Viaţa, libertatea şi proprietatea sunt atributele prin care Frédéric Bastiat defineşte Omul. „Acestea nu există pentru că societatea le-ar fi creat prin legi. Din contră, datorită faptului că viaţa, libertatea şi proprietatea existau dinainte, omul a creat legile”[1]. Astfel, singurul scop al legii este de a proteja viaţa, libertatea şi proprietatea. Orice limitare adusă prin lege acestor trei drepturi naturale nu este altceva decât o denaturare a legii şi o pervertire a ideii de justiţie. Dacă, în ceea ce priveşte dreptul la viaţă şi la libertate, societăţile moderne recunosc, cel puţin formal, aceste drepturi negative, în ceea ce priveşte proprietatea, în special cea imobiliară, ea este serios limitată şi atât de reglementată încât pare mai curând un cadou, o concesie făcută de stat cetăţenilor săi.

Constituţia şi îngrădirea proprietăţii imobiliare

Constituţia României a depăşit cu mult stadiul de identificare şi definire a drepturilor negative şi a libertăţilor individuale, devenind o expresie a autorităţii şi superiorităţii statului în raporturile cu cetăţenii. Spre deosebire de Constituţia Statelor Unite care enumerează limitativ puterile atribuite statului, Constituţia României stabileşte limitele drepturilor şi ale libertăţilor individuale pe care statul, cu generozitate, le recunoaşte.

Potrivit Constituţiei, „proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege”[2] fiind, de asemenea, declarată inviolabilă[3]. Însă aceeaşi Constituţie, în aliniate diferite ale aceloraşi articole, aduce completările de rigoare: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare”[4], „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”[5] sau „bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”[6]. Ne întrebăm atunci citându-l pe Jean-Baptiste Say „cât de des e nesocotită în practică această inviolabilitate a proprietăţii”, „cât de des e sfărâmată pentru cele mai nesemnificative motive” şi cât de des „violarea proprietăţii e justificată de cele mai superficiale pretexte?”[7]

Interesul general, utilitatea publică şi alte asemenea noţiuni vagi şi subiective sunt motivele invocate de legiuitor pentru a justifica îngrădirile şi ştirbirile aduse dreptului de proprietate. În unele cazuri interesul general încearcă să legitimeze intervenţii mai mult sau mai puţin izolate ale statului asupra proprietăţii private care se materializează, spre exemplu, prin exproprieri. În alte cazuri, însă, acest interes general acoperă adevărate confiscări ale drepturilor subiective, dezmembrăminte forţate ale proprietăţii, aşa cum este cazul bogaţiilor subsolului, spaţiului aerian, şi a altor peste 25 de categorii exemplificativ enumerate de lege şi catalogate ca bunuri publice.[8]

Blestemul resurselor şi importanţa incitaţiilor

Chiar dacă nici Constituţia, nici legea specială nu prevad în mod expres natura de bun public a subsolului, practic, nici nu ar fi nevoie să o facă deoarece dreptul de proprietate asupra subsolului este atât de îngrădit încât titularul nu se poate bucura de acest drept. Singurele foloase pe care proprietarul la poate culege de pe urma subsolului sunt culturile agricole, săparea de puţuri sau fântâni sau construirea fundaţiilor pentru construcţii. Situaţia se poate agrava foarte mult pentru proprietarul ghinionist care în timpul unor astfel de lucrări are neşansa de a descoperi obiecte cu valoare arheologică, diferite minereuri sau, Doamne fereşte, petrol. Astfel, proprietarul nu numai că nu are interesul să caute chiar el bogăţiile subsolului, dar va face tot posibilul să acopere orice urmă a acestora dacă doreşte să-şi păstreze proprietatea.

Exemplul pozitiv, singurul de altfel, vine din Statele Unite acolo unde dreptul de proprietate imobiliară este împărţit pe trei paliere: dreptul de suprafaţă asupra terenului, drepturile asupra bogaţiilor subsolului şi dreptul asupra coloanei de aer de deasupra proprietăţii. Titularul are facultatea de a înstrăina unul sau mai multe din componentele dreptului de proprietate putând astfel să se bucure de adevărata valoare a bunului său. Fiecare proprietar de teren are tot interesul să prospecteze subsolul şi să îl folosească în cel mai avantajos mod. Poate aceasta este explicaţia faptului că jumătate din sondele de petrol din lume se găsesc pe teritoriul Statelor Unite.

Din faptul că cele trei componente ale dreptului de proprietate pot fi înstrăinate separat rezultă o serie de avantaje. Cei care achiziţionează una dintre componente vor trebui să o exploateze în aşa fel încât să nu aducă atingere celorlalte două componente asupra cărora nu au niciun drept. Un exemplu deosebit de grăitor vine din Louisiana, acolo unde National Audubon Society (NAS), o fundaţie ecologistă care în repetate rânduri s-a opus explorărilor petrolifere din cadrul parcurilor naţionale, este proprietara unei întinse suprafeţe de teren pe care a pus bazele unei rezervaţii a biosferei. Ei bine, pe propriul teren NAS a permis unei companii să extragă gaze naturale şi petrol. Încă din anii ’50 aici operează 37 de sonde care au adus pentru NAS venituri de peste $ 25 de milioane[9].

Un alt avantaj este acela că permite o mai bună alocare a resurselor şi nu în ultimul rând crează incitaţii pentru conservarea resurselor subsolului. Pentru cei care consideră statul ca singurul capabil de a avea o viziune pe termen lung şi, prin urmare, singurul îndreptăţit să vegheze asupra conservării resurselor, această ultimă idee este o aberaţie. Aceştia omit însă să observe că, într-o piaţă liberă, un bun ajunge în proprietatea celui care prevede cea mai mare valoare viitoare a bunului[10]. Astfel, acesta este interesat să-i conserve sau chiar să-i sporească valoarea.

Înapoi la drepturile negative

După cei 50 de ani de comunism în care proprietatea privată a fost aspru restricţionată, prevederile actuale ale Constituţiei sunt un adevărat câştig. Însă sunt departe de a fi perfecte. Va mai trece mult timp până când vom avea o constituţie care să cuprindă doar drepturile negative şi care să stabilească limitele puterilor statului. Până atunci, însă, orice pas făcut în această direcţie trebuie privit ca o mare victorie în numele libertăţii. Schimbările radicale sunt greu de implementat însă cele minore, marginale pot înclina pe nesimsite balanţa dinspre o orientare etatistă către una centrată pe individ.

În ce priveşte proprietatea, mai sunt multe bătălii de câştigat până când aceasta va fi cu adevărat inviolabilă, garantată şi deplină. Recâştigarea resurselor subsolului poate fi una dintre aceste lupte, iar preconizata reformă constituţională este ocazia perfectă de a o începe.