Pe cartea de vizită a Uniunii se precizează că PE îi reprezintă pe cetăţenii europeni, Consiliul Uniunii Europene, guvernele naţionale, iar Comisia Europeană, „interesele comune” ale Europei. Funcţional, Comisia propune şi execută legile, Consiliul şi (în multe cazuri, nu în toate) PE le co-decid, iar peste respectarea legalităţii în tot şi toate veghează Curtea Europeană de Justiţie. Potrivit născândului Tratat Lisabona, PE va deveni o instituţie mult mai puternică decât era şi, în logica asta, cetăţeanul european va ajunge mai aproape de UE, înainte să-l mănânce sfinţii guvernanţi naţionali din Consiliu şi sfinţii birocraţi comunitari „sterilizaţi” naţional din Comisie. Dar, Parlamentul European privit cu logica economistului se poate dovedi a nu fi întocmai ceea ce pare.

Au fost alegeri pentru Parlamentul European (PE) şi românii au votat – odată cu confraţii uniţi cu UE în sau mai devreme de 2007 – pentru 33 din 736 de inşi care legiuiesc ceva, undeva. Acest articol nu se referă la ofertele marilor grupuri politice europene, nici la ofertele politice personalizate care au împins un Vadim, un Becali sau pe B 07 EBA în PE, ci la PE ca întreg.

666.000 de pagini de legislaţie, din care în vigoare astăzi mai e un fond legislativ estimat la 170.000 de pagini, a legiferat Uniunea, cu PE tot mai copărtaş la procesul decizional, în întreaga ei istorie de juma’ şi ceva de veac. Raţional vorbind, deopotrivă juridic şi economic, ne simţim, oare, ca europeni, mai apăraţi şi mai bogaţi datorită lor?

Parlamentul European şi istoria creşterii rolului său legislativ

Învestit cu un rol consultativ prin Tratatul de la Roma, Parlamentul European şi-a consolidat progresiv poziţia în cadrul procesului legislativ de la nivelul Uniunii Europene.

Astfel, reformele din 1970 şi din 1975 au adăugat la competenţele Parlamentului implicarea în procedura bugetară. Actul Unic European (semnat în 1986) i-a conferit apoi Parlamentului puterea de a autoriza ratificarea tratatelor de asociere şi de aderare a ţărilor candidate. Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992) i-a dat PE puterea de a aproba sau respinge colegiul comisarilor şi de a introduce procedura de codecizie. Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997) a simplificat procedura de codecizie şi a consolidat rolul Parlamentului în numirea Comisiei Europene. Tratatul de la Nisa (semnat în 2000) a extins aplicarea codeciziei la aproape toate domeniile în care Consiliul UE decide cu majoritate calificată. Iar, finalmente, Tratatul de la Lisabona, semnat în 2008, dar aflat în chinurile ratificării în prezent, prevede recurgerea mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, ceea ce va situa Parlamentul European pe o poziţie de egalitate cu Consiliul UE, care reprezintă statele membre în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi din legislaţia Uniunii Europene.

Lege versus Legislaţie – o dezbatere de bun simţ, însă uitată

În istorie, pasiunea pentru a legifera nu a fost considerată apriori vreun lucru pozitiv pentru societate. Ba dimpotrivă. Legea „veche”, în tradiţia dreptului roman, a codurilor civile continentale, a common law-ului anglo-saxon, nu a apărut ca „decretată” de vreun organ legiuitor central, ci ca „descoperită” prin însuşi actul de justiţie. „Legislaţia” căpăta astfel tradiţia stabilităţii „legii” şi nu era aşa cum a devenit astăzi, o funcţie a capriciilor şi intereselor organismelor centralizate de legiferare, care se schimbă de la o epocă/mandat la alta/altul. Şi încă ceva: legea veche a fost – coincidenţă fericită sau demers raţional? – concepută a se limita la apărarea individului de iniţierea violenţei, împotriva persoanei şi proprietăţii sale, ce ar putea veni din partea unor terţi. Legislaţiile progresiste, centralizate, moderne mai degrabă ignoră un atare format, propunând mai curând normative comportamentale menite a servi unor grupuri din societate pe socoteala altora, fără ca acestea din urmă să poată fi găsite vinovate – în sensul agresiv! – de starea precară a celor protejaţi de „legea nouă”.

Dacă privim la legislaţia Uniunii Europene, imputabilă finalmente legiuitorului comunitar unde cinstitul PE are locul său tot mai fruntaş pe timp ce trece, nu putem să nu observăm carenţele funcţionale ale produsului său pentru societatea europeană. Pe care, teoretic, legea ar trebui să o deservească şi a cărei dezvoltare paşnică şi prosperă ar trebui s-o promoveze.

Legislaţia în exces ca frână economică – un argument metric

Să luăm cazul legislaţiei europene cu impact economic. Bine, toată legislaţia, prin natura ei, are un impact economic, de vreme ce calează în formate anume comportamente, finalmente, economice (de consum, productive). Problema importantă devine următoarea: oare legislaţia nu denaturează chiar şi comportamente inofensive, „economice”, nonagresive?

Efectul birocratic al legislaţiei europene era estimat, culmea, de implementatorul birocratic al legislaţiei comunitare – Comisia Europeană – cândva, pe la vremea aderării României la UE, la aproape 600 de miliarde de euro pe an. Adică, în jur de 5% din PIB comunitar. Sau, după alte calcule, dublu comparativ cu beneficiile rezultate din apartenenţa la piaţa unică. Sau, altfel formulat, Europa ar pierde anual produsul intern brut al unei ţări ca Olanda, anume din cauza legislaţiei sale, care întârzie sau împiedică crearea unor oportunităţi lucrative, din cauză că le face prea costisitoare pentru a mai fi rentabile, la momentul şi dimensiunile dorite. O legislaţie de care, pe de altă parte, aleşii sunt, din reflex, mândri că ne-au lăsat-o moştenire.

Legislaţia în exces şi centralizată într-o „critică de principiu”

Pentru cine îşi propune să priceapă lucruri la modul fundamental, deşi în cazul exceselor legiferării de la centru intuiţia pare a fi suficientă, este interesant de amintit un argument. Orice economist liberal cu pretenţii, sau răspopit la liberalism „după”, a auzit de teza eşecului intelectual al ideii de planificare centralizată a economiei în socialism (vezi Mises şi Hayek). Planificatorul avutului comun nu poate produce preţuri (informaţie) pentru a putea rândui alocarea resurselor potrivit nevoilor sociale autentice, de vreme ce posedă şi administrează toate resursele; în lipsa unei pieţe libere nu se pot produce preţuri care să-l ghideze cu resursa R către destinaţia X, dovedită prin calcule mai profitabilă decât Y ori Z.

Ei, legislaţia centralizată pe care parlamentele (naţionale sau „comunitare”) ne-o pun în braţe seamănă izbitor ca „mecanică” cu planificarea de la centru. Bruno Leoni, jurist italian modern, de secol XX, dar clasic-liberal ca orientare, pedalând pe teza „imposibilităţii alocării cu sens a resurselor în socialism”, susţine că planificatorul legislaţiei, recte parlamentul, la fel ca şi ţarul producţiei din socialism, nu va putea găsi niciodată conformaţia ideală a legislaţiei, adică aceea care să producă maximul de pace şi prosperitate în societate – din moment ce actul justiţiei nu se creează în societate, nu o implică decât vag şi extrem de indirect (mecanismul alegerilor şi apoi sondaje etc.) –, ci pe acoperişul ei. Legea, consecinţele neintenţionate ale… legislaţiei sunt mai degrabă regula. În această logică, Babilonul european (PE) hipercentralizat este cumva sensibil mai nedotat pentru a nimeri legea bună, comparativ cu mini-babiloanele naţionale.

Legislativul ca frână ori, altfel, atenţie la ce şi cu cine votăm

Preşedintele Republicii Cehe, Václav Klaus, este unul dintre puţinii lideri politici europeni care mai posedă germenii gândirii liberale clasice (şi care, spre deosebire de confraţii săi pătrunşi de ideea europeană, consideră că atributul de om îl precede pe cel de „cetăţean european”). Atât cât îi este permis unui politician, pătruns de ideile&mecanismele democraţiei, să mai fie liberal. În preajma alegerilor pentru PE, Klaus a mai descărcat un încărcător de gloanţe eurosceptice în pieptul legislativului european, spre deranjul proeuropenilor mainstream, când a invitat la abţinere de la vot, fiind acuzat că se pune în calea construcţiei europene. Dar, se poate obiecta: de unde şi până unde s-a stabilit, apriori, că „tot” ce face Uniunea Europeană este o „construcţie”? Dacă centralizarea politică şi inevitabil economică este un progres, înseamnă că, în 1989, tocmai ce am dat cu piciorul celui mai înalt stadiu din dezvoltarea omenirii.

Klaus este unul dintre puţinii politicieni care îşi permit luxul de a compara excesele centralizatoare ale Bruxellesului, fie pe partea executivă (Comisia), fie pe cea teoretic legislativ-democratic-reprezentativă (PE), cu epoca pre-‘89. În februarie, a fost tratat cu spatele, în chiar plenul PE, de o bună parte din democraţia „ortodoxă” europeană, atunci când a avertizat că excesele de centralizare întruchipate de Tratatul Lisabona şi fortificarea instituţională adusă, inclusiv a PE, nu sunt ceea ce propaganda oficială insistă a fi: „Actualul proces decizional din UE diferă de o democraţie parlamentară clasică. Într-un sistem parlamentar normal, o parte a membrilor Parlamentului susţin guvernul, iar altă parte opoziţia. În Parlamentul European, o astfel de construcţie lipseşte. Aici, doar o singură alternativă este promovată, şi cei care îndrăznesc să aibă o opinie diferită sunt catalogaţi drept adversarii integrării europene… Având în vedere că nu există un demos european şi nici o naţiune europeană, acest defect nu poate fi soluţionat prin întărirea rolului Parlamentului European”. Moment în care o parte din esenţa democraţiei UE a părăsit sala. Dezgustaţi, oare, de faptul că au întâlnit un elector care „s-a prins”?

Legiferarea ca muncă versus legiferarea ca… încurcă-muncă

Bunul simţ şi inteligenţa ne învaţă că noţiunea de muncă implică prin definiţie un efort productiv. Cei care fac legislaţie „the parliamentarian way” au, doar cu foarte multă imaginaţie, legătură cu ideea de muncă productivă, de vreme ce actul legislativ modern implică redistribuţie, prin faptul că face mai costisitoare anumite activităţi economice comparativ cu altele. Iar redistribuţia este un inhibator pentru uzul capacităţii productive, pentru crearea generală de avuţie. Sintetizând, Parlamentul European ca orice organ legislativ modern, tinzând spre ubicuitate în ordinea socială, are un dublu impact contestabil asupra bunăstării legiuiţilor-contribuabili. O dată, „major”, prin legislaţia în exces peste nivelul natural al apărării persoanei şi proprietăţii în exerciţiul lor voluntar şi productiv care inhibă activitatea productivă şi, în al doilea rând, „minor”, prin faptul că contribuabilul plăteşte şi bani grei ca legea europeană să îl încurce adesea. Un europarlamentar îl costă pe contribuabilul european 2 milioane de euro anual, de cinci ori mai mult comparativ cu un lord britanic, iar numai plimbatul europarlamentarilor între cele două sedii principale (Bruxelles şi Strasbourg), din raţiuni de simbolistică, toacă 200 de milioane de euro pe an.

Integrarea europeană, cea valoroasă, de care europeanul, de orice naţie ar fi, ca legiuit şi contribuabil, se poate bucura şi pe care o poate consuma fără să-i stea în gât, are legătură strict cu crearea de avuţie din piaţa unică şi strict cu bucata din legislaţie care apără această creare de avuţie. Pentru restul de lege, trebuie vigilenţă, indiferent câte dosuri de sacou sau de taior ar arăta cei care (se fac că) nu înţeleg efectul fabricii de legi în societate odată intrată în supraproducţie, scandalizaţi că li se pune sub semnul întrebării munca de parlamentari. Pardon, „activitatea parlamentară”, pentru că muncă fac, mai degrabă, cei care le plătesc lor salariile.