Se susţine adesea că natura neplanificată şi „anarhică” a producţiei capitaliste necesită reguli birocratice pentru a preveni haosul economic. Astfel, proeminentul marxist ungur, Andras Hegedus, afirmă că birocraţia este doar „produsul secundar al unei structuri administrative” care separă muncitorii de managementul economiei. De vreme ce proprietarii iau deciziile, toţi ceilalţi trebuie, în cele din urmă, să primească comenzile de la acest mic grup. Din moment ce acest lucru ar fi impracticabil într-o economie industrială, problema trebuie abordată prin divizarea responsabilităţii, ceea ce, la rândul său, implică apariţia mai multor straturi birocratice. Capitaliştii iau deciziile, care sunt filtrate, mai departe, spre baza piramidei birocratice. Aceasta înseamnă că muncitorii trebuie să aştepte ca superiorii lor imediaţi să le spună ce să facă, care la rândul lor trebuie să aştepte instrucţiuni de la superiorii lor şi aşa mai departe.

Este important să se înţeleagă faptul că Hegedus crede că aceste trăsături birocratice sunt mai degrabă un produs al capitalismului însuşi decât al naturii producţiei de scară largă. „Acolo unde prevalează relaţiile de proprietate capitaliste”, spune el, „este inutil să lupţi împotriva birocraţiei... Pentru a schimba această situaţie este necesar ca, în primul rând, să fie eliminată proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie”. Birocraţia, continuă el, a fost consecinţa inevitabilă a dezvoltării relaţiilor de proprietate, la un moment dat, în diviziunea muncii şi în integrarea economică. În consecinţă, este de asemenea inevitabil ca la un moment dat să nu mai existe nevoia unui aparat administrativ separat de societate, deoarece condiţiile subiective şi obiective vor evolua spre o autoadministrare directă.. Din moment ce părerile lui Hegedus, în special cele care privesc natura birocratică a capitalismului, sunt împărtăşite la scară largă, este momentul ca ele să fie examinate din punct de vedere critic.

Într-un limbaj mai puţin ştiinţific, Hegedus afirmă că, deoarece capitalismul separă muncitorii de controlul industriei, producţia ar fi necoordonată şi haotică, dacă nu ar exista vreo agenţie de transmitere a cunoştinţelor. Această funcţie este preluată de birocraţie în capitalism. De vreme ce în socialism muncitorii iau toate deciziile în ceea ce priveşte industria, într-o asemenea societate nu există probleme de coordonare. Birocraţia nu este necesară şi se va renunţa la ea. Însă, în afară de a apela numai la o „democratizare a aparatului administrativ” şi de a cere o „mobilitate sănătoasă în toate ariile administrative”, el este vag în ceea ce priveşte modul în care socialismul chiar ar putea să ajungă la aceste lucruri[1]

Trei probleme ale  coordonării

Israel Kirzner notează că există trei probleme ale coordonării care trebuie rezolvate în orice sistem socio-economic:

1. problema priorităţilor, spre exemplu ce bunuri şi servicii ar trebui produse;

2. problema eficienţei, spre exemplu ce combinaţie de resurse folosite în producerea unui tip de marfă va lăsa producătorului cea mai mare parte din resurse pentru a produce alte bunuri şi servicii;

Rolul managementului birocratic poate fi cel mai bine analizat observând modurile în care atât capitalismul, cât şi socialismul tratează această pr oblemă, precum şi cât de bine se descurcă în a o rezolva.

I. Problema priorităţii

În cadrul unei economii de piaţă, priorităţile sunt stabilite de decizia clienţilor de a cumpăra sau nu. Întreprinzătorii, dornici să îşi maximizeze profiturile, tind să producă  tocmai acele bunuri la care se înregistrează cea mai mare diferenţă între costuri şi preţ. Din moment ce consumatorii sunt dispuşi să dea mai mulţi bani pe bunurile care le plac cel mai mult, preţurile acestor bunuri, toate celelalte condiţii rămânând neschimbate, tind să fie mai mari decât cele ale bunurilor mai puţin dorite. Astfel, bunurile pe care membrii societăţii le consideră cele mai importante sunt cele care, fără a simţi nevoia conştientă a unor reglementări birocratice, sunt produse în primul rând şi la cea mai largă scară în capitalism.

O critică frecventă adusă acestui raţionament este că există multe exemple în care nu se poate spune că piaţa reflectă priorităţile consumatorilor. Se presupune, spre exemplu, că pâinea este mult mai importantă decât diamantele, în timp ce este ştiut că preţul diamantelor este mult mai ridicat decât cel al pâinii. Eroarea în această critică este că indivizii nu se confruntă niciodată cu situaţia de a alege între diamante la modul abstract sau pâine la modul abstract. În schimb, ei aleg între unităţi individuale de pâine sau diamante.

De vreme ce, în condiţii normale, cantitatea de pâine depăşeşte cu mult cantitatea de diamante, satisfacţia sau disconfortul cauzat de adăugarea sau pierderea unei unităţi anume de pâine, adică utilitatea sa marginală, este relativ scăzută faţă de cea a unei unităţi de diamant. Dacă, printr-o turnură neaşteptată a sorţii, cantitatea de pâine din lume s-ar reduce semnificativ sau cea a diamantelor ar creşte semnificativ, utilitatea marginală a pâinii şi a diamantelor ar suferi o modificare, cauzând o creştere a preţului pâinii şi o scădere a preţului diamantelor. Se observă, într-adevăr, că piaţa reflectă priorităţile consumatorilor şi face acest lucru fără a avea nevoie de reglementări birocratice. De fapt, birocraţia nu ar putea decât să afecteze satisfacţia consumatorilor pentru că, aşa cum punctează Kirzner, „orice obstacol care nu este impus de piaţă, dar este plasat în calea procesului de stabilire a preţurilor intervine în mod necesar în sistemul de priorităţi pe care consumatorii şi l-au construit”[3].

Deoarece socialismul implică eliminarea pieţei, nu există vreun mecanism prin care priorităţile să fie stabilite fără control şi reglementări conştiente. Astfel, tocmai socialismul nu poate funcţiona fără o birocraţie înfloritoare. O privire fugitivă aruncată asupra procesului de planificare din Uniunea Sovietică va pune într-o lumină clară labirintul birocratic endemic chiar şi pentru o economie moderat socialistă.

Planificarea în Uniunea Sovietică

Pentru a elabora un plan pentru anul următor, cei care îl construiesc trebuie să deţină cât mai multe informaţii posibil despre starea economiei din acel an. Acest lucru îi revine Administraţiei Centrale de Statistică, ce are numai ea singură câteva milioane de angajaţi. Aceste informaţii sunt apoi transferate Comitetului de Planificare Statală, sau Gosplan. Priorităţile pentru anul care urmează sunt stabilite de Consiliul de Miniştri alături de alte câteva agenţii politice şi apoi comunicate Gosplan-ului, care încearcă atât să coordoneze aceste priorităţi, cât şi să echilibreze ţintele de output pentru fiecare industrie a ecnomiei cu cantitatea estimată de input necesară producerii lor.

Planul este transmis apoi în josul ierarhiei celor care fac aceste planificări, trecând prima oară pe la ministerele de care ţin indistriile, apoi la subministere şi tot aşa până la întreprinderile individuale. În acest fel, fiecare firmă este informată în legătură cu nivelul de output care i-a fost repartizat, iar planul începe să urce în ierarhia planificării, fiecare întreprindere putând să îşi calculeze necesarul de input de care are nevoie pentru cantitatea de output stabilită.

Pe măsură ce planul se deplasează în sus, cantităţile de input şi output sunt ajustate în conformitate cu un proces de negociere între managerul întreprinderii şi planificatorii centrali. Primul încearcă să-şi subestimeze productivitatea şi să îşi supraaprecieze nevoia de resurse pentru a-şi îndeplini planul cât mai uşor, în timp ce ultimul face exact opusul.

După ce, în final, planul ajunge la Gosplan, acesta este analizat în întregime, iar ajustările şi corecturile necesare sunt făcute. Planul este apoi trimis din nou spre baza ierarhiei planificării, iar fiecare întreprindere este informată despre ţintele sale de producţie. Şi, dincolo de toate acestea, există, bineînţeles, agenţii guvernamentale care trebuie să asigure conformarea cu planul[4].

Ce poate să realizeze, de fapt, aceste proceduri birocratice de ordinul zecilor de milioane? Primul lucru care trebuie observat este că, în ciuda jargonului, planurile ei sunt, de fapt, doar încercări de a ghici ce va dori fiecare consumator în anul care urmează. Estimările unui întreprinzător sunt, de asemenea, încercări de a ghici; totuşi, există o diferenţă crucială între acestea: estimările întreprinzătorului sunt bazate pe informaţii furnizate de piaţă, în timp ce ale planificatorilor socialişti, sau cel puţin cele din socialismul pur, nu sunt.

1. Calitatea tinde să fie neglijată, deoarece managerii încearcă să găsească cea mai uşoară şi rapidă cale pentru a-şi îndeplini planul de producţie, iar

Însă dacă producţia de bunuri nenecesare are loc în anumite zone, înseamnă că nevoile oamenilor din alte zone rămân nesatisfăcute. Nu există nicio surpriză în faptul că în Uniunea Sovietică există adesea anumite bunuri în exces şi o lipsă acută de altele. Când s-au stabilit cotele de producţie în funcţie de cantitate pentru fabricile de încălţăminte şi de cuie, de exemplu, managerii de producţie din industria cuielor au ajuns la concluzia că le este mai uşor să ajugă la numărul de cuie stabilit dacă produceau numai cuie mici, iar cei din industria producătoare de încălţăminte optau, de asemenea, să producă numai pantofi pentru numere mici. Astfel, se produceau pantofi din abundenţă pentru copii şi cuie mici şi foarte puţine cuie mari sau încălţăminte pentru adulţi. Dimpotrivă, stabilirea cotelor de producţie în funcţie de masa bunurilor produse însemna producerea din abundenţă a pantofilor pentru adulţi şi a cuielor mari. În mod similar, din moment ce producătorii de rochii nu erau nevoiţi să le şi vândă, nu îşi făceau griji în legătură cu preferinţele legate de stil. Rezultatul era că depozitele se umpleau periodic cu rochii nedorite. Iar într-un alt moment, Uniunea Sovietică s-a găsit în situaţia jenantă de a produce o singură mărime de lenjerie intimă pentru bărbaţi, iar aceea numai pe albastru[5].

Astfel, nu este surprinzătoare calitatea proastă a bunurilor de consum din Uniunea Sovietică, nivelul de trai mediu fiind situat între un sfert şi o treime din acela al Statelor Unite, oferta fiind insuficientă pentru atâtea bunuri încât o persoană trebuie să stea la coadă trei sau patru ore în fiecare zi doar pentru a cumpăra produsele de strictă necesitate[6]. În timp ce capitalismul poate funcţiona cu un minimum de birocraţie, am văzut că socialismul, departe de a o elimina, are nevoie de agenţii birocratice. Acestea sunt necesare pentru a (1) colecta informaţiile necesare construirii planului, (2) pentru a elabora planul şi (3) pentru a inspecta fabricile şi a se asigura că planul este dus la îndeplinire.

II. Problema eficienţei

În ceea ce priveşte producţia există aceleaşi consecinţe. În capitalism, problema alocării eficiente a resurselor este rezolvată în acelaşi mod ca şi problema priorităţilor: sistemul preţurilor. Pentru a produce bunuri, capitaliştii trebuie să „liciteze” pentru resursele de care au nevoie. Astfel, ei au aceeaşi relaţie cu vânzătorii materiilor prime ca şi cumpăratorii cu vânzătorii bunului final. De aceea, preţurile pentru diferiţii factori de producţie tind să reflecte cererea întreprinzătorilor pentru ei. Câtă vreme ceea ce întreprinzătorul poate oferi este limitat de câştigul aşteptat în urma vânzării bunului său, factorii de producţie sunt astfel canalizaţi spre producerea celor mai dorite bunuri. Cei care servesc cel mai bine clienţii au cele mai mari profituri şi, aşadar, pot oferi cei mai mulţi bani pe resursele de care au nevoie.

Pe scurt, piaţa este un mecanism cu un grad mare de independenţă care, fără vreo reglementare birocratică, este capabilă să obţină exact ceea ce Hegedus credea că este imposibil: transmiterea cunoştinţelor către indivizii în cauză. Dacă, spre exemplu, oţelul ar deveni mai rar, fie din cauza epuizării parţiale a resurselor, fie pentru că i s-a găsit o nouă întrebuinţare, preţul său ar creşte. Acest lucru ar face atât ca (1) utilizatorii oţelului să fie forţaţi să reducă din cantitatea cumpărată, cât şi ca (2) furnizorii să se simtă încurajaţi să îşi mărească producţia.

Nu numai că acţiunile tuturor agenţilor economici sunt coordonate automat de aceste fluctuaţii de preţ, dar indivizii implicaţi nu trebuie să ştie de ce preţurile scad sau cresc. Trebuie doar să observe fluctuaţiile de preţ şi să se comporte ca atare. Aşa cum a declarat F.A. Hayek, „Cel mai semnificativ lucru în legătură cu acest sistem este economia cunoaşterii cu care operează... Minunea este că fără ca vreun ordin să fie transmis, fără ca mai mult decât, să spunem, o mână de oameni să ştie cauza, zeci de mii de oameni, ale căror identităţi nu le-am putea afla nici după luni întergi de investigaţii, sunt determinaţi să... se mişte în direcţia bună”[7].

Este, de asemenea, important să evidenţiem că, chiar şi într-o întreprindere, birocraţia se află la un nivel minim. În primul rând, dacă o firmă întreţine un nivel ridicat al birocraţiei, concurenţa va oferi preţuri mai bune, iar dacă nu există reforme în acea firmă, aceasta va deveni falimentară din pricina altor întreprinderi care au o structură mai puţin birocratică. În al doilea rând, după cum nota Ludwig von Mises, „nu este nevoie ca managerul general să îşi facă griji în legătură cu detaliile minore ale fiecărei secţii de management... Singura directivă pe care managerul general o dă celor cărora le delegă managementul diferitelor secţii, departamente şi ramuri este: <Faceţi cât mai mult profit posibil.> Şi o examinare a conturilor îi arată cât de mult succes au avut aceştia în a-i executa directiva”[8].

O altă dilemă sovietică

Însă într-o economie pur socialistă, întregul mecanism al pieţei ar fi absent. Toate deciziile cu privire la alocarea resurselor şi la coordonarea economică ar trebui să fie făcute manual de către comisia de planificare. Într-o economie precum cea a Uniunii Sovietice, care are mai mult de 200.000 de întreprinderi industriale, acest lucru înseamnă că numărul deciziilor pe care comisia de planificare ar trebui să îl adopte în fiecare an ar depăşi ordinul miliardelor.

Această sarcină deja herculeană ar deveni infinit mai dificilă prin faptul că, în absenţa datelor pieţei, planificatorii nu ar avea pe ce să îşi fundamenteze deciziile. Această problemă a devenit evidentă în timpul singurei încercări de a stabili o economie pur socialistă: în perioada „comunismului militar” din Uniunea Sovietică, din 1917 până în 1921. Până în 1920, productivitatea medie ajungea la numai 10% din cea din 1914, iar cea a minereului de fier şi a fontei scăzând la 1,9%, respectiv 2,4% din cea din 1914. La începutul anilor 1920, „comunismul militar” fusese abandonat, iar de atunci producţia a fost dictată de pieţe interne restricţionate şi prin cooptarea metodelor de pe pieţele străine din Vest.

Sarcina planificatorilor sovietici este mult simplificată prin existenţa pieţelor limitate, însă faptul că acestea sunt atât de limitate înseamnă că economia încă operează ineficient şi suferă din cauza a două probleme inerente managementului birocratic: blocaje neîncetate şi autarhie industrială.

Blocaje neîncetate

Din moment ce este pur şi simplu imposibil ca o agenţie să se poată familiariza cu fiecare particularitate a fiecărei fabrici din întreaga economie, darămite să poată emite un plan pentru fiecare împrejurare posibilă cu un an în avans, cei care elaborează planul sunt nevoiţi să ia decizii bazate pe rapoarte sumare. Mai mult, ei trebuie să stabilească categorii mari de clase care cu siguranţă nu ţin cont de nenumăratele diferenţe dintre firme. În consecinţă, fiecare plan conţine numeroase dezechilibre care ies la suprafaţă numai când planul este implementat.

Pentru că nu există piaţă, aceste surplusuri şi insuficienţe nu se pot rezolva singure, ci pot fi modificate doar prin ajustarea planului făcut de Gosplan. Astfel, o insuficienţă a bunului A nu poate fi corectată decât sau până când acest lucru este ordonat de către comitetul de planificare. Însă, ajustarea planului într-o anumită zonă va avea ramificaţii în întreaga economie. Pentru a atenua insuficienţa bunului A, anumite resurse vor trebui să fie transferate din producţia bunului B. Fiindcă acest lucru va reduce producţia planificată pentru B, producţia industriilor dependente de bunul B va trebui, de asemenea, re-evaluată, şi aşa mai departe.

Dovezile empirice susţin teoria economică. Paul Craig Roberts notează că ceea ce este denumit cu pretenţie „planning” în Uniunea Sovietică este doar „prezicerea unor ţinte pentru lunile următoare, rezultată din adunarea la rezultatul lunilor trecute a unui procent în plus”. Totuşi, chiar şi acest „plan” este „schimbat atât de mult, încât nu este potrivit să spui că el controlează firul evenimentelor în economie”. Birocraţia planificării, continuă el să spună, pur şi simplu funcţionează ca „agenţi furnizori pentru întreprinderi pentru a evita formarea liberă a preţurilor şi schimbul de piaţă...” În timp ce această aparenţă a planificării centralizate „satisface ideologia, rezultatul ei a constat în semnale iraţionale pentru interpretarea managerială, iar iraţionalitatea producţiei din Uniunea Sovietică a fost consecinţa ei”[9].

Astfel, probele indică faptul că recoltele de grâu dezamăgitoare mai mulţi ani de-a rândul în Uniunea Sovietică sunt mult mai mult un rezultat al sistemului decât al vremii, deoarece chiar şi în „plantaţiile cele mai bune sau în sezoanele de recoltă, aproximativ o treime dintre toate maşinile dintr-un district pot rămâne neutilizate pentru că nu există piese de schimb. Planificatorii centrali cunosc prea bine nevoia de piese de schimb... şi totuşi sistemul de management pare incapabil să facă această corespondenţă dintre piese şi maşinile care au nevoie de ele”[10].

Problema blocajelor nu este nouă, aşa cum indică un raport de acum ceva timp: „Fabrica bielorusă de tractoare, care are 227 de furnizori, şi-a oprit linia de producţie de 19 ori în 1962 din cauza lipsei de piese din cauciuc, de 18 ori din cauza rulmenţilor şi de 8 ori din cauza componentelor de transmisie”. Acelaşi autor notează că „modelul blocajelor continuă în 1963”[11].

Probabil că situaţiile cele mai absurde care implicau executarea planului elaborat de către comitetul central de planificare pot fi ilustrate de un incident descris de Joseph Berliner. Un inspector de fabrici care avea sarcina de a afla de ce o fabrică întârziase cu livrarea unor maşini de săpat a constatat că „maşinile erau peste tot”. Când l-a întrebat pe manager de ce nu le-a expediat, acesta a răspuns că, dacă ar fi fost să respecte planul, ar fi trebuit să le vopsească în roşu, însă că el nu avea decât vopsea verde şi îi era frică să schimbe planul. Permisiunea de a le vopsi în verde i-a fost acordată, însă numai după o întârziere considerabilă, având în vedere că fiecărei structuri a birocraţiei îi era teamă să autorizeze singură o schimbare a planului, aşă că trimiteau cererea la agenţia imediat următoare în rang. Între timp, în mine nu se mai lucra, iar maşinile umpleau depozitele[12].

Autarhia industrială

Problema blocajelor este strâns legată de cea a autarhiei organizaţionale. Managerii de fabrică sunt răsplătiţi dacă îşi îndeplinesc planul de producţie. Pentru a evita întâmpinarea blocajelor şi neîndeplinirea planului, a existat tendinţa ca fiecare industrie să îşi fabrice singură activele. „Fiecare industrie”, spune David Granick, „era dispusă să plătească preţul unei producţii cu costuri ridicate pentru a obţine independenţă”. În 1951, numai 47% din toată producţia de cărămizi se făcea sub conducerea Ministerului Materialelor de Construcţii. Iar până în anul 1957, 116 din cele 171 de fabrici de maşini-unelte se aflau în cadrul altei industrii decât cea adecvată, în ciuda faptului că în anumite cazuri costurile de producţie erau cu 100% mai mari[13].

Pentru a combate această tendinţă, Nikita Hruşciov a reorganizat economia în 1957 prin înfiinţarea a 105 Consilii Economice Regionale care să înlocuiască ministerele industriilor. În absenţa unor alte reforme, totuşi, nu a reuşit decât să înlocuiască „localismul” cu „departamentalismul”, pentru că fiecare regiune economică încerca să devină autosuficientă. Pentru a opune rezistenţă acestui lucru, economia a fost centralizată mai mult în 1963, însă acest lucru nu a reuşit decât să intensifice ineficienţa prin faptul că o economie deja inflexibilă devenea şi mai rigidă. Fără să poată găsi cheia unei planificări eficiente, anul 1965 a marcat un alt pas semnificativ spre o revenire a economiei de piaţă. Aceste reforme au introdus nu numai un sistem limitat al profitului, ci făceau de asemenea apel la „o autonomie locală mare pentru producători şi furnizori. Planificarea detaliată a fiecărui aspect al producţiei va dispărea pentru a fi înlocuită cu îndrumare minimală de către superiori”[14].

Marx a declarat că statul se va prăbuşi. Este cel puţin la fel de semnificativ cât este de ironic faptul că schimbările continue ale ţărilor de la planificarea birocratică la economia de piaţă – ceea ce William Grampp numeşte „noile direcţii ale economiilor comuniste” – indică o „prăbuşire” pe care Marx nu şi-a închipuit-o niciodată[15].

III.  Problema distribuţiei

Când avem în vedere problema distribuţiei, ajungem din nou la concluzia că birocraţia are ca duşman capitalismul. În capitalism, producţia trebuie să aducă profit. Capitalul şi munca migrează acolo unde pot obţine cel mai mare profit. După cum se poate vedea, nu poate exista o separare a producţiei de distribuţie; pentru că acei indivizi care, în ochii consumatorilor, oferă cele mai mari servicii societăţii sunt exact cei care au şi cele mai mari recompense.

Revenind la socialism, este dificil să spunem prea multe în termeni teoretici despre modul în care bogăţia este distribuită, din moment ce există anumite direcţii în baza cărora se făcea distribuţia: egalitate, nevoie, merit şi serviciile oferite societăţii. Ar trebui să devină evident, totuşi, că implementarea oricăreia dintre acestea implica îndrumări birocratice conştiente. Ar trebui, de asemenea, punctat, în acest context, faptul că încercările de a stabili o egalitate strictă nu au reuşit şi probabil că nu vor reuşi niciodată. Acest lucru se întâmplă din două motive.

În primul rând, pentru a stimula outputul, Uniunea Sovietică, de exemplu, a trebuit mereu să se bazeze mult pe sistemul de bonusuri pentru managerii de fabrici şi pe sistemul de număr de piese pentru muncitori. Mărirea gradului de centralizare pentru sistemul de bonusuri este indicată de faptul că în 1934 bonusurile valorau aproximativ 4% din salariul unui manager, astăzi ajungând de cele mai multe ori până la jumătate, iar bonusurile în anumite industrii ajung până la 80% din venit[16].

În al doilea rând, în orice societate în care statul controlează toate faţetele esenţiale ale economiei există o tentaţie naturală a celor aflaţi la conducerea guvernului de a-şi folosi puterea politică pentru a obţine privilegii economice. Astfel, nu este surprinzător faptul că revoluţia din 1917, fără a ţine cont de intenţii, s-a soldat numai cu înlocuirea unei elite privilegate cu alta[17].

Un exemplu va ilustra acest lucru. Există un număr de „magazine speciale” în Uniunea Sovietică ce vând orice de la mâncare la bijuterii. Aceste magazine, care se pretinde că sunt pentru turiştii străini, au marfă de înaltă calitate la preţuri mai mici pentru a compensa rata de schimb pentru ruble fixată de guvern artificial mai sus. Totuşi, James Wallace punctează că „oficiali importanţi ai guvernului, oficiali militari şi căpetenii ale Partidului Comunist au privilegiul de a-şi face cumpărăturile în aceste magazine datorită funcţiei pe care o ocupă”. Pot, astfel, să cumpere „bunuri greu de găsit pentru numai o parte din preţul pentru care vecinii lor cumpără marfă adesea de o calitate mai joasă”[18].

Acest fapt pune într-o nouă lumină lucrurile şi cei care condamnă capitalismul pentru inegala sa „distribuţie a veniturilor” ar trebui să reţină faptul că există diferenţe mai mari ale venitului indivizilor în ţări orientate mai mult către socialism, precum Uniunea Sovietică decât în ţări cu o orientare mai mult spre piaţă, precum Statele Unite. Mai mult, acest lucru nu este un accident istoric, ci este conform cu teoria economică. Şi asta pentru că în capitalism există o tendinţă naturală a capitaliştilor de a investi în domenii în care salariile sunt mici, determinând astfel un nivel al acestora care este comparabil cu acela al altor domenii în care se execută acelaşi tip de muncă, în timp ce indivizii cu salarii mici tind să migreze spre domenii unde plata este mai mare. În mod similar, întreprinzătorii investesc în domenii din care se obţine profit mare. Însă, creşterea producţiei micşorează preţurile, iar profitabilitatea scade. Pe scurt, deşi capitalismul nu va elimina niciodată inegalităţile, are tendinţa de a reduce extremele bogăţiei şi sărăciei.

Concluzii

În capitalism, sistemul preţurilor îndeplineşte funcţia crucială de transmitere a cunoştinţelor societăţii, eliminând astfel nevoia de birocraţie. Însă, tocmai pentru că elimină piaţa, managementul birocratic este indispensabil unei economii socialiste. Mai mult, de vreme ce există o relaţie inversă între planificarea centralizată şi piaţă, managementul birocratic este implicit contradictoriu. Dilema sa poate fi sintetizată, probabil, sub forma a două paradoxuri ale planificării:

Paradoxul 1: Pentru ca planificarea centralizată să fie viabilă, ea are nevoie de informaţii de piaţă pentru a se orienta în luarea deciziilor. Însă, cu cât creşte rolul pieţei, cu atât scade rolul planificării centralizate. Invers, cu cât se extinde mai mult domeniul planificării centralizate, cu atât mai mult sunt limitate informaţiile pieţei şi cu atât mai ineficientă devine conducerea economiei.

Paradoxul 2: Dacă acel comitet de planificare doreşte să maximizeze satisfacţia consumatorilor, nu face decât să execute manual ceea ce piaţa face în mod automat. Devine atunci o entitate redundantă, cauzatoare doar de pierderi. Însă, dacă agenţia de planificare stabileşte operaţii care nu ar fi fost executate în economia de piaţă, atunci acest lucru indică faptul că priorităţile stabilite de către aceasta sunt în conflict cu cele ale consumatorilor. Este clar faptul că, idiferent de deciziile adoptate de către agenţie, poziţia consumatorilor oricum este mai proastă decât cea care ar fi fost într-o economie de piaţă.