"Societatea trebuie judecată după cum se îngrijeşte de cei săraci şi bolnavi!" Această credinţă este larg răspândită în mai toate mediile sociale. Aşa este invocată necesitatea politicilor redistributive. Practic, acceptarea impunerilor fiscale şi a restrângerii libertăţii ar fi preţul plătit pentru dobândirea societăţii perfecte şi a prosperităţii generale. Însă, nu la fel de răspândită este convingerea că politicile economice de redistribuire a avuţiei, marca statului (prădalnic al) bunăstării, constituie şi calea cea mai sigură de destimulare a muncii, a iniţiativei şi activităţii antreprenoriale.

Fără libertate, societatea va sfârşi prin a fi cotropită de sărăcie şi boală. Perspectiva pe care o propunem exprimă adevărul elementar că politicile economice orientate spre intervenţionism şi redistribuire vor eşua în asigurarea prosperităţii. De aceea, singura cale durabilă în atingerea acestui deziderat este promovarea sistematică a libertăţii economice. Demersuri recente în direcţia măsurării libertăţii au fost concretizate în Indicatorul Libertăţii Economice. Relevanţa aparte a acestui indicator ţine de identificarea măsurii în care aranjamentul instituţional al unui ţări este sau nu favorabil activităţii antreprenoriale şi progresului economic. Abordările empirice din acest studiu vin să confirme corelaţia teoretică stabilă dintre libertate şi prosperitate.

1. Fundamentele ştiinţifice ale libertăţii

Din vremuri imemoriale, libertatea pare a fi valoarea cea mai de preţ pentru oameni. Filozofia socială a Occidentului este, în esenţă, o filozofie a libertăţii, pe care s-a construit de altfel întreaga prosperitate şi civilizaţie umană. Însă, de-a lungul timpului, nu puţine sunt doctrinele care au răstălmăcit adevărata semnificaţie şi virtute a libertăţii. Aproape toate doctrinele care au stat la baza regimurilor totalitare au pretins că oferă indivizilor libertate. Socialismul, de exemplu, promitea „clasei muncitoare” eliberarea de sub exploatarea capitalistă; în realitate, de facto şi de jure, politica socialistă de „planificare pentru libertate” nu putea reprezenta decât „planificare pentru sclavagism”, adică tocmai eliberarea individului de demnitatea umană şi aruncarea lui îndărătul civilizaţiei, ceea ce s-a şi întâmplat.

Probabil că libertatea omului în societate reprezintă cel mai explorat domeniu al filozofiei politice şi ştiinţelor sociale din toate timpurile şi domeniul în care s-au afirmat unele dintre cele mai strălucite minţi ale omenirii. Simpla lor trecere în revistă indică un exerciţiu impresionant, însă nu neapărat necesar. Ceea ce contează cu adevărat ţine de înţelegerea faptului că eforturile filozofilor şi ale oamenilor de ştiinţă au vizat necesitatea construirii unei teorii a libertăţii. Scopul implicit ar fi acela de a defini criteriul fundamental de evaluare a societăţii, de transformare a acesteia într-o societate mai dreaptă, mai bună.

Faptul că analiza oricărei relaţii interumane utilizează conceptele de „libertate”, „putere”, „contract” sau „proprietate” nu înseamnă neapărat că fiecare posedă înţelegerea deplină a acestora. Analiza numeroaselor perspective oferite „libertăţii” a dezvăluit importante inconsistenţe logice care au alimentat, de-a lungul timpului, confuzii grave în acest domeniu. Una dintre cele mai răspândite erori constă în pretenţia că libertatea este iluzorie deoarece omul este constrâns de legile naturii. De aici ar rezulta că nici Robinson Crusoe, singur pe insula lui, nu este un om liber. Acesta este unul din numeroasele exemple de confuzie între libertate şi capacitatea individului de a evada din contextul rarităţii, ca lege universală a naturii[1].

Elementul cheie al teoriei libertăţii este stabilirea drepturilor de proprietate privată, „drepturi” care devin sursă ultimă a libertăţii. Noţiunile de libertate şi de proprietate capătă sens odată ce omul ajunge să trăiască în societate, când are nevoie de norme ale vieţii sociale. În societate, libertatea „absolută” gen Robinson Crusoe devine circumscrisă libertăţilor celorlalţi, adică dreptului legitim al fiecărei persoane asupra proprietăţilor sale. În măsura în care individul nu face nimic care să încalce drepturile de proprietate ale altora, adică libertatea lor, atunci nimeni nu are justificarea să intervină asupra proprietăţii şi libertăţii acţiunilor sale. Fiecare persoană are, în mod natural, dreptul exclusiv asupra propriului corp şi poate da acestuia întrebuinţările pe care le consideră a fi cele mai potrivite bunăstării sale, atâta vreme cât nu încalcă drepturile de proprietate ale celorlalţi.

Delimitarea sferei acţiunilor juste de cele injuste constituie rezultatul firesc al creării şi examinării Dreptului, care a devenit, altfel, cea mai mare invenţie instituţională din întreaga istorie a umanităţii. De altfel, această instituţie a făcut posibilă însăşi formarea şi existenţa societăţii. Numai aşa devine posibilă definirea violării Dreptului, sub forma unei ingerinţe sau interferenţe în controlul pe care un individ îl exercită legitim asupra proprietăţilor sale.

Libertatea înseamnă respectarea proprietăţii iar agresiunea este încălcarea proprietăţii. Libertatea derivă, în mod necesar, din regulile de drept; astfel, teoria libertăţii (a proprietăţii) dezvăluie, cu necesitate şi sistematic, care trebuie să fie conţinutul concret al legii şi al legislaţiei, ca reguli de drept pozitiv. În consecinţă, libertatea înseamnă domnia Dreptului, a Legii izvorâtă din acesta, adică domnia regulilor dreptului de proprietate.

Ştiinţa economică demonstrează că piaţa nu este o ordine socială compatibilă cu puterea (coercitivă). Un act coercitiv nu există ori de câte ori situaţia materială a unuia, cum ar fi cazul întreprinzătorului care dă faliment, este afectată negativ prin acţiunile altora. Mare parte din confuziile existente în prezent cu privire la libertate sunt datorate ignorării faptului că libertatea („negativă” prin definirea acesteia ca absenţă a coerciţiei) este circumscrisă drepturilor de proprietate[2].

Încercările de a oferi o teorie sistematică a libertăţii s-au oprit la speculaţiile filozofiei politice, în loc să invoce argumentul ştiinţific al dreptului de proprietate, încorporat definitoriu în corpusul ştiinţei economice. În cadrul ordinii proprietăţii private, în economia de piaţă, puterea este puterea de control neîngrădit a tuturor persoanelor asupra proprietăţilor lor şi domnia Legii prin pedepsirea agresiunii, ceea ce semnifică libertatea din regulile Dreptului de proprietate.

Orice aranjament instituţional care diferă de ordinea economiei de piaţă este rezultatul abolirii parţiale a drepturilor de proprietate, prin instituţionalizarea (coercitivă) a unei politici de „socializare” a proprietăţii private. Acest fapt atrage necesitatea utilizării conceptului de „putere”, ca atribut definitoriu al guvernării (politice) şi nu ca manifestare a relaţiilor de piaţă. Faptul că guvernul caută să îşi derive legitimitatea din protejarea drepturilor de proprietate, din protejarea libertăţii individului împotriva violenţei altor indivizi, nu înseamnă că problema libertăţii este definitiv rezolvată. Pe de o parte, prin acţiunile sale în societate, guvernul nu doar protejează drepturile existente, ci şi creează discreţionar drepturi de proprietate, fapt ce atrage atenţie asupra naturii redistributive a guvernării: favoruri unora pe seama altora[3]. Pe de altă parte, cea mai gravă ameninţare a libertăţii este cea care provine din însăşi sfera puterii politice.

Când statul devine deţinătorul monopolului „legitim” al definirii şi protejării drepturilor de proprietate, se induce ideea nefastă că drepturile de proprietate derivă din organizarea statală. Cei care au reuşit să concentreze, la nivel de comunitate, puterea militară şi, deci, politică, au ajuns astfel să deţină mijlocul prin care să impună biruri şi impozite, reglementări şi constrângeri, în numele protecţiei pe care forţa militară urma să o asigure faţă de ameninţările externe. Pe măsura întăririi armatelor, logica defensivă a protecţiei s-a transformat într-o ofensivă politică împotriva drepturilor de proprietate, după cum istoria demonstrează cu prisosinţă. Paradoxal, pentru ca oamenii să fie liberi ei au fost siliţi să-şi vândă libertatea „protectorului”. În mantia acestuia s-a înfăşurat, de-a lungul timpului, statul - organizaţia politică ce deţine puterea în societate. Iar pentru ca existenţa libertăţii să fie compatibilă cu cea a statului, arată liberalismul contemporan, statul trebuie să fie „limitat” exclusiv la protejarea libertăţii indivizilor[4].

În general, se apreciază că proprietatea privată este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a te socoti liber[5]. De ce ar mai fi, însă, nevoie în ordinea proprietăţii private pentru definirea libertăţii? Regula fundamentală a dreptului de proprietate este de ajuns pentru a defini şi a face efectivă libertatea oamenilor în societate. Faptul că libertatea este adesea structurată în libertate civilă, libertate politică, libertate economică etc. nu înseamnă că relevanţa „libertăţii” pentru teoria economică este doar una parţială, prin aceea că „proprietatea” – ca izvor al libertăţii – este socotită, în general, o categorie economică şi nu una civilă, politică etc.

Individul este liber atunci când i se permite să aleagă toate obiectivele legitime şi toate mijloacele pe care el le poate întrebuinţa. Teoria libertăţii trebuie să pornească de la recunoaşterea existenţei realităţii, atât a realităţii fizice cât şi a celei proprii naturii umane. Aceasta deoarece libertatea omului este rigid limitată, atât de legile naturii cât şi de cele ale acţiunii umane[6]. El nu poate atinge obiective care sunt mutual incompatibile. De exemplu, prin însăşi natura lucrurilor, este imposibil pentru un om să traseze triunghiuri circulare, să anuleze pur şi simplu, pe Pământ, legea gravitaţiei ori să se găsească în două locuri în acelaşi timp. Imposibilitatea lucrurilor de acest tip nu echivalează nici cu absenţa, nici cu violarea libertăţii. Este vorba, de fapt, de o punere greşită a problemei: este absurdă definirea „libertăţii” prin capacitatea omului de a săvârşi acţiuni contrare naturii sale.

2. De la libertate la prosperitate. Ilustrări empirice

Fundamentele ştiinţifice ale libertăţii formează centrul de rezistenţă în construirea Indicatorului Libertăţii Economice (ILE). James Gwartney, unul dintre autorii săi morali, apreciază că ILE poate fi analizat din mai multe perspective. Spre exemplu, poate fi ilustrativ în evidenţierea calităţii aranjamentelor instituţionale şi politice dintr-o ţară. Douglass North, Peter Bauer, Hernando de Soto şi Gerald Scully au subliniat, în scrierile lor, semnificaţia instituţiilor şi a mediului politic în asigurarea prosperităţii economice. Legea, securizarea drepturilor de proprietate, contractul, stabilitatea preţurilor, comerţul liber, pieţele concurenţiale şi fiscalitate redusă sunt factori cu o importanţă aparte în construirea ILE.[7]

În plină glorie a şcolii keynesiste, lucrarea lui Milton Friedman Capitalism şi Libertate (1962) a venit să contrazică mare parte din ideile economice vehiculate în acea vreme. Două decenii mai târziu, la o întâlnire a Societăţii Mont Pelerin de la Cambridge, s-a desprins ideea dezvoltării unor evidenţe empirice care să fie o provocare pentru curentele de gândire preponderente. Acestea urmau să analizeze - şi să demonstreze - legătura dintre libertate economică şi performanţă economică. În 1986, un grup de economişti s-au întâlnit în California pentru a contura bazele acestei idei. Institutul Fraser (Canada) a organizat o conferinţă la care au participat, printre alţii, Milton şi Rose Friedman, Armen Alchian, Arnold Harberger, Assar Lindbeck. Începând din acel an, au fost publicate diverse studii despre legătura organică dintre libertatea economică şi dezvoltare[8].

Toate întâlnirile şi conferinţele ulterioare au urmărit definirea cât mai clară a conceptului de libertate economică, precum şi crearea unui instrument de măsurare a acesteia. În 1996, James Gwartney, Robert Larson şi Walter Block au publicat primul volum Libertatea Economică în Lume, volum ce cuprinde un indicator al libertăţii economice calculat pentru mai multe ţări. Anul următor, studiul realizat prezenta date din 115 ţări cu privire la măsura în care guvernul restrânge libertatea economică prin intermediul politicii monetare inflaţioniste, al fiscalităţii, reglementărilor şi al barierelor privind comerţul internaţional. 

Rezultatul acelor întâlniri şi conferinţe a constat în atingerea unui consens general cu privire la natura libertăţii economice. Participanţii au căzut de acord că există patru elemente fundamentale ale libertăţii economice (Gwartney, 2005:5): alegeri personale – în loc de alegeri „colective”; schimburi voluntare ghidate de piaţă – în loc de alocarea politică a resurselor; libertatea de a intra şi concura pe piaţă; protecţia persoanelor şi a proprietăţii acestora.

Aceste elemente impun o anumită conduită a autorităţii guvernamentale. În unele situaţii, i se cere statului să acţioneze, să „facă”, în timp ce în altele recomandarea – din perspectiva libertăţii – este să nu „facă”. Iată câteva exemple semnificative despre ceea ce trebuie şi nu trebuie să facă statul.

Literatura economică actuală – atât din perspectiva mainstream, cât mai ales cea austriacă – ilustrează legătura organică dintre aranjamentul sistemului legislativ şi monetar, pe de o parte, şi schimburile voluntare ce au loc pe piaţă, pe de altă parte. Guvernele pot contribui la extinderea libertăţii economice prin consolidarea unui sistem judiciar prin acţiuni în favoarea întăririi unor instituţii precum proprietatea privată şi libertatea contractuală în defavoarea utilizării coerciţiei, violenţei sau fraudei pentru a intra în posesia proprietăţii altora. Tot în vederea promovării libertăţii economice sunt şi măsurile de politică monetară neinflaţionistă, menite să evite confiscarea şi redistribuirea avuţiei în cadrul societăţii ca urmare a creşterii masei monetare şi a modificării preţurilor relative.

În acelaşi timp, i se solicită organismului guvernamental să se abţină de la acţiuni care vin în conflict cu alegerile personale ale membrilor societăţii, cu schimburile voluntare sau cu libertatea de a intra/concura pe diferite pieţe (a muncii, a bunurilor, a capitalului şi a serviciilor). Gradul de libertate economică scade atunci când taxele, cheltuielile guvernamentale şi reglementările birocratice substituie alegerile personale, schimburile voluntare şi coordonarea resurselor prin piaţă. În acelaşi fel acţionează şi diferite restricţii ale statului, care limitează sau împiedică intrarea pe piaţa muncii sau pe alte pieţe.

Pentru măsurarea gradului de libertate economică şi construirea ILE sunt luate în considerare cinci arii cuprinzătoare de analiză: (1) mărimea sectorului public: cheltuieli, impozite şi taxe, întreprinderi publice; (2) sistemul juridic şi protejarea drepturilor de proprietate; (3) stabilitatea monetară; (4) libertatea comerţului internaţional; (5) reglementări în domeniul creditării bancare, al muncii şi mediului de afaceri.

Calculat pe baza ariilor metodologice prezentate anterior, ILE stă la baza determinării corelaţiilor între nivelul de libertate economică şi indicatorii bunăstării economice şi sociale. Studierea unor asemenea interdependenţe are ca scop testarea empirică a validităţii următoarei ecuaţii: nivelul de dezvoltare depinde substanţial de gradul în care libertatea economică emană din sistemul instituţional al fiecărei economii. În acest sens, literatura de specialitate a ultimilor decenii abundă în studii economico-sociale prin care s-a dorit identificarea factorilor aflaţi la baza decalajului de dezvoltare economică între ţări.

În ilustrarea corelaţiilor dintre libertatea economică şi nivelul de performanţă am recurs la prezentarea grafică. Măsurarea performanţei economice cuprinde atât indicatori cantitativi, specifici creşterii economice (precum venitul pe cap de locuitor, ritmul de creştere, nivelul şomajului), cât şi indicatori ai dezvoltării umane, ce reflectă calitatea vieţii (speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă şi cea în rândul adulţilor, nivelul de alfabetism şi sărăcia.

Ţările supuse analizei sunt grupate în cinci grupe, în funcţie de mărimea indicelui libertăţii economice, după cum urmează: prima cincimereprezintă grupa statelor care au înregistrat performanţele cele mai ridicate în domeniul libertăţii economice; a doua cincimereprezintă grupa statelor destul de libere, în cadrul căreia intervenţia statului în economie este redusă, însă mai ridicată decât în cazul grupei anterioare; a treia cincimeeste grupa statelor relativ libere, care prezintă un nivel mediu de libertate; cincimea a patra – grupa statelor care au înregistrat un nivel de libertate sub medie şi ultima cincime – grupa statelor care au înregistrat cel mai redus nivel libertate economică, dintre cele supuse studiului.

Libertatea economică, venitul pe cap de locuitor şi creşterea economică

Într-o primă instanţă, vom avea în vedere legătura dintre libertatea economică, venitul pe cap de locuitor şi ritmul de creştere, ca indicatori ai bunăstării şi evoluţiei economice. Informaţiile ilustrează evoluţia ritmului de creştere a venitului mediu pe cap de locuitor în ţările în curs de dezvoltare, cu o rată de 1,5 ori mai înaltă în 1990 faţă de cea înregistrată 1980. Până în 2000, venitul mediu pe cap de locuitor a crescut în statele în curs de dezvoltare cu până la 3,4 ori - o rată de două ori mai mare faţă de cea înregistrată în statele dezvoltate[9].

Figura 1: Libertatea economică şi venitul pe cap de locuitor

Figura 2: Libertatea economică şi ritmul de creştere

De asemenea, după cum se poate observa din Figura 2, ritmul de creştere este mai ridicat pentru statele a căror libertate economică este superioară – 2,5% în grupa ţărilor cu cel mai ridicat nivel de libertate, faţă de numai 0,8% la extrema opusă. Explicaţia anterioară este valabilă şi în acest caz. Ritmul de creştere fiind un indicator al dinamicii activităţii antreprenoriale, va fi superior în cazul ţărilor în care intervenţiile guvernamentale prohibitive pentru antreprenoriat sunt mai reduse. De aceea, politicile de descentralizare economică şi de relaxare fiscală stimulează activitatea economică, a cărei dinamică se reflectă în evoluţia ritmului de creştere.

Libertatea economică şi şomajul

Venitul pe cap de locuitor este un indicator insuficient pentru aprecierea bunăstării individuale. Tocmai de aceea am completat analiza prin luarea în considerare a şomajului şi a raportului de „putere” angajator – angajat, ca indicatori ai distribuţiei veniturilor în economie. Am pornit de la recunoaşterea generală a faptului că guvernele rulează politici de reducere a şomajului prin întărirea puterii sindicatelor, stabilesc niveluri ridicate ale salariilor minime precum şi alte reglementări privind negocierea şi aplicarea contractelor de muncă. Toate acestea semnifică intensificarea intervenţiei guvernului în economie şi reducerea libertăţii economice. Dar cât de viabile sunt aceste măsuri în reducerea şomajului şi în rezolvarea problemelor de pe piaţa muncii?

Iată dovezi empirice care vin să confirme postulatele apriorice. Rezultatele analizei întreprinse de Institutul Fraser asupra relaţiei dintre libertatea economică şi rata şomajului sunt ilustrate în figura următoare.

Figura 3: Libertatea economică şi şomajul

Această ilustrare grafică reflectă o relaţie inversă între libertatea economică şi nivelul şomajului. Astfel, ţările în care guvernul se implică activ în activitatea economică – în mod particular în reglementarea pieţei muncii – au înregistrat un nivel al şomajului mai ridicat, de 13%, în timp ce şomajul în ţările cu o libertate economică ridicată este de numai 5,2%. De asemenea, se poate observa un trend descendent al ratei şomajului pe măsura creşterii libertăţii economice – grupa statelor cu un nivel mediu al libertăţii, în care rata şomajului este mai ridicată cu 0,2%, faţă de grupa anterioară a statelor „mai puţin libere”. În consecinţă, se poate concluziona că restrângerea libertăţii angajatorilor, pe de o parte şi a angajaţilor, pe de altă parte, conduce la dezavantaje pentru ambele părţi şi în consecinţă la creşterea şomajului.[11]

Întrebarea este când şi în ce măsură un asemenea adevăr va fi luat în considerare de către oficialii politici, atunci când aceştia intervin pentru protejarea raporturilor de muncă faţă de condiţiile nemiloase ale pieţei?

Libertatea economică şi dezvoltarea umană

Ipoteza că indicatorii macro sunt o măsură insuficientă a bunăstării umane a stat la baza căutării unui alt indicator care să cumuleze rezultatele performanţelor sociale înregistrate le nivel global. În acest sens, prin cercetările demarate în cadrul Programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite (PDUN) s-a conturat Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU), ca măsură a tendinţelor înregistrate la nivel social în domenii precum: mortalitatea infantilă şi cea în rândul adulţilor, speranţa medie de viaţă, nivelul analfabetismului în rândul populaţiei adulte, numărul de elevi înregistraţi în învăţământul primar, ajutoarele internaţionale, nivelul sărăciei etc. Precum se poate observa şi din figura următoare, performanţele ridicate în dezvoltarea umană corespund unui nivel ridicat de libertate economică, iar pe măsură ce nivelul de intervenţionism creşte, indicatorii dezvoltării umane se depreciază tot mai mult.[12]

Figura 4: Libertatea economică şi dezvoltarea umană

Însă, relaţia dintre libertate şi componentele IDU este şi mai relevantă pentru ilustrarea impactului libertăţii economice asupra dezvoltării umane. Rezultatele studiilor întreprinse de Institutul Fraser în colaborare cu Banca Mondială şi PDNU susţin creşterea libertăţii economice ca măsură pentru reducerea mortalităţii infantile şi în rândul populaţiei adulte, pentru creşterea speranţei de viaţă, a ratei de alfabetism în rândul populaţiei adulte şi reducerea sărăciei – după cum se poate observa şi în diagramele de mai jos.

Figura 5: Libertatea economică şi mortalitatea infantilă

Această corelaţie permite înţelegerea faptului că mortalitatea infantilă este mult mai redusă în ţările cu un nivel mai ridicat de libertate economică.

Figura 6: Libertatea economică şi mortalitatea în rândul populaţiei adulte

De asemenea, mortalitatea în rândul adulţilor este semnificativ mai redusă în ţările cu o libertate economică mai ridicată.

Figura 7: Libertatea economică şi speranţa medie de viaţă

În acelaşi sens, se poate constata că speranţa de viaţă este cu peste 25 de ani mai mare în statele în ţările cu cel mai ridicat nivel de libertate economică, faţă de ţările cu cel mai redus nivel.

Figura 8: Libertatea economică şi nivelul de alfabetism în rândul populaţiei adulte

Rata alfabetismului în rândul persoanelor cu vârsta de 15 şi peste 15 ani este semnificativ superioară în statele în care libertatea economică este mai ridicată.

Figura 9: Libertatea economică şi nivelul sărăciei[13]

Conform metodologiei de calcul a sărăciei umane, un nivel ridicat de libertate economică este asociat unui nivel redus de sărăcie.

Analiza groso modo a evoluţiei dezvoltării umane, pe parcursul ultimelor decenii, ilustrează un anumit trend ascendent. În medie, se poate anticipa că indivizii născuţi în ţările dezvoltate vor beneficia de venituri mai ridicate, de servicii de sănătate şi educaţie mai eficiente, faţă de generaţia părinţilor lor. În mai puţin de un deceniu, speranţa de viaţă a crescut în statele dezvoltate cu doi ani. În ţările subdezvoltate de asemenea, IDU pare să urmeze acelaşi trend[14].

Dezvoltarea umană reprezintă unul dintre domeniile în care intervenţia guvernamentală şi-a făcut resimţită prezenţa în mod pregnant, considerându-se că este responsabilitatea statului de a asigura un minimum de bunăstare cetăţenilor, constând în hrană, locuinţă şi protecţie socială, obiective în a căror atingere a înregistrat, precum era de aşteptat, un eşec evident.

Inegalităţile existente la nivel global între nivelul de dezvoltare din diferite ţări, inegalităţi considerate inacceptabile, au condus la demararea programelor de ajutor şi susţinere a dezvoltării în ţările din Lumea a Treia. Problema acestor programe constă în desfăşurarea lor sub forma contribuţiilor caritabile, prin exportul de produse sub preţul pieţei, favorizând exporturile statelor dezvoltate şi descurajând producţia autohtonă. Asemenea iniţiative destimulează activitatea întreprinzătorilor locali, care sunt defavorizaţi prin introducerea produselor din import la preţuri sub nivelul pieţei. Pe de altă parte, subvenţiile şi finanţările guvernelor şi ale organismelor internaţionale alterează competivitatea pieţelor, sprijinind în mod arbitrar anumiţi întreprinzători în defavoarea celorlalţi. Aceste programe, pe de o parte, şi protecţionismul intens al guvernelor, pe de altă parte, au condus la rămânerea în urmă a economiilor din Lumea a Treia şi adâncirea inegalităţilor interţări în ceea ce priveşte dezvoltarea.

Creşterea libertăţii economice poate constitui, aşadar, o soluţie şi pentru această problemă, întrucât manifestarea „puterii proprietarilor” va contribui la dezvoltarea economică prin exploatarea avantajelor comparative existente. Numai în acest mod vor reuşi să înregistreze progresul dorit acele ţări aflate la limita subzistenţei.

Libertatea economică şi corupţia

O altă problemă luată în considerare în analiza impactului libertăţii economice este cea a corupţiei. Percepţia generală asupra corupţiei este de comportament ilegitim, injust, care contravine normelor morale, etice sau legislative. Paradoxal, fenomenul corupţiei este în mod frecvent asociat unui control insuficient şi ineficient din partea guvernului. Mai mult decât atât, problema este analizată adesea prin comportamentul corupt al exponenţilor sectorului privat, care cer „cu necesitate” intervenţie guvernamentală. În realitate, astfel de concepţii sunt în întregime eronate: „Corupţia – arată Ana Isabel Eiras (2003) – reprezintă un simptom al reglementărilor excesive, ..., al unui sector public extins şi nu rădăcina problemei.” De altfel, a devenit tot mai clară ideea că fenomenul corupţiei este specific relaţiilor în care una dintre părţi este reprezentantul autorităţii statale.

Intensificarea intervenţiei guvernamentale prin legislaţii şi mai restrictive nu reprezintă, cu siguranţă, o soluţie, ba dimpotrivă. Cu cât restricţiile politice în calea afacerilor sunt mai numeroase, cu atât probabilitatea ca oamenii să le încalce va fi mai mare. Pe de altă parte, reducerea aparatului etatist conduce la diminuarea posibilităţii de manifestare a comportamentelor „nefireşti” din partea funcţionarilor publici. Un aspect evident este acela că dimensiunile mai reduse ale guvernului permit o mai mare transparenţă asupra activităţilor acestuia, ceea ce ar preveni manifestarea corupţiei şi ar reduce puterea „managementului birocratic”. În plus, limitarea dimensiunilor guvernului va genera reducerea costurilor de întreţinere şi finanţare a activităţii acestuia, adică diminuarea gradului de reglementare şi a presiunii fiscale asupra economiei şi mediului de afaceri.

În diagrama de mai jos, vom avea în vedere incidenţa libertăţii economice asupra corupţiei la nivelul organizaţiilor guvernamentale.

Figura 10: Libertatea economică şi corupţia[15]

După cum se poate observa, cel mai redus nivel de corupţie se înregistrează în ţările cu un nivel superior al libertăţii economice. De asemenea, se observă o relaţie inversă între libertatea economică şi nivelul de corupţie, ceea ce confirmă ipoteza anterioară, conform căreia intensificarea intervenţiei guvernamentale conduce la creşterea gradului de corupţie.[16]

Figura 11: Libertatea economică şi economia subterană

Dimensiunile economiei subterane tind să fie mult mai extinse în ţările în care libertatea economică este mai redusă. Explicaţia acestui fenomen constă în faptul că reglementările restrictive impuse de guverne obligă retragerea activităţilor antreprenoriale din sfera oficială a legalităţii. Absenţa libertăţii economice conduce la alterarea eticii comportamentului uman, la perpetuarea sărăciei şi a factorilor ei.[17] 

Libertatea economică şi pacea

O ultimă analiză inclusă în această secţiune are în vedere legătura dintre libertatea economică şi tendinţa guvernelor de a iniţia conflicte unele împotriva celorlalte sau, dimpotrivă, de perpetuare a păcii şi a relaţiilor comerciale şi de colaborare internaţionale.

În ultimele decenii, exceptând câteva zone de conflict precum Orientul Mijlociu, Africa de Sud, America Latină, cea mai mare parte a lumii a cunoscut o perioadă de pace şi relaxare militară care continuă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest fenomen este considerat neobişnuit, luând în considerare tendinţa istorică a marilor puteri ale lumii de a iniţia conflicte unele împotriva celorlalte, în baza intereselor politice şi economice. Ce a atras schimbarea de atitudine a actualelor mari puteri, faţă de precedentele? Care este motivul pentru care, marile puteri politico-economice sunt mai puţin motivate către iniţierea conflictelor armate? Ce determină perpetuarea păcii?

În condiţii de cooperare socială şi de libertate a comerţului, asemenea conflicte devin ineficiente şi chiar indezirabile, în special atunci când opinia publică dezaprobă vehement acţiunile militare pe care guvernele le experimentează pe banii contribuabilului. Spre deosebire de etapele anterioare ale dezvoltării, în care extinderea teritorială era esenţială pentru creşterea bunăstării, situaţia este cu totul diferită în societatea modernă. Creşterea economică se realizează, în acest caz, în special pe seama valorificării capitalului intelectual şi financiar, care nu este creat, ci mai degrabă distrus, în cadrul conflictelor armate.

Concluzia generală ce se poate desprinde este aceea că numai organizarea socială fundamentată pe principiile capitalismului creează condiţiile favorabile prosperităţii economice, libertatea economică fiind, în această ecuaţie, componenta esenţială în desăvârşirea ordinii economiei de piaţă.

Bibliografie selectivă

1. Balcerowicz, L. 1998. Libertate şi dezvoltare, Editura Altfel Compania, Bucureşti.

2. Bauer, Peter T., 1981, Equality, Third World and Economic Delusion, Cambridge, Mass.: Harvard University Press

3. Bauer, Peter. 1984. Reality and Rhetoric: Studies in the Economics of Development, Harvard University Press, Massachusetts.

4. Baumol, William J. 1990. Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Distructive, Journal of Political Economy, Vol. 98, No. 5.

5. Berggren, Nicolas. 2003. The Benefits of Economic Freedom. A Survey, The Independence Review, Vol. 8, Nr. 2.

6. Caplan, Brian. 2009. Against the Human Development Index, Library of Economics and Liberty, May.

7. Comission of the European Communities. 2008. Progress Towards the Lisbon Objectives in Education and Training. Indicators and benchmarks 2008, www.ec.europa.eu.

8. Friedman, Milton and Rose. 1995, Capitalism şi Libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

9. Friedman, Thomas L. 2001. Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti.

10. Grubel, G. Herbert, Economic Freedom and Human Welfare: Some Empirical Foundings. Cato Journal, vol. 18, nr. 2, 1998

11. Gwartney, J., Lawson, R., Gartzke, E., 2008, Economic Freedom of the World: 2008 Annual Report, Fraser Institute, Canada.

12. Gwartney, James, Lawson, Robert. 2005. Economic Freedom of The World. Anual Report, 2005. Vancoucer, B.C.: Fraser Institute.

13. Hayek, Friedrich A., 1998, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi

14. Hoppe, Hans-Hermann. 1989. A theory of socialism and capitalism. Boston: Kluwer Academic Publishers.

15. Hoppe, Hans-Hermann. 1993. The economics and ethics of private property. Studies in political economy and philosophy. Boston: Kluwer Academic Publishers.

16. Hülsmann, Jörg Guido. 2005. The A Priori Foundations of Property Economics, The Quarterly Journal of Austrian Economics, 7(4).

17. Lal, Deepak, The Poverty of „Development Economics”, 3^rd edition, Institute of Economic Affairs, London, 2002

18. Marinescu, Cosmin (coord.). 2007. Economia de piaţă: fundamentele instituţionale ale prosperităţii, Editura ASE, Bucureşti.

19. Marinescu, Cosmin. 2004. Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, Editura Economică, Bucureşti.

20. Marinescu, Cosmin. Staicu, Gabriel. Libertate economică şi prosperitate (I), în Analiză şi prospectivă economică, Editura ASE, Bucureşti, nr. 6 (4)/2006, pp. 8-20

21. Mises, Ludwig von. 1998 [1949]. Human action. A treatise on economics. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

22. Pejovich, Svetozar, Economic Analysis of Institutions and Systems,     Kluwer Academic Publishers, 1995

23. Reisman, George. 1996. Capitalism, Jameson Books, Ottawa.

24. Rothbard, Murray N. 1977. Power and Market, Sheed Andrews and McMeel, Kansas City.

25. Rothbard, Murray N. 1983. America’s Great Depression, Richardson and Snyder, New York.

26. Rothbard, Murray N. 2005. Ce le-a făcut Statul banilor noştri?. Institutul Ludwig von Mises România.

27. Rothbard, Murray Newton. 1978. For a new liberty. New York: Collier Books.

28. Rothbard, Murray Newton. 1998. Ethics of liberty. New York: New York University Press. Traducere din limba engleză de Dan Cristian Comănescu şi Mihai-Vladimir Topan, http://misesromania.org

29. Salin, Pascal, Liberalisme, Editions Odile Jacobs, Paris, 2000

30. Schadler A. et al.2006. Growth in Central and Eastern European Countries of the European Union: A Regional Review, IMF Occasional Paper No. 45.

31.  Schneider, Friedrich; Klinglmair, Robert. 2004. Economia subterană în lume: Ce ştim despre aceasta? Centrul de Studii Economice – lucrarea 1167. Munich: Centrul de Studii Economice & Institutul Ifo de Cercetare Economică.

32. Sciolino, Elaine. 2006. Sindromul protestatarului Francez. Baricade Da, Revoluţie Ba. Business Magazin, Nr. 79.

33. Sen, Amartya. 2004. Libertatea ca dezvoltare, Editura Economică, Bucureşti.

34. de Soto, Hernando, [1990], Cealaltă Cărare, Editura Sedona, Timişoara, 1999

35. Smith, Adam, [1776], Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Eitura Universitas, Chişinău, 1992

36. Vásquez, Ian. 1998. Official Assistance, Economic Freedom, and Policy Change: Is Foreign Aid Like Champagne?, Cato Journal, vol. 18, nr. 2.