În SUA şi acum în UE, autorităţile vor să vadă dacă sectoarele bancare sunt capitalizate corespunzător pentru a birui criza, iar economia, însetată de reluarea activităţi bancare, va putea experimenta din nou creştere. Despre ce încearcă aşa numitele teste de stres să dea seamă dar şi despre ce nu pot ele să ne lămurească în niciun chip, în continuare. Uniunea Europeană va efectua „teste de stres” ale sistemului său bancar pentru a vedea dacă acesta poate face crizei financiare şi a determina totodată dacă e capitalizat adecvat. Testele de stres vor fi efectuate de către autorităţile naţionale, urmând să fie finalizate până în septembrie. „Decizia a fost luată de miniştrii de finanţe din Uniunea Europeană. Ei au cerut Comitetului Supraveghetorilor din sistemul bancar european (CEBS) să organizeze un test de stres”, a declarat o sursă, citată de Reuters, adăugând însă că "acestea nu sunt teste ale unor instituţii individuale, aşa cum fac americanii. Este mai degrabă un test de stres colectiv, care ar trebui să indice gradul de rezistenţă al sistemului bancar din UE în ansamblul său".Testul ar urma să arate dacă mai este nevoie de capital adiţional sau dacă băncile europene sunt capitalizate îndeajuns. În SUA, rezultatele testelor de stres, efectuate de autorităţi pe 19 dintre cele mai mari bănci americane (care strâng două treimi din activele totale ale sectorului şi o jumătate din creditele acordate), arată că 10 instituţii de credit au nevoie de capital suplimentar de 74,6 mld. $ pentru a se proteja de eventualitatea amplificării crizei.

Testele de stress & psihologia finanţelor

Mecanismul testării a fost în principiu unul extrem de simplu: instituţiilor financiare li s-au dat o serie de parametri macroeconomici posibili în a se materializa în viitorul imediat. Potrivit calculelor supervizorilor, s-a căutat a se găsi cantitatea de capital prin care băncile ar putea acoperi, fără riscul unor disruperi majore ale activităţii normale de creditare, pierderile la care s-ar putea expune odată ce condiţiile economice ar degenera până la pragul imaginat de autorităţi (pierderile estimate în sistem ar putea ajunge până undeva la 599 miliarde de dolari, grosul din credite ipotecare, dar şi din alte credite de consum, inclusiv carduri de credit). Deci, s-au estimat pierderile potenţiale, capitalul necesar absorbirii lor, precum şi eventual diferenţa de mobilizat până la atingerea nivelului de capital dezirabil.

Modalitatea de procurare a capitalului adiţional? Băncile vor fi încurajate să elaboreze un plan de capitalizare, aprobat de autorităţi (Federal Deposit Insurance Corporation, garantul depozitelor monetare în SUA, şi, respectiv, Trezoreria SUA) pe care să îl implementeze în şase luni. Primordial, mobilizarea capitalului de recomandă a se face din surse private (bursă), sau prin restructurarea instrumentelor actuale de capital, vânzări de active, restricţii asupra plăţilor de dividende sau ale răscumpărărilor de acţiuni. Dar băncile vor avea posibilitatea de a procura capitalul şi aplicând pentru facilitatea emiterii de acţiuni preferenţiale (Capital Assistance Program convertible preferred security) în direcţia Trezoreriei, angajament la care se poate renunţa fără penalităţi dacă suma a fost mobilizată altcumva. Acţiunile preferenţiale vândute Trezoreriei vor putea fi ulterior transformate, în funcţie de necesităţi, în acţiuni ordinare, după cum cele emise deja în cadrul preexistentei facilităţi a Trezoreriei denumită Capital Purchase Program (TARP 1), vor putea a fi înlocuite cu noile acţiuni CAP convertibile.

Există însă şi o serie de comentatori care nu sunt convinşi de dantelăria tehnică a SCAP. Spusă pe şleau, problema SCAP este că face parte dintre măsurile menite să refuze normalitatea: acceptarea faptului că în orice zonă a economie fără liberă intrare şi… ieşire din piaţă nu poate exista concurenţialitate şi nici alocare eficientă a resurselor. Temerii de faliment nu îi trebuie răspuns cu absurditate. Aplicat, dacă acest tip de test îşi are sursa în frica de faliment a unor unităţi financiar-bancare de dimensiuni mari, atunci poate trebuie amintit ce presupune şi ce nu presupune falimentul. Aşadar: 1), o unitate economică falimentară conţine capital încadrabil grosso modo în trei categorii – irecuperabil (pierdut; irosit; risipit); parţial recuperabil; recuperabil; 2). acest capital, prin faliment, nu dispare, ci trece în proprietatea altor întreprinzători, deci ceea ce e recuperabil (parţial sau total) se va recupera; 3). capitalul irecuperabil rămâne irecuperabil, socialmente, indiferent de cât de mult sprijin primeşte din partea autorităţilor unitatea economică în discuţie.

Deci, ce nu ne convinge din principiul la testele de stres, dar şi la modul general de punere a problemei. „Aplicarea testelor de stres atestă cum activitatea bancară a părăsit sfera economiei de piaţa şi a ajuns domeniu de exersare a aptitudinilor birocratice ale agenţiilor de stat. Intr-o economie cu adevărat concurenţiala, determinarea nivelului optim al capitalului ţine de abilitatea antreprenoriala a bancherilor-în-acţiune: dacă acest nivel este supraevaluat, atunci banca poate ajunge în stare de insolvabilitate; invers, un nivel prea mare al capitalului dăunează profitabilităţii băncii. Sistemul bancar actual este însă cel mai reglementat domeniu economic. Practic, prin instaurarea a nenumărate reglementări, norme prudenţiale şi criterii tehnice, am ajuns să asistam la administrarea birocratică a băncilor. Revenind la testele de stres, ele sunt suspectate de slăbiciuni tipice tuturor intervenţiilor guvernamentale: lipsa de obiectivitate, arbitrariul criteriilor folosite etc., toate cu un singur scop: promovarea clientelismului (a băncilor favorite statului). De fapt, într-un sistem a cărui trăsătură dominantă este hazardul moral cauzat de politica "too big to fail", nu ne putem aştepta ca testele de stres să dezvăluie altceva decât că băncile "too big" sunt sănătoase sau uşor însănătoşibile.

Adevăratul "test" pe care băncile ar trebui să-l treacă pentru a avea un sistem bancar competitiv este cel al pieţei - care presupune trierea bancherilor, implicit eliminarea celor ineficienţi. Cum însă funcţia curativă a falimentului a fost de facto abandonată graţie intervenţiei statului, noile acţiuni de control la care au fost supuse băncile arată mai degrabă stresul autorităţii politice, care bâjbâie în încercarea de a pune sistemul financiar pe roate”, susţine Bogdan Glăvan, conferenţiar la Universitatea Româno-Americană.„În ultimă instanţă mi-e teamă că testele acestea presupun un alt bailout ori cu banii contribuabililor, ori prin inflaţie (cel mai probabil şi mai grav scenariu). Asta pentru că dacă se descoperă că o bancă ar avea nevoie de mai mult capital – perspectivele respectivei bănci fiind suficient de faste – nu văd de ce nu ar fi iniţiat – şi reuşit – un proces sănătos de capitalizare suplimentară înainte de „testul de stres bancar””, adaugă Mihai-Vladimir Topan, lector universitar la Catedra de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul ASE.

„Dacă tot veni vorba de „test de stres”, cel mai bun rămâne verdictul pieţei, prin sistemul profiturilor şi pierderilor, precum şi al falimentului. Mai mult, acesta din urmă – testul pieţei – e singurul plauzibil a nu cădea într-una din cele două capcane care pândesc orice intervenţie de acest tip: supracapitalizarea forţată (penalizând domenii alternative cărora le revine mai puţin capital) sau capitalizarea iluzoriu suficientă (ba eventual şi „falsă”, adică inflaţionistă). Antreprenorii în piaţă judecă şi ei în termeni de scenarii – pesimiste, optimiste – iar profitabilitatea şi perspectiva falimentului includ şi aceste elemente anticipative. Nu e prin urmare nevoie, cred, de un import din sfera birocraţiei destinat să acopere, vezi Doamne, vreun deficit de prevedere în rândul întreprinzătorilor”, continuă Vlad Topan.

Şedinţa de terapie globală nu se încheie aici. Prin noiembrie, vine rândul sistemului bancar european să vadă dacă are sau nu capital îndeajuns, iară contribuabilii nervii tari să îl furnizeze.