
n-are niciun interes să sesizeze Curtea Constituţională (CC). Avocatul Poporului este numit politic, şi singurul moment în care s-a remarcat a fost sesiza-rea asupra neconstituţionalităţii interzicerii cumulului pensiei cu salariul, în cazul bugetarilor. Întâmplător, probabil, unul dintre cei afectaţi de această lege era chiar el însuşi. Deputaţii şi senatorii sunt implicaţi prea mult în scandaluri politice sau în exercitarea de lobby pentru a mai redacta şi sesizări anterioare de neconstituţionalitate. În plus, o instituire a unei astfel de practici le-ar limita drastic puterea de legiferare şi serviciile pe care le-ar putea face unei categorii privilegiate de votanţi (sponsorii din campaniile electorale).

Dictatura puterii executive

Surprinzător cel puţin, mai ales în actualul context, în care solicită respect ca reprezentantă a celei de-a treia puteri în stat, ICCJ este codaşă la sesizări anterioare înainte de promulgarea legii. Rapoartele de activitate ale instituţiei din ultimii ani nu fac nicio trimitere la astfel de demersuri. Iar numărul redus de sesizări anterioare primite de Curtea Constituţională confirmă această stare de fapt. Dacă şi-ar fi luat rolul în serios, România n-ar mai fi fost în poziţia de a fi guvernată prin ordonanţe de urgenţă. Sesizări repetate asupra unor OUG-uri ce modifică legi organice ar fi condus în cele din urmă la decizii ale Curţii Constituţionale (în pofida caracterului său de struţo-cămilă juri-dico-politică) care ar fi descurajat guvernele să abuzeze de această prevedere şi ar fi definit mai exact caracterul de „urgenţă” invocat de multe ori fără niciun fel de temei de executiv. De altfel, controlul anterior, abstract, al constituţionalităţii actelor normative este cel mai eficient, mai ales pentru justiţiabili. Fiindcă altfel există riscul unei inflaţii de acte normative neconstituţionale aflate în vigoare. Asta deoarece costul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate de către justiţiabil (bani, timp, nervi) este mai mare decât beneficiile pe care i le-ar aduce o decizie favorabilă a Curţii Constituţionale. Exemplu: interdicţia adoptată în guvernarea trecută, evident neconstituţională, de a-ţi vinde o proprietate imobiliară dacă nu ţi-ai plătit impozitul pe maşină. O încălcare gravă a dreptului de proprietate. Însă niciun contribuabil nu va alege să meargă în justiţie, cu atât mai mult cu cât cumpărătorul, foarte probabil, e dispus, pentru a efectua mai repede tranzacţia, să-i plătească vânzătorului un avans pentru a-şi achita restanţele către stat. De asemenea, există judecători bine intenţionaţi, care sunt conştienţi de faptul că justiţiabilul vrea să-şi rezolve rapid problema, indiferent de modul în care se face acest lucru. Aceştia preferă să ignore excepţia de neconstituţionalitate (pentru a-l scuti pe justiţiabil de alte costuri - bani şi timpul de derulare a procesului) şi să interpreteze legea în favoarea acestuia. Rezolvă astfel un caz particular, însă nedeclararea prevederii respective ca neconstituţională nu face decât să încarce instanţele cu procese pe aceeaşi speţă.

Liberalii - campioni la intervenţionism

Chiar dacă, doctrinar, liberalii ar trebui să fie adepţii unui rol mai redus al statului în reglementarea economiei şi a societăţii în general, ultimii patru ani de guvernare liberală s-au remarcat printr-o explozie a actelor normative adoptate. Procesul a început în guvernarea Năstase, cu o medie de aproximativ 5.000 de acte normative emise anual. Guvernarea Tăriceanu a crescut însă numărul la o medie de 7.000 astfel de legi, OG, OUG, decizii, horărâri etc. pe an. Cele două guvernări invocă intrarea României în UE şi adoptarea acquis-ului comunitar ca principal motiv al acestei laborioase activităţi legislative. Numai că multe dintre actele adoptate au fost creaţia puzderiei de autorităţi publice autofinanţate din taxe şi impozite parafiscale înfiinţate de cele două guvernări, dar şi a autorităţilor profesionale (precum Ordinul Arhitecţilor, Camera Consultanţilor Fiscali, CECCAR) cărora statul le-a acordat prin lege privilegii de reglementare. 2008 este anul în care s-au bătut toate recordurile: cele mai multe acte normative emise - 7.816 şi cele mai multe OUG-uri (cu excepţia anului 2000) - 230. E drept că au fost adoptate şi 308 legi, însă peste 200 din acestea au fost legi de adoptare a OUG-urilor amintite.

Ce vrea a treia putere?

- Recunoaşterea justiţiei drept domeniu strategic de interes naţional şi elaborarea până la sfârşitul anului a unei strategii de consolidare a sistemului judiciar, precum şi încheierea unui Pact asupra justiţiei, de către puterea executivă, legislativă şi judecătorească, care să garanteze un volum normal de activitate pe judecător, finanţarea sistemului judiciar, excluderea atribuţiilor nejuridice ale judecătorilor şi asigurarea independenţei economice a magistraţilor.
- Salarizarea tuturor judecătorilor, indiferent de gradul instanţei, la nivelul celorlalte două puteri în stat.
- Trecerea imediată a taxelor de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi a sumelor încasate la bugetul de stat cu titlu de impozit pentru toate activităţile în legătură cu sistemul judiciar, a amenzilor şi cheltuielilor judiciare de la bugetele locale şi Ministerul Justiţiei la bugetele ICCJ şi instanţelor judecătoreşti.
- Demararea procedurilor administrative de preluare de către ICCJ a atribuţiilor Ministerului Justiţiei referitoare la gestionarea bugetului curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi a patrimoniului de sistem.
- Stabilirea pentru bugetul justiţiei, respectiv al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, al ICCJ şi al Ministerului Public, cumulate, a unui prag minim de 1% din PIB.
- Eliminarea obligaţiei de participare a judecătorilor la orice activitate legată de orice fel de scrutin electoral, începând cu alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009.
- Garantarea nediminuării pentru toţi judecătorii a veniturilor nete, cu includerea tuturor drepturilor trecute în carnetele de muncă, recunoscute prin lege şi prin hotărâri judecătoreşti.
- Angajamentul ferm din partea Guvernului că vor fi plătite drepturile salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti.