Scăderea IPC din aprilie, pentru a doua lună consecutiv, a condus la ideea că economia SUA s-ar putea afla într-o gaură neagră a deflaţiei. An după an, IPC a scăzut cu 0.7% în aprilie după ce scăzuse deja cu 0.4% în luna precedentă. Pentru majoritatea experţilor, apariţia deflaţiei reprezintă o ameninţare serioasă pentru economie. Se susţine că o scădere a preţurilor îndeamnă consumatorii să-şi amâne cheltuielile. Mai mult decât atât, se argumentează că deflaţia creşte de asemenea ratele reale ale dobânzii şi povara îndatoririi, diminuând astfel şi mai mult cererea pentru bunuri şi servicii. După ce a scăzut la -3.6% în iulie 2008, rata reală a rezervelor federale urmează un trend ascendent, urcând la +0.9% în luna aprilie a acestui an.

Deci, cum poate fi combătută deflaţia? Unii economişti propun o rată a inflaţiei mai mare.

Din punctul de vedere al profesorilor de la Harvard, Gregory Mankiw şi Kenneth Rogoff, o rată a inflaţiei mai ridicată va conduce la scăderea ratelor reale ale dobânzii şi la creşterea cheltuielilor curente de consum. În plus, o rată mai mare a inflaţiei va acţiona în sensul reducerii poverii îndatorării. Aceasta, spun ei, va produce relansarea activităţii economice.

Care este până la urmă nivelul inflaţiei necesar scoaterii economiei din gaura neagră a deflaţiei? Unii experţi, asemenea lui Rogoff, susţin că 6% ar fi nivelul corect: ”Susţin o valoare de 6% a inflaţiei pentru cel puţin doi ani. Va limita explozia datoriei şi ne va ajuta să răscumpărăm datoriile”.

Se pare că în aranjamentul economic actual un pic de inflaţie este remediul potrivit pentru economie.

Dar cum poate ceva privit în mod normal ca un lucru rău – ceva ce distruge economia – în acelaşi timp să contribuie la sănătatea economiei? Profesorii noştrii de la Harvard nu încearcă să ofere un răspuns la această întrebare. Tot ceea ce contează pentru ei este că o rată a inflaţiei mai mare va resuscita cheltuielile consumatorului care, susţin ei, vor întări economia.

Inflaţia înseamnă doar creşterile IPC?

Principala problemă a acestui mod de gândire este definirea inflaţiei. Cei mai mulţi economişti susţin că inflaţia reprezintă creşterea generalizată a preţurilor, care poate fi evidenţiată de indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC n.t.), dar se contrazic cu privire la cauzele inflaţiei. De o parte avem monetariştii care susţin că fluctuaţiile masei monetare cauzează schimbări ale IPC. De cealaltă parte avem economiştii care susţin că inflaţia este cauzată de diverşi factori din realitate. Aceştia au îndoieli în ceea ce priveşte afirmaţia că fluctuaţiile ofertei de bani provoacă schimbări al IPC. Ei cred că este mai plauzibil ca lucrurile să stea exact invers.

Noi sugerăm că inflaţia nu reprezintă creşterea preţurilor ci devalorizarea banilor.

Din punct de vedere istoric, inflaţia a apărut atunci când stăpânul cetăţii forţa locuitorii să îi dea toate monezile de aur sub pretextul că o nouă monedă de aur o va înlocui pe cea veche. În timpul procesului, regele avea să falsifice compoziţia monezilor din aur amestecându-le cu alt metal şi returnând cetăţenilor monezi de aur diluate.

Conducătorul poate folosi acum aurul furat şi monezile turnate pentru uzul propriu. Ceea ce trecea ca monedă de aur pur era de fapt o monedă diluată. Expansiunea monezilor diluate deghizate în monezi din aur pur reprezintă de fapt inflaţie. Ca rezultat al inflaţiei, conducătorul se putea angaja într-un schimb de tipul “nimic pentru ceva”. (Putea acum să-şi îndrepte resurse reale către sine).

Sub standardul aurului, tehnica abuzului asupra mijlocului de schimb a devenit mult mai avansată prin emisiunea banilor de hârtie fără acoperire în aur. Astfel, inflaţia înseamnă creşterea masei biletelor de hârtie care nu au acoperire în aur dar care trec drept adevăraţii reprezentanţi ai banilor propriu-zişi, aurul. Din nou, deţinătorul banilor fără acoperire se angajează într-un schimb de tipul “nimic pentru ceva”.

În lumea contemporană, rezerva de bani nu mai este reprezentată de aur ci de bani de hârtie; prin urmare, inflaţia în acest caz este reprezentată pur şi simplu de fluctuaţia stocului de bani de hârtie. Atenţie: nu spunem că o creştere a masei monetare cauzează inflaţie. Ceea ce spunem este că inflaţia este creşterea masei monetare.

O dată ce este înţeles faptul că inflaţia reprezintă creşterea masei monetare, este limpede de ce acest lucru este o veste rea. Când masa monetară creşte, întotdeauna va exista cineva care să aibă acces primul la bani şi care poate cumpăra mai multe bunuri şi servicii la aceleaşi preţuri. Următorii se pot bucura încă de banii noi. Însă, cei care acced printre ultimii la aceşti bani vor avea mai puţin de câştigat pe măsură ce preţurile bunurilor şi serviciilor încep să crească.

Atâta timp cât preţurile bunurilor pe care le vând cresc mult mai rapid decât preţurile bunurilor pe care le cumpără, cei care beneficiază succesiv de bani proapsăt tipăriţi au încă de câştigat. Cei care suferă sunt aceia care primesc ultimii banii nou tipăriţi sau nu îi primesc deloc. Ei descoperă că preţurile bunurilor pe care le cumpără au crescut, în timp ce preţul bunurilor şi serviciilor pe care le oferă abia dacă s-au modificat. Cu alte cuvinte, creşterea masei monetare sau inflaţia provoacă o redistribuire a avuţiei.

La o privire mai îndeaproape putem spune, de asemenea, că injecţiile monetare provoacă creşterea cererii de bunuri şi servicii, care nu este acoperită de producţia de bunuri şi servcii, ceea ce face ca expansiunea monetară să ducă la secătuirea economică a factorilor generatori de avuţie. Mai mult, inflaţia monetară amplifică pericolul ciclului economic de tip „boom-bust”.

Odată ce este recunoscut faptul că principalul element al inflaţiei este expansiunea stocului de bani, putem încerca să stabilim în ce măsură inflaţia poate ajuta sau nu la resuscitarea economiei SUA.

Inflaţia monetară şi preţurile

Care este preţul unui bun? Este cantitatea de bani cerută per unitate. Observaţi că fără bani, nici măcar nu poate fi începută o discuţie despre ce sunt preţurile. Totuşi, cei mai mulţi dintre economişti, când discută despre preţuri, nici măcar nu menţionează vreodată banii.

Pentru economiştii mainstream, o creştere a activităţii economice este văzută aproape de fiecare dată ca un factor declanşator pentru o creştere generalizată a preţurilor, ceea ce ei etichetează în mod eronat ca fiind „inflaţie”. Dar de ce ar trebui ca o creştere a producţiei de bunuri să conducă la o creştere generalizată a preţurilor? Dacă masa monetară nu se modifică atunci apare situaţia în care sunt mai puţini bani per unitate de produs – scăderea preţurilor. Această concluzie nu este afectată chiar dacă aşa-zisa economie operează foarte aproape de „outputul potenţial”( un alt termen ciudat folosit de către economiştii mainstream).

O altă explicaţie populară pentru creşterea generalizată a preţurilor este creşterea salariilor o dată ce economia este aproape de outputul potenţial. Dacă masa monetară rămâne neschimbată atunci nu este posibilă creşterea tuturor preţurilor bunurilor şi a salariilor. Din nou elementul care declanşează creşterea generalizată a preţurilor trebuie să fie expansiunea monetară.

O creştere a preţului unui anumit bun înseamnă că mai mulţi bani sunt cheluiţi acum pentru acel bun. De asemenea, dacă pentru un volum dat de bunuri are loc o creştere a ofertei de bani, toate celelalte fiind neschimbate, aceasta ar însemna că mai mulţi bani vor fi cheltuiţi per unitatea acestui stoc de bunuri. Asta înseamnă că acum a crescut preţul unui bun.

Observaţi că, în acest caz, creşterea ofertei de bani (inflaţia) este asociată cu creşterea preţurilor bunurilor. (Am văzut că majoritatea economiştilor şianaliștilordefinesc inflaţia ca o creştere generalizată a preţurilor, rezumată de aşa-numitul IPC. Observaţi din nou că, în timp ce o creştere generalizată a preţurilor poate fi asociată cu inflaţia, totuşi nu este inflaţie.)

Dar, să considerăm acum următoarea situaţie: rata de creştere a masei monetare este aceeaşi cu a creşterii cantităţii de bunuri. Prin urmare, preţurile bunurilor nu se schimbă. Avem sau nu inflaţie?

Pentru majoritatea economiştilor, dacă o creştere a ofertei de bani este egalată de creşterea producţiei, atunci acesta este un lucru favorabil atâta vreme cât nu a avut loc creşterea generalizată a preţurilor şi nu s-a produs inflaţie. Noi sugerăm că acest mod de gândire este fals câtă vreme inflaţia s-a produs, adică masa monetară a crescut. Această expansiune nu este reversibilă prin creşterea corespunzătoare a producţiei de bunuri şi servicii.

De exemplu, odată ce regele a creat monezile din aur alterate deghizate în monezi din aur pur, el poate schimba nimic pentru ceva, neţinând cont de rata creşterii producţiei de bunuri. Indiferent de cum evoluează producţia de bunuri, regele se angajează într-un schimb de tipul nimic pentru ceva, deviind resursele către sine prin plata a nimic în schimb.

Acelaşi raţionament poate fi aplicat şi pentru inflaţia banilor de hârtie. Schimbul de nimic pentru ceva, pe care expansiunea monetară îl pune în mişcare, nu poate fi înlăturat prin creşterea producţiei de bunuri. Creşterea ofertei de monedă, adică creşterea inflaţiei, va pune în mişcare toate efectele negative asociate tipăririi de monedă, inclusiv pericolul ciclului de tip „boom-bust” indiferent de creşterea producţiei de bunuri.

Potrivit concluziei noastre şi anume că inflaţia se referă la creştere ofertei de monedă, cu siguranţă nu poate fi benefică pentru creşterea economică, aşa cum au sugerat profesorii noştrii de la Harvard. Dimpotrivă, o creştere a inflaţiei este generatoare de sărăcie, prin redistribuirea avuţiei reale de la cei care o produc la deţinătorii de bani nou tipăriţi. Aceasta duce la consum fără acoperire din partea producţiei.

Inflaţia şi dimensiunea economiilor reale

Este adevărat că inflaţia ajută la diminuarea poverii îndatorării în economie? Ceea ce măreşte povara îndatorării este capacitatea tot mai redusă a oamenilor de a crea avuţie reală. Evident, în acest caz, inflaţia slăbeşte capacitatea de a crea avuţie reală şi poate doar să mărească şi nu să reducă povara îndatorării.

Tipărirea de bani poate, doar temporar, ajuta primii beneficiari ai banilor proaspăt tipăriţi. Totuşi, nu poate ajuta toţi agenţii economici. Putem, astfel, concluziona că inflaţia poate doar să mărească şi nu să reducă, povara de ansamblu a îndatorării economiei.

Faptul că inflaţia este un proces destructiv nu poate fi mereu sesizat atunci când baza funcţionării economiei este în regulă. Spre exemplu, atunci când autorităţile măresc rata de creştere a ofertei de bani în timp ce volumul economiilor reale este încă ridicat, activitatea economică se comportă corespunzător.

Este uşor, în acest caz, să concluzionăm că inflaţia şi creşterea economică funcţionează în tandem. Totuşi, odată ce dimensiunea economiilor reale este ameninţată, nicio injecţie monetară nu poate revitaliza activitatea economică. (Amintiţi-vă că, orice activitate, fie ea generatoare de avuţie sau nu trebuie să fie finanţată. Finanţareanu poate fi înlocuită cu tipărirea mai multor bani, adică mai multă inflaţie. Finanţarea presupune economisire reală).

Dimpotrivă, o creştere a inflatiei, după cum ne recomandă profesorii noştri de la Harvard, slăbeşte mai mult procesul formării economisiilor reale – cheia creşterii economice. Exemple potrivite în această privinţă sunt Marea Depresiune din anii ’30 şi depresiunea Japoniei din anii ’90.

Importanţa definirii corecte a inflaţiei nu poate fi subliniată îndeajuns. Eşecul identificării, adică definirii inflaţiei poate produce surprize neplăcute. De exemplu, pentru majoritatea experţilor cheia unei economii sănătoase este stabilitatea preţurilor. Dacă o creştere generalizată a preţurilor urmează o cale de creştere stabilă, economiştii sunt de părere că aceasta indică o creştere economică stabilă.

Am putut observa că în timp ce creşterea ofertei de bani (inflaţia) poate fi evidenţiată în creşteri ale preţului aşa cum sunt înregistrate de IPC, nu este întotdeauna cazul să fie aşa. Am văzut că preţurile sunt influenţate de factori reali şi monetari.

În consecinţă, se poate întâmpla să nu apară schimbări vizibile asupra preţurilor dacă factorii reali acţionează în direcţie opusă faţă de cei monetari. Altfel spus, în timp ce masa monetară este în plină creştere, inflaţia este ridicată; preţurile pot prezenta creşteri reduse şi stabile.

În mod evident, dacă ar fi să privim inflaţia sub forma creşterilor IPC am ajunge la concluzii greşite în ceea ce priveşte starea economiei. (Creşterea ofertei de monedă, indiferent de rata creşterii IPC, deviază avuţia reală dinspre activităţile generatoare de avuţie către diverse activităţi neproductive,slăbind astfel baza productivă a unei economii.

În legătură cu aceasta Rothbard scria:

“Faptul că preţurile în general au fost mai mult sau mai puţin stabile în timpul anilor ’20, sugera majorităţii economiştilor că nu exista ameninţare inflaţionistă şi astfel evenimentele marii depresiuni i-a prins complet nepregătiţi.“ (Marea Depresiune a Americii, p.153)
Aceasta înseamnă că politica monetară laxă a Fed-ului de atunci a slăbit serios volumul economisrii reale, în ciuda stabilităţii IPC. Aşa se face că, analiştii care au ignorat injecţiile monetare şi au fost atenţi numai la schimbările IPC riscau să nu bage de seamă adevărata evoluţie a economiei.

Întreaga abordare potrivit căreia nevoia de mai multă inflaţie este în măsură să revitalizeze economia pare absurdă dat fiind că Fed-ul a mărit inflaţia agresiv începând de la sfârşitul anului trecut. Rata anuală a creşterii injecţiilor monetare, cum reiese din balanţa Fed-ului, a sărit de la 3.8% în luna august a anului trecut la 152.8% în decembrie 2008. La sfârşitul lui aprilie, rata anuală de creştere era de 138.6%.

Impulsul creşterii dimensiunii monetare, AMS, este fulminant. Rata anuală de creştere a AMS a sărit de la 2% în luna august a anului trecut la 12.6% în luna mai anul curent.

Concluzii

Câţiva economişti distinşi ai SUA, cum ar fi profesorii de la Harvard, Gregory Mankiw şi Kenneth Rogoff, pledează ca Fed-ul să ţintească o rată a inflaţiei mai mare pentru a resuscita economia SUA. Se pare că în contextul economic actual puţină inflaţie este remediul corect pentru economie.

Dar cum poate ceva privit în mod normal ca un lucru rău, ceva ce distruge economia să promoveze în acelaşi timp o economie sănătoasă? Profesorii noştri de la Harvard nu încearcă să găsească un răspuns la această întrebare.

Considerăm că acest mod de gândire este neobişnuit, ţinând cont de faptul că Fed-ul deja urmăreşte o politică monetară laxă. Potrivit concluziei noastre că inflaţia constă în creşteri ale masei monetare, aceasta, evident, nu poate fi benefică pentru creşterea economică, aşa cum au sugerat profesorii noştri de la Harvard. Dimpotrivă, o creştere a inflaţiei determină distrugerea fundamentelor unei economii şi conduce la sărăcie.

 

Frank Shostak este colaborator al Institutului Ludwig von Mises şi economist-şef al M.F. Global.